***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ERNEST HEMINGWAY ȘI MARTHA GELLHORN

Din categoria iubirilor de poveste se evidențiază spumoasa și agitata poveste de iubire dintre Ernest Hemingway și rafinata și independenta Martha Gellhorn, o iubire cu multe năbădăi, dar intensă și prolifică literar pentru Hemingway.

Despre Hemingway, gurile rele spun că toată biografia lui este mult mai interesantă decât operele literare scrise, el având la activ mai multe căsătorii și amoruri clandestine. De fapt spre sfârșitul vieții lui era frământat de întrebarea: „Cum știe un tânăr care se îndrăgostește pentru prima oară că aceasta va fi singura mare iubire a vieții lui ?”

Apreciata corespondentă de război Martha Gellhorn, a treia soție a lui Hemingway, a rostit celebrele cuvinte: „De ce ar trebui să fiu o notă de subsol pentru viața altcuiva ?”. Ea se ferea să fie amintită în principal pentru căsătoria sa condamnată cu emblematicul autor american Ernest Hemingway. Cei doi s-au încurajat unul pe celălat, s-au susținut reciproc și, odată despărțiți, au refuzat să vorbească unul despre celălalt.

Totul a început când într-o seară, aproape de Crăciunul anului 1936, tânăra jurnalistă și scriitoare Martha Gellhorn s-a dus la Key West să bea un pahar. Era cu mama ei, Edna, și cu fratele mai mic, Alfred. Barul era al lui Sloppy Joe și acolo, Martha a observat un „bărbat mare și murdar, în pantaloni scurți și cămașă albă oarecum murdară”, care stătea într-un colț, bând și citindu-și corespondența.

Bărbatul era Ernest Hemingway, iar această întâlnire destul de nefavorabilă a fost începutul unei relații care a durat aproape zece ani. Culminând într-o căsătorie dezastruoasă de patru ani, parteneriatul lor este renumit pentru volatilitatea, bețiile și violența excesivă.

Când a cunoscut-o pe Martha Gellhorn, Ernest Hemingway locuia în Key West cu cea de-a doua soție, Pauline Pfeiffer și cu cei trei fii: John (cunoscut sub numele de Bumby), în vârstă de 13 ani, Patrick (poreclit „Șoarecele mexican”), în vârstă de 8 ani și Gregory (sau Gigi), care avea 5 ani. 

Hemingway a petrecut mult timp pescuind în apele limpezi din largul insulei și bând în Sloppy Joe's, dar, spre sfârșitul anului 1936 plănuia și o călătorie în Spania pentru a participa la războiul civil.

Sprijinul său entuziast pentru cauza republicană atrăsese atenția Alianței Ziariștilor din America de Nord, care i-a cerut să fie corespondent de război pentru ei, iar el se apucase să strângă bani pentru a cumpăra ambulanțe și planifica să facă un film documentar cu regizorul olandez Joris Ivens.

Gellhorn, deși nu la fel de bine ancorată precum Hemingway, avea propriile ei realizări și ambiții. cartea ei recentă, „The Trouble I've Seen”, bazată pe experiențele ei ca reporter al Marii Crize, primise recenzări încântătoare și era salutată drept descoperirea literară a deceniului. A călătorit foarte mult și era conștientă de înrăutățirea situației din Europa.

După ce au băut câteva pahare la Sloppy Joe's, Hemingway s-a oferit să arate familiei insula și, crezând că Martha și Alfred sunt un cuplu și nu frate și soră, s-a hotărât s-o îndepărteze de tânărul „punk” cât de curând cu putință.

Când Edna și Alfred au plecat acasă în St. Louis o săptămână mai târziu, Martha a decis să rămână pentru a lucra la noul ei roman. Dar, în loc să scrie ea a petrecut ore întregi vorbind cu Hemingway despre politică, despre dragostea lui pentru Cuba, despre cărțile lui și noul său manuscris, pe care i l-a dat să-l citească. Ea l-a citit, „mută de invidie și mirare”, dar hotărâtă să nu imite stilul pe care îl admira atât de mult. I-a scris prietenei sale apropiate Eleanor Roosevelt despre el ca fiind „o pasăre ciudată, foarte drăguță și focoasă și un povestitor minunat”.

