***

 AMANTELE CELEBRE ALE ROMÂNIEI

Se spune că în spatele fiecărui bărbat se află o femeie puternică. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul multora dintre capetele încoronate ale României, ce au avut „în umbră“ amante cu o imagine controversată. Invidiate pentru poziţia în care au ajuns lângă regi sau voievozi, unele dintre cele mai cunoscute amante din istoria ţării chiar au condus România, prin intermediul iubiţilor lor de viţă regală.

Cea mai cunoscută amantă din istoria ţării noastre este, fără îndoială, Elena Lupescu. Numită de prieteni “Magda”, ea a fost amanta regelui Carol al II-lea. Din momentul în care Carol a cunoscut-o, respectiv în anul 1925, la o masă cu ofiţeri (ea fiind căsătorită cu un căpitan de vânători de munte, Tâmpeanu, n.r.), acesta a sacrificat totul pentru ea, inclusiv ţara. Elena Lupescu s-a născut la Iaşi în 1896, fiind fiica unui evreu numit Wolf (şi a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare în Viena), după traducerea căruia şi-a luat numele de “Lupescu”. Ea a intrat în legătură cu regele Carol al II-lea prin intermediul lui Posmantir, un fel de fotograf / regizor, apropiat regelui, căruia îi furniza diverse filme, unele chiar deochiate.

Profesorul de istorie Ion Ivaşcu din Slatina spune că regele Carol al II-lea a cunoscut-o pe Elena Lupescu drept “damă de companie”. De aici a început, practic, idila care a pricinuit nenumărate şi grave probleme ţării într-o perioadă când avea nevoie de linişte. Despre ea se spune că era o femeie frumoasă pentru acele vremuri, cu ochi verzi şi părul roşcat.

“Din cauza Elenei Lupescu, care a fost un fel de piază-rea pentru ţară, Carol al II-lea a renunţat la tot, inclusiv la tronul ţării, doar pentru a rămâne cu ea. Din 1925, ea a devenit amanta prinţului Carol, cu care fuge din ţară. Peste câţiva ani însă, în 1930, prinţul Carol a fost încoronat ca regele Carol al II-lea al României. Cât timp a fost rege, Elena Lupescu i-a influenţat aproape orice decizie politică. Deşi nu ţinea în mod neapărat să apară în presa vremii, conştientă fiind că nu se bucura de o imagine prea bună şi că ar fi afectat-o pe cea a iubitului ei, Magda Lupescu a ales să conducă din spate totul, sens în care se şi înconjurase de o camarilă de generali de armată şi afacerişti, oameni care se gândeau doar la cum să facă bani: Paul Angelescu, Max Auschnit, Kaufman, Malaxa, Aristide Blanc etc. Presat fiind să renunţe la <<Regina din umbră>>, Carol al II-lea se încăpăţânează şi alege să renunţe la tron, în 1925. După abdicarea sa în septembrie 1940, Elena Magda Lupescu îl urmează în exil, în vreme ce soţia lui, Elena a Greciei, rămâne în ţară cu Mihai, care îi i-a locul pe tronul ţării. <<Bineînţeles că am venit după el. M-am furişat în ţară şi mi-am luat şi eu un titlu: regina din umbră>>, avea să scrie mai târziu Elena Lupescu în memoriile sale. Cinci ani au stat în străinătate Carol al II-lea şi amanta lui”, afirmă profesorul Ion Ivaşcu.

“Adio, dragostea vieţii mele”

Mulţi au încercat să găsească explicaţiii ale comportamentului de persoană “vrăjită” a lui Carol al II-lea. La vremea respectivă, mulţi erau de părere că Elena Lupescu era vulgară: se ruja prea mult, se machia prea mult etc. Pe de altă parte însă, toţi erau de acord cu un lucru: se îmbrăca foarte bine, hainele ei fiind printre cele mai scumpe din Europa. Influenţa ei asupra lui Carol al II-lea a fost categorică, iar problemele generate de acest lucru nu au fost singurele. În anii 1938 - 1939, când Carol al II-lea a încercat să se apropie de Germania nazistă, faptul că ea era evreică a cauzat mari probleme în această relaţie între ţara noastră şi Germania.

După abdicarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie1940, regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveţia. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu. Ea a rămas alături de Carol al II-lea alături de care a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia şi Portugalia. În 1947 îşi vede visul cu ochii: Carol al II-lea acceptă să o ia de soţie, după care cei doi se mută la Estoril, în Portugalia. După moartea soţului ei regal, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril până când s-a stins din viaţă. Una peste alta, Elena Lupescu se pare că a fost cu adevărat marea iubire a lui Carol al II-lea. Când el a murit, ea ar fi şoptit lângă sicriu: “Adio, dragostea vieţii mele!”. De asemenea, ea a mai spus că soţul ei a fost singurul om pe care l-a iubit cu adevărat şi, drept dovadă, după moartea lui, ea nu a încercat niciodată să-şi refacă viaţa alături de altcineva şi a cerut ca rămăşiţele ei pământeşti să-şi găsească un loc “lângă picioarele lui”. Elena “Magda” Lupescu a murit în 1977, rămăşiţele ei pământeşti şi cele ale lui Carol al II-lea fiind aduse în ţară pentru a fi reînhumate, împreună, la mănăstirea Curtea de Argeş.

Cuza, vrăjit de Maria Obrenovici

Maria Obrenovici este un alt nume care nu are cum să lipsească dintr-un articol despre amantele celebre şi frumoase ale ţării. A fost amanta voievodului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, soţia oficială a acetuia, Elena, ştiind relaţia, dar împăcându-se cu situaţia. L-a cunoscut pe Cuza în 1860 la Iaşi, ea având pe atunci 25 de ani şi fiind deja văduvă. Profesorul Ion Ivaşcu spune că între cei doi a fost iubire la prima vedere.

“Din câte se pare, între Cuza şi Maria Obrenovici a fost un fel despre iubire la prima vedere. Pe de altă parte, Cuza era cunoscut ca un mare crai şi că nu avea jenă în a-şi face chiar publice relaţiile amoroase din afara căsătoriei cu Elena. Era o femeie de o frumuseţe rară, ambiţioasă, extrovertită, cu un temperament mai vulcanic, mai agresiv, fiind constant curtată de bărbaţi, dar ea nu se <<lăsa>> uşor. Conştientă fiind de atuurile ei, frumuseţe trupească şi inteligenţă nativă, Maria Obrenovici nu a fost <<uşă de biserică>>, ci a fost iubita unora dintre bărbaţii bogaţi ai vremii, până când l-a întâlnit pe Cuza. A fost căsătorită cu doi prinţi sârbi şi l-a avut ca amant pe Liebrecht, fost şef de cazinou din Galaţi, un apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, acesta fiind şi elemental de legătură cu voievodul moldovean. Între cei doi se pare că a fost vorba despre ceva mai mult, nu a fost chiar o pasiune trecătoare”, afirmă Ion Ivaşcu, care precizează că, şi în timpul relaţiei dintre cei doi, Maria l-a înşelat şi pe Cuza, deşi obişnuia să spună că inima ei aparţine doar voievodului.

Maria Obrenovici, pe numele ei adevărat Maria Cathargi, provenea dintr-o familie boierească de la Iaş. Între 1860-1862, Elena Cuza, soţia oficială a lui Cuza, a fost împinsă într-un exil forţat la Paris, timp în care Alexandru Ioan Cuza nu s-a sfiit să se afişeze cu Maria Obrenovici. Elena Cuza îi scria scrisori, iar Cuza nu îi răspundea. Când a revenit în ţară, Elena a găsit-o pe Maria însărcinată cu soţul ei. Mai mult decât atât, i-a mai născut lui Cuza încă un copil, trei ani mai târziu. În loc să facă scandal, Elena i-a adoptat pe ambii copii – băieţi, şi s-a ocupat de educaţia lor.

