***

 ZWEIG DESPRE RILKE.....

„Nimeni n-a trăit, poate, mai discret, mai ascuns, mai invizibil ca RILKE. Deoarece evita agitația și până și propria glorie […] valul zadarnic învolburat al curiozității i-a atins doar numele și niciodată persoana.

RILKE era greu accesibil.... El n-avea casă, n-avea adresă, unde să-l poți căuta, n-avea domiciliu, nici locuință permanentă, nici slujbă..... Totdeauna era călător prin lume, și nimeni, nici măcar el însuși, nu știa dinainte încotro o va lua. Pentru sufletul lui nemăsurat de sensibil și vulnerabil, orice hotărâre rigidă, orice programare și orice angajament era o povară. Așa că numai întâmplarea ți-l mai scotea în cale.

-Ședeai într-o galerie italiană și simțeai că-ți vine în întâmpinare, fără să vezi propriu-zis de la cine, un zâmbet fluturat, prietenesc. Abia după aceea îi recunoșteai ochii albaștri care, când te fixau, îi însuflețeau, cu lumina lor interioară, trăsăturile, la drept vorbind, șterse. Dar tocmai această față ștearsă constituia secretul cel mai profund al ființei lui. Mii de oameni trebuie să fi trecut pe lângă acest tânăr cu mustața blondă atârnându-i ușor melancolic, cu trăsăturile puțin slave ale feții care nu se remarca prin nimic deosebit, fără a bănui că acesta era un poet și încă unul din cei mai mari ai secolului nostru; particularitatea lui se releva abia atunci când aveai de-a face mai de-aproape cu el: atitudinea neobișnuit de reținută a ființei sale.

-Avea un fel extrem de sfios de-a apărea și de-a se exprima. Când intra într-o cameră unde era adunată mai multă lume, făcea acest lucru într-un mod atât de discret, încât trecea aproape neobservat. Ascultând cu luare aminte, lua loc, ridica uneori fruntea dacă i se părea ceva interesant, și când începea să vorbească el însuși o făcea fără niciun fel de afectare sau sublinieri vehemente. Povestea simplu și firesc, așa cum povestește o mamă copilului ei un basm, și tot atât de afectuos; era minunat să-l asculți. Cu cât sens și cu câtă imaginație se îmbiba la el și cel mai banal subiect!

-Dar îndată ce simțea că într-un cerc mai cuprinzător a devenit centrul atenției, punea punct și se cufunda din nou în ipostaza ascultării atente, taciturne. În fiecare mișcare, în fiecare gest, avea această sfială; iar când râdea, o făcea pe un ton abia perceptibil. A pune o surdină oricărui gest sau cuvânt era pentru el o necesitate, și de aceea nimic nu putea să-l deranjeze în așa măsură ca agitația, și, în materie de sentimente, stridența.

-Ca și cumpătarea în comportament, ordinea, curățenia și liniștea erau pentru el niște necesități de-a dreptul fizice; când era nevoit să se deplaseze într-un tramvai aglomerat sau să ia loc într-un local zgomotos, treceau câteva ore până-și revenea. Tot ce era vulgar îi era insuportabil, și deși trăia în condiții de strâmtoare, îmbrăcămintea lui dovedea totdeauna un summum de îngrijire, curățenie și gust.

-Un elementar simț al frumosului îl însoțea până în detaliul cel mai prozaic; nu numai că-și scria manuscrisele conștiincios pe cea mai frumoasă hârtie, cu scrisul său caligrafic, rotund, încât fiecare rând se așeza sub celălalt ca măsurat cu centimetrul; chiar și pentru cea mai banală scrisoare alegea hârtie de calitate, și scrisul său caligrafic se încadra curat și exact în spațiul paginii. Niciodată nu-și permitea o ștersătură, nici în comunicarea cea mai grăbită, ci, cu răbdarea lui remarcabilă, scria a doua oară întreaga scrisoare, îndată ce i se părea că o frază sau o expresie nu era pe deplin reușită. Niciodată nu pleca din mâna lui Rilke ceva care să nu fi fost absolut perfect.

-Felul său temperat de a fi împiedica din capul locului orice familiaritate prea accentuată; cred că puțini oameni se pot lăuda că au fost “prieteni” cu Rilke. În ale sale șase volume de scrisori publicate, nu întâlnești aproape niciodată acest apelativ, iar acel “tu” cu nota lui confidențial-fraternă nu pare să-l mai fi acordat cuiva de la terminarea școlii încoace.

-Cel mai frumos lucru era să te plimbi cu RILKE prin PARIS, pentru că aceasta însemna a vedea cu ochi receptivi și a avea revelația sensului care zace și în cele mai neînsemnate priveliști; el observa orice amănunt cât de mic, și-și spunea cu glas tare și cu plăcere chiar și numele firmelor când acestea îi păreau a suna ritmic; a cunoaște acest oraș PARIS până în ultimele lui străfunduri și unghere era pasiunea lui, aproape singura pe care am observat-o vreodată la el.”

preluare:Ioan Gherghina