Când Martha Gellhorn a plecat în cele din urmă la St. Louis la mijlocul lunii ianuarie 1937, Hemingway s-a îndreptat spre New York pentru a-și finaliza pregătirile în vederea plecării în Spania. Scrisorile și telefoanele sale au încurajat-o pe Martha pe parcursul zilelor lungi de iarnă, în care ea s-a străduit să lucreze la romanul ei scriind câte zece pagini pe zi, hotărâtă să-l ducă la bun sfârșit cât mai repede posibil, pentru a pleca ea însăși în Europa.

Dar, când a ajuns la New York, Hemingway era gata de plecare în Spania. Având obligații față de filmul său documentar, a trebuit să plece fără ea. Gellhorn a avut nevoie de câteva săptămâni pentru a-și procura documentele necesare. În cele din urmă a convins o prietenă de la revista Collier să-i acorde statutul de corespondent special.

S-a îmbarcat în martie 1937, scriind unei prietene de familie: „Mă duc cu băieții în Spania. Nu știu cine sunt, dar merg cu ei.”

Prea nerăbdătoare să găsească un însoțitor de călătorie printre cele câteva sute de bărbați și femei care mergeau în Spania ca parte a Brigăzilor Internaționale, Gellhorn a plecat singură de la Paris, cu doar 50 de dolari în buzunar și cu un rucsac de conserve. Până la sfârșitul lunii martie, ea se afla în Barcelona, înconjurată de soldați și milițieni de tot felul, apoi luând drumul Madridului.

Hemingway instalat deja în două camere din hotelul Florida, o întâmpină, spunându-i: „Știam că vei ajunge aici.” Gellhorn a acceptat invitația lui, dar, în dimineața următoare a fost mai puțin înțelegătoare, după ce s-a trezit încuiată în camera ei, în timpul unui bombardament. Când Hemingway a venit în sfârșit s-o scoată afară din cameră, i-a explicat că a încuiat-o pentru propria ei siguranță, dar ea era furioasă.

Furia nu a împiedicat-o totuși să înceapă o aventură. După cum susținea ea, nu-l iubea pe Hemingway și nu era atrasă fizic de el, dar îl admira și îi era recunoascătoare pentru compania lui în mijlocul unui război crâncen. 

Hemingway se considera - și era considerat și de către ceilalți - drept cel mai important jurnalist străin din Spania și era capabil să-și procure provizii, inclusiv benzină, acolo unde nimeni altcineva nu reușea. Cunoștea drmurile pe diferite fronturi și era expert în mânuirea armei. Fiind „aproape singura blondă din țară”, Gellhorn se simțea vulnerabilă, deși nu ar fi arătat-o niciodată. Era, a simțit ea, mai bine să fie văzută ca aparținând cuiva.

A fost prima dintre cele patru călătorii în Spania în următorii doi ani, intercalate cu perioade petrecute în America. Filmul lui Hemingway a fost un succes, în timp ce articolele lui Gellhorn despre costul uman al războiului, despre oamenii obișnuiți și viețile lor culese pe străzi au fost luate cu entuziasm de Collier's și The New Yorker.

A doua lor călătorie, în august 1937, a avut mai puțin succes. Gellhorn și Hemingway încercau să fie discreți în ce privea relația lor, mai ales de dragul lui Pauline, și au călătorit din nou la New York pe nave separate. Până la sosirea lor, două treimi din țară căzuse în mâna naționaliștilor.

Madridul devenea din ce în cemai inconfortabil, cu puțină mâncare, iar în aceste condiții grele, diferențele dintre cei doi au început să alunece în certuri violente. Cunoscut ca fiind violent uneori, Hemingway a supus-o pe Gellhorn la unele abuzuri. Ea a descris o seară drept „un spectacol cu adevărat excelent, dar genul de spectacol rezervat de obicei dușmanilor.”

Până pe 8 noiembrie, când ea împlinea 29 de ani, ea auzise din America faptul că circulau bârfe despre ea și Hemingway. Îi era teamă să se întoarcă la New York.

Între timp, Hemingway începuse să lucreze la o piesă numită „The Fifth Column”, bazată în mare parte pe experiențele sale din Spania și incluzând un portret nu prea măgulitor al Marthei în rolul Dorothy Bridges, eroina, a cărei „caracteristică” principală erau picioarele ei și care avea o grămadă de „bărbați, avorturi, ambiții.”

Crăciunul 1937 a fost petrecut în America, după un incident neplăcut la Paris, când Pauline a sosit la Paris pentru a-l lua la întrebări pe Hemingway în legătură cu Gellhorn și a amenințat că va sări de la balconul hotelului. În aprilie 1938, Hemingway se întoarce încă o dată în Spania împreună cu Gellhorn, lăsând-o pe Pauline disperată în America.