Ca mai toate amantele, şi Maria Obrenovici i-a influenţat lui Cuza, cât timp au fost împreună, multe dintre deciziile politice şi nu numai. Idila dintre Maria Obrenovici şi Alexandru Ioan Cuza s-a terminat în 1866, după care femeia a plecat în Germania, ţară unde avea să ajungă şi să moară, mult mai târziu, şi Cuza.

Cum a ajuns spătăreasa Maria Văcărescu soţie de voievod

Maria Ghica, născută Văcărescu, a fost amanta voievodului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1804-1873), descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu. Între anii 1843-1845, două divorţuri petrecute la case mari boiereşti erau urmărite cu sufletul la gură de către boierime, cler, cercurile diplomatice şi de protipendadă: cel al lui Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti (frate cu principele Barbu Ştirbei) - de soţia sa, Zoe Bibescu (născută Mavrocordat), şi cel al spătarului Costache Ghica, fratele fostului domnitor Alexandru Ghica - de soţia sa, Maria Ghica, născută în cea mai veche familie de boieri a ţării, Văcărescu. Gurile rele spuneau căcele două divorţuri aveau legătură directă pentru a facilita căsătoria şui Gheorghe Bibescu cu Maria Ghica Văcărescu, alintată Mariţica.

“Maria Ghica Văcărescu a fost una dintre cele mai frumoase femei ale vremii. Practic, oriunde se ducea, reuşea să întoarcă deopotrivă capetele bărbaţilor – din admiraţie, şi ale femeilor – din invidie. Nu se ştie cum au ajuns cei doi să fie împreună deoarece Gheorghe Bibescu nu era un bărbat prea arătos. Cert este că cei doi s-au iubit, Maria Văcărescu fiind amanta lui Bibescu vreme de aproape patru ani până ce să reuşească să se căsătorească”, afirmă profesorul Ion Ivaşcu.

Pe 9 septembrie 1845, la biserica „Sf. Ioan” din Piaţa Unirii din Focşani, a avut loc nunta domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, cu fiica boierului poet Nicolae Văcărescu, naş de cununie fiind Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei. Frumuseţea legendară a mieresei l-a inspirat până şi pe marele pictor Carol Popp de Szathmari. Gheorghe Bibescu nu a stat însă prea mult pe tronul Ţării Româneşti. Maria Bibescu, în zilele Revoluţiei din 1848, şi-a urmat soţul în exil la Paris, căsnicia lor durând 15 ani. Maria Bibescu avea să moară din cauza unui cancer.

***

 COPILĂRIA LUI CARAGIALE

Într-o seară de iarnă, sosind de la Berlin, Caragiale îşi făcu intrarea în casa lui Vlahuţă, cu o privire visătoare şi spuse cu neobişnuite inflexiuni duioase în voce: „Parcă văd… Seara. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemişcată, pe o saltea de paie… Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcoleşte înăuntru de dureri groaznice… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sunt eu.” Cei de faţă fură surprinşi, dar oaspetele se grăbi să împrăştie, cu o glumă, după obicei, norul de înduioşare ce-l adusese cu sine.

Poate că tocmai tristeţea ce-l copleşise pe Caragiale în acea seară de iarnă dă tabloului o estompă sumbră, pe care n-a avut-o în realitate. Tatăl său, grămăticul mănăstirii Mărgineni, nu mai era în 1852 un om aşa de lipsit, încât femeia lui să îndure chinurile facerii într-o odaie fără foc. Postul modest pe care-l deţinea nu-l ridicase totuşi în rândurile celor înstăriţi, aşa că, atunci când va afirma despre sine că e copil de oameni săraci, Caragiale nu va mai exagera ca în evocarea condiţiilor naşterii sale.

