$$$

 ECATERINA CEA MARE ȘI IUBIȚII EI

Când istoricii ruși scriu despre isprăvile ei amoroase, țarina Ecaterina cea Mare a fost nemțoaică. Atunci când vine vorba despre războaiele cîștigate, despre teritorii anexate și despre Imperiul pravoslavnic, a fost rusoaică. 

Născuta la Stettin, într-un mic stat german, pe țărmul mării Baltice, ca prințesa Sophia de Zerbst-Anhalt (n. 1729) a ajuns la Skt. Petersburg la vârsta de 15 ani (1744). A fost livrată moștenitorului tronului, nevolnicul Petru Romanov. O căsătorie aranjată de țarina Elisabeta. Ajunsă în patria de adopție, prințesa Sophia își schimbă numele în Ecaterina, trece la biserica ortodoxă, învață rusește, istoria și cultura țării gazdă. Face progrese vizibile, spre admirația Curții. Își câștigă adepți, impresionați de „rusificarea” ei într-un context în care țarul Petru era excesiv de germanizat, admirator necondiționat al regelui Frederich cel Mare al Prusiei. La moartea țarinei Elisabeta devine la rîndul ei țarină. O face printr-o lovitură de palat în același an, 1762. Își înlătură de pe tron propriul soț. Țarul Petru este închis și asasinat. Ecaterina e susținută de cei mai puternici boieri, frații Orlov - dintre care unul - Grigori – îi era și amant.

Mereu în înfăptuirile ei (care nu sunt puține) este amestecat un amant. Lista lor începe cu Scedrin, urmează Stanislas Poniatowski, apoi Grigori Orlov, pentru a continua cu omul vieții ei, Grigori Potiomkin. Lista nu se încheie aici. Avea convingerea că îi trebuie un bărbat pentru a-și realiza planurile. A lucrat prin intermediul lor, își folosea amanții ca instrumente ale voinței ei. A fost tolerantă cu nenumărații ei iubiți în chestiunile de amor, dar niciodată când era vorba despre politică, domeniu rezervat exclusiv ei. Era un pericol maxim pentru oricine se atingea de puterea ei - absolută-, s-o spunem. A avut o domnie lungă, care coincide cu perioada în care Rusia s-a impus ca mare putere și s-a extins teritorial, mai ales spre sud. A reușit ieșirea la Marea Neagrî și anexarea Crimeei. După țarul Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare a avut cea mai clară politică expansionistă, de modernizare a Rusiei și de deschidere spre Europa.

Ca apariție - dacă ne luam după descrierile diplomaților străini aflați în post la Skt. Petersburg, Ecaterina cea Mare nu era o frumusețe. Avea un surâs plăcut, ochi mari. Un temperament viu, o ținută imperială. Arăta realmente ca o împărăteas. Era dominatoare. Nu a reușit nimeni s-o sfideze fără să plătească. Își manifesta puterea în toate ocaziile. Nu lăsa să treacă nimic necontrolat, nimic în care să nu-și impună deciziile. Încerca să imite Curtea de la Versailles. Palatele ridicate de ea Tarskoie Selo, și în alte locuri din Rusia se inspirau tot de acolo. Nu prea avea la inimă ce era specific rusesc, superstițiile de ex. Era atrasă de rațiune, de știință mai ales. S-a supus unor experiente - s-a lăsat vaccinată într-o perioadă când nu se auzise despre așa ceva. A creat panică la Skt. Petersburg. Curtea ei de savanți credea că o să moară. Avea și curaj, brava. Voia să dea exemplu. Admira Occidentul, îl considera superior. Cunoștea înapoierea Rusiei. Dar nu credea că tot ce venea de la Vest era bun/aplicabil pentru Rusia, mai ales în chestiunile care țineau de politică.

Țarina Ecaterina a fost omul vremii ei, aparținea secolului iluminist. Coresponda cu Diderot și Voltaire, îi citea, îi admira. A dorit să modernizeze Rusia, s-o aducă la nivelul de civilizație al Occidentului, voia să introducă reforme. S-a oprit adesea la intenții, pentru că s-a temut de haos, că Rusia ar deveni neguvernabilă. Șerbia și cnutul i s-au părut cele mai potrivite mijloace de a-i stăpâni pe ruși și a păstra ordinea. De la iluminism a preluat și libertinajul pe care l-a înțeles ca moravuri și l-a practicat. Ecaterina s-a considerat o femeie liberă, egala bărbaților. Ca împărăteasă nu avea cum să fie supusă unui bărbat, soț, căruia îi datora supunere, așa cum cerea legea rusească. Femeia, vizavi de bărbat, nu exista, nu avea drepturi. Un cuplu marital pentru ea nu avea sens. Considera că putea să aiba inițiativa, să-și cucereasca bărbații de care era atrasă, nu să aștepte să fie aleasă, să i se facă curte. Era și imposibil în situația ei. Era o chestiune de putere, de politică. Problema o găsim și la regina Elisabeta a Angliei. Aceasta a preferat castitatea, a rămas singură pentru a nu împărți puterea cu nimeni, pentru nu depinde de altcineva. Ecaterina a ales soluția opusă. A preferat să aibă numeroși amanți, să se foloseasca de ei, cu cinism și praxă, dar nu s-a căsătorit cu niciunul, A circulat zvonul ca s-ar fi căsătorit în secret cu bărbatul vieții ei, contele Potiomkin. Nu există documente în acest sens. Arhivele tac și după două secole.