Până la sfârșitul anului 1938, Hemingway se întoarce în Key West, încercând să se adapteze vieții de familie cu Pauline, dar vizitatorilor le era limpede că este nefericit. Fratele său, Leicester, a remarcat că bea în medie cinsprezece pahare de scotch în fiecare zi. În cele din urmă, se retrage pe insula sa preferată, Cuba, pentru a scrie. Gellhorn i se alătură la începutul primăverii anului 1939.

L-a găsit împărțit între cele două camere ale hotelului din Havana, una pentru dormit și alta pentru scris, răvășit ca de obicei, adunând alimente și înconjurat de unelte de pescuit de adâncime (apele Golfului erau la doar o jumătate de oră cu barca). După ce îi tolerase felul mizerabil de a trăi în hotel în timpul războiului din Spania, Gellhorn descoperă că nu mai poate suporta asta în Cuba și hotărăște să găsească un loc permanent unde să locuiască.

Găsește o casă în satul San Francisco de Paula, nu departe de Havana. O clădire colonială spaniolă cu un etaj, numită Finca Vigia, amplasată pe cinsprezece acri de teren întins până în densitatea junglei cu climă tropicală. Casa nu mai fusese locuită de ani de zile și avea nevoie de curățenie și renovare semnificativă, dar Gellhorn s-a descurcat destul de bine. Mutarea lor la Finca a marcat efectiv sfârșitul căsătoriei lui Hemingway cu Pauline.

La început, cei doi au fost fericiți în noua lor casă, scriind constant și ducând o viață liniștită. Hemingway, care începuse să lucreze la „For Who The Bell Tolls”, se scula devreme și începea să scrie înainte de ivirea zorilor, folosindu-și dormitorul însorit ca birou.

Gellhorn a admirat felul în cre Hemingway își folosea timpul pentru scris, în ciuda a ceea ce era de făcut prin casă. Ea îi scria unei prietene: „A fost la fel de folositor precum o veveriță împăiată, dar el devine o poveste frumoasă. Și nimic pe pământ în afară de munca lui nu contează pentru el.”

Ea avea probleme cu cartea ei (mai tîrziu avea să fie publicată cu titlul „The Stricken Field”), îngrijorată că scrisul ei era plat și lipsit de inspirație. Citirea lucrării lui Hemingway înrăutățește lucrurile; vede cartea sa ca fiind „fără magie”, în timp ce a lui curgea „ca muzica unui flaut”. Însă era fericită în Finca, înconjurată de plantele exotice pe care le iubea și de liniștea mării.

Cu o pauză în Wyoming și Idaho în timpul toamnei, ei și-au continuat rutina în noul an, scriind dimineața (Hemingway stătea în pat din cauza vremii foarte reci), jucând tenis după-amiza și cam o dată pe zi, săptămânal, mergeau cu mașina la Havana pentru o noapte cu băuturi tari la Floridita, barul preferat al lui Hemingway.

Fiii lui Hemingway au venit în vizită în martie 1940. Le-a plăcut Gellhorn, numind-o „The Marty”, iar ei i-a plăcut să devină mamă de ocazie pentru trei băieți arătoși, inteligenți, dar foarte diferiți.

Treptat, diferențele dintre ei au început din nou să se accentueze în diferende, așa cum se întâmplase și în Spania. Hemingway a considerat că veștile proaste din Europa sunt intruzive și, în cele din urmă, a interzis radioul în casă. Lui Gellhorn i s-a părut enervană atitudinea dominatoare a lui Hemingway.

O scrisoare a lui Hemingway din acea perioadă este plină de scuze, cerându-i iertare pentru că a fost „necugetat, egoist, răutăcios și autoritar”. A fost una dintre puținele ocazii în care a recunoscut și și-a cerut iertare pentru greșelile sale.

În septembrie 1940 a fost publicat romanul „Pentru cine bat clopotele”. S-a vândut - după cum a spus Hemingway - „ca daiquiri cu gheață în iad”. După o perioadă de singurătate la New York pentru lansarea cărții, Hemingway a adus-o înapoi pe Gellhorn, în Sun Valley, împreună cu fiii săi. Au petrecut săptămâni fericite vânând, călărind, pescuind și jucând tenis, logodindu-se după ce divorțul lui Hemingway de Pauline a fost finalizat.

Gellhorn a purtat un inel cu diamante și safir. Deși avea câteva îndoieli cu privire la căsătorie, fotografiile din această perioadă îi arată pe amândoi fericiți și zâmbitori.