Viscolea, ca în miez de iarnă grea, când s-a născut viitorul dramaturg, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie stil vechi. Evenimentul s-a produs nu la Ploieşti, ci la Haimanale, aşezare din apropierea mănăstirii Mărgineni. După referințele localnicilor, casa lui Luca Caragiale se afla, pare-se, la capătul unui dâmb, paralel cu zidul ca de cetate al mănăstirii. Aşezarea de oameni nevoiaşi, pripăşiti prin partea locului — de unde şi numele peiorativ de Haimanale — a purtat mai târziu numele de Vornicul Măgureanu, care n-a reuşit să-l facă uitat pe cel initial. Începând din 1952, satul a primit numele celui mai vestit dintre cetățenii săi. Comuna Ion Luca Caragiale, la 25 kilometri de Ploieşti şi cam tot atâția de Târgovişte, e astăzi o aşezare înfloritoare, cu gară. Cum se vede, e un centru de o anume importantă, care şi-a lărgit locul, prin defrişări în marile păduri de fagi. Pe sub crengile bătrânilor copaci de altă dată şi-a purtat Luca sin Ştefan primul născut, în ziua de 7 februarie 1852, naşă fiind Maria, cea venită cu patruzeci de ani înainte, în alaiul lui Caragea-vodă, de la Constantinopol.

Peste numai două luni, pe Ia mijlocul lui aprilie, Luca Caragiali fu nevoit să plece, probabil în interes de serviciu, la Bucureşti, unde rămase până în mai. Scrisorile Ecaterinei — „Cati” — sunt ale unei soții iubitoare care ghiceşte necazurile sotului, chiar dacă acesta i le ascunde. Soții îşi fac reproşuri de dragoste, puțin exagerate după patru ani de conviețuire şi Ia vârsta lor. Probabil că nu erau deprinşi să stea despărtiți atâta vreme. Cati, ca orice gospodină de la ţară, a pus în primăvară cloşti şi-şi încunoştiinţează bărbatul că are doisprezece pui de curcă, răţuşte şi pui de găină. În casă nu domnea însă întotdeauna belşugul — sunt zile când la bucătărie nu e foc şi „n-au avut nimeni ce mânca”. Cincisprezece cornuri trimise de la Bucureşti prin Ion Vizitiu fac bucuria femeii şi a copilului — „a păpat şi scumpul nostru Iancu”. Iancu nu avea decât vreo trei luni, dar mama îl asociază formulelor de politeţe şi afectuoase adresate tatălui şi rudelor din Capitală — „Iancuţu, copilaşul nostru cel scump sărută mâna tătuţului şi la toţi şi toate rudele, el să află sănătos, voinic, împreună cu mama lui „.

Copilul era într-adevăr voinic, căci pe la patru luni mama îl şi purta în picioare, ceea ce-l alarmează pe Luca, de unde asigurarea imediată. „Pentru Iancuţu nostru drag nu te-ngrija, că eu nu-I port mult în picioare, numai câte puţin, şi îl ţin bine, nici nu-l port mereu”. E un copil „blagoslovit” — „bunătatea lui este nespusă. Acuma s-a dedat în apă, nu i se aude guriţa până îl scald, apoi râde de tot, vesel, vesel, din somn când se deşteaptă cu râs şi cu gângâituri”.

Până la împlinirea vârstei de şcoală, Ion Luca a crescut în libertatea neîngrădită a copiilor de la ţară. Sănătos şi deosebit de vioi, bătea coclaurile, dar ştia să guste şi deliciile serilor calme, cu basme spuse de vreun moşneag sau vreo bătrână din Haimanale.

„Sălbaticul”, ajuns la vârsta fatală de şapte ani, a încetat de mai face parte dintre „haimanale”, fiindcă a fost luat dintre consătenii Iui şi dus la Ploieşti, ca să fie dat la şcoală. Se pare că întreaga familie s-a mutat acum la oraş, Luca Caragiali părăsind slujba de secretar mănăstiresc şi de trepăduş în subordinele unui avocat. Deveni el însuşi avocat, profesie pentru care avea desigur experienţă şi pentru care nici nu se cereau pe atunci studii speciale.