Sexul era la Skt Petersburg o afacere de stat. Cu instinctul ei sigur al puterii, nu ar fi făcut pasul care s-o vulnerabilizeze la extrem. Putea chiar să ducă la pierderea tronului, să fie asasinată sau alungată. Văzuse/ trăise multe tragedii de când venise în Rusia și nu dorea să riște. Cei care se scandalizează (în trecut ca si azi) de stilul ei de viață libertin, de amanții ei din ce în ce mai tineri, trebuie să ia considerare aceste considerente. A ținut cu o mână sigură Rusia. Să nu o judecăm după aparențe. Ocupația ei era să guverneze o țară uriașă, de la Baltica, la Marea de Azov, la Oceanul Pacific. Guverna un popor analfabet, profund religios, sărac lipit, plin de superstiții. Un popor capabil de cele mai sângeroase violențe - cum s-a întâmplat în timpul răscoalei cazacilor condusă de Emilian Pugaciov…

Bărbatul vietii ei, cel pe care i-a l-a iubit vreme îndelungata a fost Grigori Potiomkin (n.1739), de fel de lîngă Smolensk. Era mic boier, dintr-o familie foarte numeroasă, posesor a câtorva sate și a cca 400-500 de șerbi. Pe lângă marii latifundiari nu însemna mare lucru. Avea rădăcini nobiliare poloneze modeste. Pretindea că are o ascendență mult mai veche și mai glorioasă. Ca mai toată nobilimea rusă. Din cine te tragi, al cui ești, ce rang ai, ce titlu ai ? îți condiționa cariera. Oferea fabulații, basme, închipuiri de-a lungul vietii. Un exemplu arhicunoscut - satele lui Potiomkin inexistente – niște fațade din lemn pe care le-a arătat țarinei ca adevărate orase, populate, atunci când a vizitat Crimeea. Limita între realitate și inchipuire era la el confuză. A câștigat bătălii pe care nu le-a dat ( le raporta în scris Ecaterinei). Se împopoțona cu tiluri pe care nu le deținea. Acesta era omul - fantast, mitoman, plin de imaginație, vizionar. Nu făcea deosebire între realitate și opusul ei. Firește, când avea interesul. Dar a fost un adminisirator capabil, un general priceput, care i–a bătut pe turci și le-a răpit teritoriul Crimeei.

Grigori Potiomkin a fost cu zece ani mai tânăr decât țarina Ecaterina. Când au devenit amanți, ea era la mijlocul anilor 40, el 30. Ecaterina a renunțat la serviciile erotice ale lui Grigori Orlov și l-a ales pe Grigori Potiomkin. Era un uriaș, cu un cap mai înalt decât toți ceilalți ofițeri din garda imperială. Ecaterina, cum făcea când avea o nouă cucerire, (dar și când îi alunga) l-a acoperit de cadouri scumpe. Cai, bijuterii, moșii, etc. A primit grade militare decorații, titluri - marea lui slăbiciune. S-a mutat într-un apartament vecin cu al țarinei în palatul de la Tarskoie Selo. Când se afla la Skt. Petersburg, aici își petrecea tot timpul. Cu trecerea anilor, și-a găsit alte iubite, mai ales că era plecat mai mereu în campanii militare în sud. Ecaterina i-a urmat exemplul. A inșirat amanții. Nu s-au despărțit. Nu puteau trăi unul fără altul. Așa că-și scriau mult. Au lăsat o corespondență bogată.

Potiomkin a murit în 1791, în Moldova, în timpul unei expeditii în provinciile de sud-est ale Imperiului. Ecaterina cea Mare a murit în 1796, în palatul ei de la Skt. Petersburg dupa 34 de ani de domnie. Pentru Rusia a fost o perioadă de expansiune și glorie miilitară, de înflorire și stabilitate. O parte din bilanț a fost și aportul lui Grigori Potiomkin, fidelul ei servitor și amant.