Pe 21 noiembrie 1940 s-au căsătorit în sala de mese a Societății Union Pacific din Cheyenne, Wyoming. Mai multe ziare au reflectat nunta, un reporter descriind-o ca fiind o unire „între silex și oțel”, deși nu se știe cu certitudine căruia dintre ei îi erau atribuite „calitățile”.

Mulți ani mai târziu, când Gellhorn avea șaptezeci de ani, ea a scris o carte despre „călătoriile de groază” din viața ei, „Travels With Myself and Another”. Cartea este plină cu povești tenebroase despre situații jenante, disconfort teribil și detalii sângeroase ale călătoriilor lor în locuri ciudate, departe de confortul modern.

Ea a inclus călătoria lor în luna de miere în China, intitulată ”Mr.Ma's Tigers”, una dintre cele mai amuzante din colecție remarcându-se prin tonul său ironic. Collier's i-a cerut să călătorească în Orientul îndepărtat pentru a relata despre războiul de acolo, iar Hemingway, în ciuda temerilor serioase, a acceptat să i se alăture pentru o parte a călătoriei și să scrie câteva articole pentru revista PM. Călătoria urma să înceapă pe Burma Road, la scurt timp după nunta lor, iar Hemingway a insistat ca aceasta să fie luna lor de miere.

Călătoria a început prost, valurile ondulate din Pacific pricinuindu-le rău de mare până în Hawaii. Deși lucrurile au început să se îmbunătățească în Hong Kong, unde Hemingway și-a găsit noi prieteni cu care să bea și s-a apucat să arunce cu petarde în camera de hotel, a existat pericolul permanent al bombardamentelor japoneze și probleme de sănătate, inclusiv o prevalență a holerei.

Când cuplul a primit permisiunea de a se duce în prima linie, au făcut călătoria într-un camion vechi, o barcă abandonată care lua apă și călare pe niște ponei atât de mici încât Hemingway glumea spunând că poate călări și merge pe jos în același timp. Era, de asemenea, după cum spune Gellhorn, „centrul țânțarilor din întreaga lume”.

Într-o noapte, întinsă pe o scândură în haine ude, asediată de muște și țânțari ea a spus; „Vreau să mor”. Hemingway a răspuns: „Prea târziu. Cine a vrut să vină în China ?” Dar, când ea și Hemingway s-au despărțit în Rangoon, el a scris: „Sunt pierdut fără tine...cu tine mă distrez atât de mult chiar și într-o călătorie atât de nereușită”.

Întorși în Cuba, Martha s-a așternut pe lucru, începând să se documenteze pentru o colecție de povestiri,„The Heart of Another”, în timp ce Hemingway petrecea din ce în ce mai mult timp în barca sa, pescuind în Golf. Marthei îi plăcea să i se alăture când nu lucra. Hemingway îi destăinuie prietenului său Max Perkins că este fericit cu ea, că este exact ceea ce avea nevoie și că îi promisese că va înceta să călătorească și va rămâne acasă.

Dar, bombardarea Pearl Harbor și intrarea Americii în război îi neliniștește pe amândoi. Nedorind încă să călătorească în Europa, Hemingway începe să adune date pentru o antologie de război, în timp ce atât el, cât și Gellhorn erau obsedați de ideea de a înființa un fel de grup de contrainformații în Cuba, asemănător „Coloanei a cincea” din Madrid, din timpul războiului civil din Spania.

Hemingway și-a propus să recruteze informatori dintre prietenii săi din barurile din Havana, și, oarecum în mod bizar, să echipeze „Pilar” - barca sa - cu grenade și mitraliere pentru a vâna și distruge submarinele inamice care ar fi putut să intre în Golf.

Printr-o metodă care ar părea ridicolă astăzi, el reușește să recruteze un echipaj de opt oameni și convinge FBI să contribuie cu 500 de dolari pe lună pentru costurile de funcționare a grupului. „Friendless” era numele oficial al operațiunii, dar era cunoscută mai des sub numele de „Crook Shop”.

 Pe măsură ce „Crook Shop” a preluat Finca, iar petrecerile și consumul de băuturi au început să dureze până la orele dimineții, Gellhorn a devenit din ce în ce mai nerăbdătoare. Ea și Hemingway au început să se certe în mod regulat, chiar și în privința scrisului, așa că, atunci când Collier i-a sugerat să facă câteva călătorii prin Caraibe și să scrie despre pregătirile de război, a fost încântată.