Proaspătul avocat Caragiali, descins în Ploieşti, şi-a încredinţat băiatul dascălului Haralambie de la biserica Sfântul Gheorghe, în curtea căreia Ion Luca şi-a făcut „instrucţiunea cu slovă popească”, chirilicele fiind încă pentru câţiva ani alfabet oficial. Ștrengarii cumpărau de la dascăl dreptul de a trage clopotele de Paşti, cu câte doi gologani de trei parale şi ouă roşii. De jos, în timp ce ciocănea cu măiestrie toaca de fier, dascălul admonesta clopotarii, prea zeloşi din amuzament, cu strigătul : „Mai încet, mă! că mi le dogiţi şi, foarte… laic, îi înjura de „feştila moaşii”. „Venerabilul” popa Marinache, cu barbă mândră de borangic alb, era tot atât de slobod la gură.

Pe la marile sărbători, copiii mai încurcau câteodată lucrurile, cum i s-a întâmplat unui nepot de arnăut domnesc, care, în Ioc de sfeşnicele fără valoare ale bunicii, a dus acasă sfeşnicele de argint masiv ale ctitorului bisericii. Incidentul a fost rezolvat de dascălul Haralambie cu o «feştilă şi două palme» aplicate bietului băiat, care a justificat confuzia prin aceea că ambele perechi de sfeşnice erau împodobite cu zambile pembe… Micii şcolari priveau cu jind belşugul de bunătăti ce se revărsa spre folosul celor doi slujitori ai bisericii, cam prea ahtiati după bunurile acestei lumi — cozonaci şi plăcinte de drob, căpăţâni de miel pe orez, cu caimac de iaurt, ouă roşii şi pască adunate din mahala în mari basmale cadrilate. Din prea multă neînfrinare, dascălului Haralambie „i s-a stins şi lui feştila chiar într-o săptămână luminată…”

Familia lui Luca Caragiali se instalase, cu chirie, în casa lui hagi Ilie lumânărarul, de la aceeaşi biserică Sfântul Gheorghe. Era o casă solidă, cu ziduri atât de groase, că în firida ferestrelor puteau fi depozitate şase borcane mari de murături. Nouă trepte urcau spre pridvorul susjinut de stâlpi greoi de stejar. Din pridvor, pătrundeai într-o sală largă, cu două odăi în stânga şi două în dreapta. Sobele „de o dignitate magistrală” erau văruite în alb. În odaia lor, paturile copiilor, al lui Iancu şi al lui Lenci — cu trei ani mai mică decât fratele ei — erau aşezate „cu fața spre lumina vetrei şi cu căpătâiul sub icoane…” Casa, cu acoperiş țuguiat de şindrilă, aşternut spre nord cu un covor de muşchi verde şi moale, era înconjurată de o curte imensă, cu pomi fructiferi şi bălării ce răspândeau arome tari.

Descriind peste patruzeci de ani grădina copilăriei, scriitorul va da una din puținele lui pagini de sensibilitate la farmecul naturii:

“Iată şi liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… Îmi trimit de departe mirosul lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună I Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. Iată ce frumuseţe de prune. Dar gutuile… Și perele astea de iarnă… Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Și viţa, uite ce încărcată e! Uitaţi-vă departe, până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de soare?”

Pentru hoinarul spaţiilor largi de la Haimanale, curtea aceasta era un paradis, cu prelungire în grădinile vecine, peste gardurile uşor de sărit. Cum să rezişti ispitei de a explora şi porţiunea de rai de dincolo de gard, unde te poti înfrupta cu vestitele vişine turceşti, chiar dacă boabele negre şi dulci sunt păzite de stăpânul grădinii, un arhanghel Mihail înarmat, în loc de spadă de foc, cu un bici Iung, care te arde mai rău când te-ajunge din urmă aburcat pe gardul pe care-l sari înapoi, spre propria ta curte?

