###

 Hanny

(Cântic de mahala)

Miron Radu Paraschivescu

În seara când s-au întâlnit,

Ea se-ndrepta cu pas grăbit

Spre locuinţă.

El îi oferă braţul său,

Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,

N-am trebuinţă!

N-ascult de tinerii frumoşi,

Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,

Cu-o vorbă dulce

Ei te seduc, te-adorm uşor

Ca mamele copiii lor,

Când vor să-i culce…”

El o priveşte drăgăstos,

Răspunde ea privind în jos:

„Mă cheamă Hanny…

Cu dumneata să merg n-aş vrea,

Acasă fraţi şi mama mea

M-aştept’, sărmanii…”

El o priveşte amoros,

E luna Mai – şi ce frumos

Noaptea pe lună!

Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat

Atuncea primul sărutat,

În voie bună.

El este pictor şi sculptor,

Un tânăr, doar începător,

Având curajul.

Mulţi ani de zile la un loc,

Au dus flămânzi şi fără foc

Concubinajul.

Apoi comenzi vin nencetat

Şi lauri mulţi l-au consacrat,

E-o bogăţie!

De-atunci, el se văzu peţit

De mulţi bogaţi, care-i promit

Să-i dea soţie

Pe fiica lor, ce-a studiat

La Notre-Dame, şi-a voiajat

Prin lumea largă.

Menajul lor, aşa plăcut,

Din vina lui a început

Cam prost să meargă.

Atunci îi spuse: „Draga mea,

De-acuma bani eu pot avea

Câţi o să-mi placă,

Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,

Pe când tu stai în calea mea;

Mai bine pleacă!

Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.

În el ai zece mii de lei,

Te du cu bine!”…

Ea îl priveşte supărat,

Iar plicul care i l-a dat

Nici nu-l reţine.

Văzând că fostul ei amic

O preţuieşte la un plic

‘Napoi l-întinde:

„Ia-ţi înapoi bancnotele

Sunt o fetiţă domnule,

Ce nu se vinde!…”

Ea dispăru – el se-nsură.

O dată, de la Operă,

Venind acasă,

La poarta lui el observă

O damă care-l aştepta,

Stând ruşinoasă:

„Eu sunt iubita ta din Mai,

Pe care-adesea o chemai

„Scumpa ta” Hanny.

Din ziua când ne-am despărţit,

Ah, cât de mult am suferit!

Trecut-au anii…

Şi dacă ţi-am ieşit în drum,

Să ştii că am un rost acum,

Nu ca golanii

Ce numai zestre ştiu vâna

Ori lauri spre-a-i încununa

Şi-atâta doară.

Eu am venit ca să ţi-o spui

Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui

A doua oară!”

Privind spre dânsa ruşinat

El vina lui şi-a constatat

Şi-şi dete seamă,

Că nu-i nici dânsul mulţumit,

Şi de pe cotul ei, smerit,

Luând o scamă,

Îi spuse: „Draga mea, nici eu

O ştie bunul Dumnezeu,

N-am fost ferice.

E drept, am fost şi decorat,

Am luat chiar şi Premiul de Stat,

Orice s-ar zice!

Dar până să te văd aici,

Nu-mi dete fericire, nici

Faima, nici banii!…”

Deşi era sub zero grade,

El în genunchi deodată-i cade:

„Mă iartă, Hanny!”

Înduioşată, ea i-a pus

Pe creştet, mâna ei, de sus,

Zicând: „În fine,

Decât să nu te văd de loc,

Sau tot flămând şi fără foc,

Şi-aşa e bine!…”

Morala

Astfel, iubite cititor,

S-a încheiat idila lor

Făr’ s ă se ştie

Unde anume, când şi cum,

Sculptorul şi-a pierdut pe drum

A lui soţie.

✍️ Miron Radu Paraschivescu

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941).