***

 Moartea istoricului Gheorghe Brătianu la Sighet

Istoricul Gheorghe I. Brătianu s-a născut pe 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în județul Iași, fiind fiul lui Ionel I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului din relația acestuia cu Maria Obrenovici.

Deși părinții săi s-au despărțit chiar a doua zi după cununia religioasă, deci înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă de educația copilului, dar relațiile dintre tată și fiu au fost reci, din cauza Mariei Moruzi, care a încercat să limiteze contactul dintre cei doi.

Copilăria și-a petrecut-o alături de mama sa la Ruginoasa, în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza și la proprietatea din Iași a mamei, Casa Pogor. În 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an l-a vizitat pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte.

După intrarea României în război, pe 15 august 1916, tânărul Brătianu, care avea doar 18 ani, s-a înrolat voluntar în armată, a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie la Iași, iar pe 1 iunie 1917 a fost avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, a participat la luptele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina.

În 1917 Gheorhe Brătianu s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, dar, fiind atras de istorie, a abandonat cariera juridică, s-a înscris la Universitatea Sorbona și a obțineut licența în litere în 1921.

Tânărul s-a căsătorit pe 27 ianuarie 1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București, în 1924 a devenit profesor la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940 a ajuns profesor universitatar București.

Între 1935 și 1947 Brătianu a deținut funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași și apoi al Institutului Nicolae Iorga din București.

Profesorul s-a înscris în 1926 în Partidul Național Liberal, iar în 1930, nemulțumit de politica partidului, care se opunea întoarcerii în țară a lui Carol al II-lea, va crea o grupare liberală dizidentă, motiv pentru care va fi exclus din PNL.

În perioada interbelică, istoricul a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un pericol pentru ţară și în vara anului 1940 s-a declarat adeptul rezistenţei armate. După începerea operaţiunilor militare în cel de-al Doilea Război Mondial, pe 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Comandamentului Corpului de Cavalerie ca translator de limbă germană, în martie 1942 a obţinut gradul de maior și în perioada iulie – septembrie 1942 a participat la luptele din Crimeea.

După 23 august 1944 istoricul a fost considerat adversar al noului regim politic, iar în 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu în locuința sa de pe strada Biserica Popa Chiţu, a fost înlăturat de la catedră și de la conducerea Institutului de istorie și i s-au interzis toate contactele externe.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, profesorul Gheorghe Brătianu a fost arestat de Securitate și întemnițat la Sighet, fiind reținut timp de aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat.

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții neclare. Există informații că s-ar fi spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile la care era supus, dar, după alte surse, ar fi fost bătut de un gardian până când a murit.

În 1971 familia a primit acceptul să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-i reînhumeze trupul în cavoul familiei Brătianu de la Florica.