Deşi i-a crescut sub o straşnică supraveghere, scriitorul n-a ascuns copiilor lui năzbâtiile propriei sale copilării. „Spunea — relatează Ecaterina Logadi — că în copilărie fusese un băiat neastâmpărat, spaima mahalalei. Mama lui primea dese plângeri pentru merele furate din pomul vecinului, bătăi cu copiii şi multe ale năzdrăvănii, pe care noi, în copilăria noastră, nu le-am cunoscut.” Poate că părintele voia, în sens autocritic, să dea copiilor lui o pildă de cum trebuie să se poarte… Odată, Iancu a confecționat un zmeu imens, din opt coli, cu zbârniitul căruia a interzis o noapte întreagă somnul mahalalei. Când venea la Ploieşti unchiul Iorgu, cu trupa, nepotul era nelipsit de la reprezentații. Apoi, pe stradă, făcea pe actorul, maimuțărind cu haz trecătorii ce i se păreau caraghioşi.

După un an de patriarhală tutelă şcolărească a dascălului Haralambie, cel cu feştila, şi a popii Marinache, elevul Caragiali Luca Ion a trecut la Şcoala domnească nr. 1 din Ploieşti, unde catalogul clasei a doua îl înregistrează în anul şcolar 1860-1861.

La opt ani, aşa cum îl vedem într-o fotografie, era un băietaş cam slăbuț, ţigănos, cu bolta craniană mare, frunte înaltă și privire inteligentă, mai mult meditativă decât ştrengărească. Tuns mărunt, e îmbrăcat ingrijit, în haină de uniformă, cu vestă şi flanelă închisă la gât sub gulerul alb aI cămăşii. Cu slova învățată la Sfântul Gheorghe, putea acum să se instruiască ceva mai temeinic, după o programă ce cuprindea obiectele : religia (catehismul moral), geografia Principatelor, aritmetică, citirea şi caligrafia. Caligrafia, mai ales, a luat-o în serios. Manuscrisele şi scrisorile dramaturgului vor fi modele de scriere frumoasă.

Dar nici la celelalte obiecte nu s-a lăsat mai prejos; la sfârşitul anului a primit premiul al treilea, cu cunună. Fiu al unui om fără trecere deosebită, va fi fost chiar primul, dându-se însă întâietate altora, din motive… extraşcolare, ca în schițele lui de mai târziu. Bănuială cu atât mai întemeiată, dacă ținem seama de fumurile învățătorului Zaharia Antinescu, membru corespondinte, onorar, „bene-merito” şi… ețetera al atâtor asociatii, societăți şi ordine, că transcrierea titlurilor de pe cartea lui de vizită ne-ar lua o pagină întreagă. Din fericire, Ion Luca nu s-a aflat sub autoritatea acestui vânător de demnităti onorifice decât un an. Elevul şi-a amintit mania fostului dascăl, când a inşirat titlurile lui conu Trahanache. Dascălul nu şi-a uitat nici el elevul, trimițându-i, în 1901, o felicitare pe spațioasa-i carte de vizită, umplută pe-o față cu faimoasele lui demnităti.

În clasa a III-a (1861-1862), Ion Luca a trecut sub patronajul lui Bazil Drăgoşescu. Nici pe acesta nu l-a uitat, dar în altfel. Bazil Drăgoşescu nu era lipsit de cultură — ştia latineşte şi a scris un manual de istoria românilor, — dar mai puțin cărturar decât colegul său de la clasa a doua. Totuşi, în cei treizeci de ani cât a funcționat la Ploieşti, el a fost institutorul cel mai iubit şi respectat de elevii săi. Caragiali Luca Ion îi va păstra recunoştintă toată viața : „Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu domnul Basile Drăgoşescu! În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu până-n ziua de azi, că mai mult, după el nici n-am mai avut unde-nvăţa; şi tare bine-mi prinde acum!” Dascălul avea talent la predare, dar nu evita nici mânuirea nuieluşei, instrument inevitabil în pedagogia vremii. Nuieluşa aceea a fost o adevărată baghetă magică, în deprinderea definitivă a regulilor ortografice. Cum s-o vorbeşti de rău?