Dar sarcina asumată de ea a devenit o călătorie în iad. A început în Puerto Rico, care fusese transformată într-o bază navală uriașă, și a continuat de la St. Thomas până la Antigua. Gellhorn a fost însoțită de uragane și ploi abundente, furtuni. Într-o noapte, în timp ce dormea, a descoperit, trezindu-se, că echpajul ambarcațiunii Saba, cu care călătorea fugise noaptea, părăsind-o pe o insulă pustie.

În cele din urmă ea nu și-a mai continuat itinerarul propus și l-a plătit cu 60 de dolari pe bătrânul căpitan să o ducă în Antigua. La următoarea destinație, Surinam, și-a fracturat o încheietură și a luat febra dengue.

În cursul călătoriei, Hemingway i-a trimis mai multe scrisori, cele mai multe dintre ele romantice, în care îi amintea despre clipele frumoase de la Finca și de pisicile care își stabiliseră reședința în grădina vilei. Răspunzând nemulțumirii Marthei despre viața din Cuba, el își cere din nou iertare.

La întoarcerea ei era clar că lui Hemingway îi era dor de ea, iar Gellhorn promite că va deveni o „soție bună”. Pentru o scurtă perioadă au fost din nou fericiți.

Odată cu trecerea timpului, Gellhorn devine din ce în ce mai plictisită de activitățile de spionaj ale lui Hemingway și mai ales de consumul excesiv de alcool. Acesta se certase cu majoritatea prietenilor săi scriitori și petrecea tot mai mult timp pe mare. În puținele ocazii când era la Finca, era capricios, deprimat și uneori violent. Ea găsea aproape insuportabil felul lui de viață dezgustător, în timp ce el îi spunea că este obsedată doar de curățenie. Într-o noapte, după o ceartă în privința conducerii mașinii în stare de ebrietate, pe drumul de întoarcere după o noapte petrecută în Havana, Gellhorn a luat volanul mașinii Lincoln Continental și a condus-o direct într-un copac, apoi a coborât și și-a continuat singură drumul spre Finca, lăsându-l pe Hemingway cu mașina distrusă.

În cele din urmă, în ciuda lipsei de acreditare militară pentru femeile jurnaliste și în ciuda tuturor pericolelor, Gellhorn a decis să plece în Europa. Ea a încercat să-l convingă pe Hemingway să meargă cu ea - chiar și după certurile lor, mai existau între ei momente de tandrețe - dar el fu reticent în a părăsi Finca și pe Pilar - barca sa. Din New York, ea îi scrie: „Ne aparținem...Avem o viață bună și lungă în față. Voi încerca să fiu frumoasă când voi fi bătrână, iar dacă nu voi reuși, voi încerca să fiu bună. Te iubesc foarte mult”.

Gellhorn a sosit la Londra în toamna anului 1941. În săptămânile care au urmat i-a scris mai multe scrisori lungi și tandre lui Hemingway, despre războiul din Londra și despre oamenii pe care îi cunoscuse și îl chema alături de ea. Hemingway însă, la Finca, bea din ce în ce mai mult și scria din ce în ce mai rar.

Mamei lui Gellhorn, cu care se înțelegea bine, i-a scris că simte că moare câte puțin în fiecare zi. gelos pe Gellhorn, dar nedorind să i se alăture, îi scrie lui Max Perkins că nu „a făcut nimic pe care mi-aș fi dorit să facă de mai bine de doi ani...cred că nimeni altcineva nu a mai făcut, în afară de Martha, care face exact...nimic. Ceea ce vrea să facă sunt mofturi de copil răsfățat...”.

După șase luni, în ciuda faptului că era disperată să nu rateze debarcarea franceză, Gellhorn decide să se întoarcă, fixându-și ideea de „a-l elibera din Cuba” și a-l aduce înapoi în Europa.

De data aceasta, întoarcerea ei nu a fost atât de fericită. Au început să se certe din orice - casă, scris, bani - iar Hemingway a mers atât de departe încât i-a scris mamei lui Gellhorn spunîndu-i că a simțit că a devenit dezechilibrată în perioada petrecută în Europa. 

„Nimic în afară de ea nu o interesează prea mult...pare dezechilibrată mental sau poate a ajuns la limită...”. Apoi, din senin, Hemingway anunță că, pănă la urmă, a decis să plece în Europa și că va scrie articole pentru Collier, o mișcare ce avea să pericliteze serios poziția lui Gellhorn, întrucât oficial era permis doar un singur corespondent acr