vineri, 31 ianuarie 2025

***

 La 31 ianuarie 1418 a murit Mircea cel Bătrân.


SCRISOAREA III


Mihai EMINESCU 


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-și căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară

Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură

Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...

Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde

– „Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,

Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...

Scris în cartea vieţii este și de veacuri și de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele."

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţește;

Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde

Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede șiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;

Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare și cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor,

Vede ţară lângă ţară și popor lângă popor —

Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se pornește îndelung

Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer

Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.

Și privește trist la casa șeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,

Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporește,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ

– „Ce vrei tu?"

– " Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort

Un bătrân așa de simplu, după vorbă, după port.

– „Tu ești Mircea?"

– „Da-mpărate!"

– „Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

– „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale...

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi,

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război."

– „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gânde

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...

Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Și, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moșneag?"

– „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Românești.

Eu nu ţi-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii și mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n ţara noastră de-au cerut pământ și apă —

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ș-un pământ.

Te fălești că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej

Oștile leite-n zale de-mpăraţi și de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...

Și de-aceea tot ce mișcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie dușman este;

Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!"

Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii împlu câmpul și roiesc după un semn

Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Și ca nouri de aramă și cu ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...

Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare și mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire și în faţă și în coaste,

Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care șuieră, se toarnă

Și, lovind în faţă,-n spate, ca și crivăţul și gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliţi;

Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,

Și gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată —

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așază, iată soarele apune,

Voind creștetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărginește munţii negri în întregul asfinţit,

Pân' ce isvorăsc din veacuri stele una câte una

Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna

Doamna mărilor ș-a nopţii varsă liniște și somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn

Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeș mai departe

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că și eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul și cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Și să știi că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

..................................................................

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,

Și cu voi drapându-și nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada aţi întins moșia voastră

De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,

Măști cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,

Negru, cocoșat și lacom, un isvor de șiretlicuri,

La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Quintesenţă de mizerii de la creștet până-n talpă,

Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,

Își aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...

Dintr-aceștia ţara noastră își alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,

În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,

Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri

Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...

Și apoi în Sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână și pe ţară și pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit și stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea și formează patrioţii,

Încât fonfii și flecarii, găgăuţii și gușaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!

Și această ciumă-n lume și aceste creaturi

Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,

Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos ...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţișor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept știinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?

Prea v-aţi arătat arama, sfâșiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de rușine și ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — niște mișei!

Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoșii ca să doarmă -n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi și în mișei,

Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

Marin Moraru s-a nascut pe 31 ianuarie 1937 (d. 21 august 2016)  77 de lucruri pe care le-a învăţat Marin Moraru până la 77 de ani 1. Cea ma...