Nu trei ani, câţi spune Caragiale, înşelat de memorie, l-a avut dascăl pe Bazil Drăgoşescu, ci numai un an, în clasa a III-a. În clasa a IV-a (1862-1863), a învăţat cu directorul şcolii, Mihail Georgescu. Dacă în clasa precedentă, din 85 de elevi ieşise primul, împărţind cinstea de premiant cu un coleg, amândoi dăruiţi cu câte o Caligralie, un Desen linear şi o Istorie a românilor, în ultimele clase primare – fiindcă se pare că a urmat şi clasa a V-a, cu cursuri speciale de franceză, germană şi elină — s-a clasificat mai slab, nu însă sub limita menţiunilor şi a darurilor în cărţi. La sfârşitul anului şcolar 1863-1864, fostul elev al Şcolii domneşti nr. 1 cerea atestatul de absolvire a cursului elementar.

Sursa

Ion Roman, Caragiale, Editura Tineretului, București, 1964

***

 DOMNIȚA RUXANDRA, FIICA LUI VASILE LUPU

Domniţa Ruxandra, fiica domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, a rămas celebră în istorie pentru frumuseţea sa, dar şi pentru destinul tragic. A avut nenumăraţi peţitori şi s-a căsătorit cu un fiu de cazac, după ce oastea acestuia a atacat Moldova.

Frumuseţea şi rangul domnesc nu i-au garantat Ruxandrei fericirea, ba din contră, au făcut-o atât de râvnită încât Moldova condusă de tatăl său a fost atacată şi pârjolită de peţitorii care voiau morţiş mâna domniţei.

Destinul tragic al Domniţei Ruxandra a început în 1632 la Iaşi. Aici s-a născut Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu şi a primei sale soţii, Doamna Tudosca. A rămas orfană la numai 10 ani. Cea de-a doua soţie a lui Vasile Lupu, Ecaterina Circaziana s-a ocupat de educaţie fetei până la vârsta de 13 ani. ”Toţi care au cunoscut-o pe Ruxandra au spus de ea că era pe atât de deşteaptă şi de cultivată, pe cât era de frumoasă. Domniţa Ruxandra era copilul cel mai drag, cel mai răsfăţat şi cel cu care se mândrea cel mai mult Vasile Lupu” notează C. Gane în biografia Domniţei Ruxandra cuprinsă în volumul ”Trecute vieţi de domne şi domniţe”. 

Se spune că ambiţiile voievodului nu aveau margini în ceea ce priveşte viitorul frumoasei Ruxandra. Vasile Lupu visa să-şi mărite fiica cu un rege sau cu un împărat.

La vârsta de 9 ani ai copilei, au apărut deja primii peţitori, spun cronicile. Unul dintre aceştia a fost dragomanul Veneţiei la Constantinopol, cu care domniţa a fost logodită, fără a mai urma însă o căsătorie.

Trimisă zălog la turci la vârsta de 13 ani

După ce Vasile Lupu şi-a căsătorit fiica cea mare cu prinţul Ianuş Radziwill, unul dintre cei mai mari nobili polonezi ai vremii , şi-a atras aversiunea Curţii Otomane. Turcii, neîncrezători în domnul Moldovei, i-au cerut acestuia un zălog, drept garanţie că le va rămâne supus. Cum fiul cel mic, Ştefăniţă avea doar doi ani, iar restul fetelor se măritaseră, Ruxandra a fost singura garanţie pe care Vasile Lupu a putut să o trimită la Constantinopol. În 1645, Domniţa Ruxandra este trimisă drept garanţie la Constantinopol unde rămâne vreme de trei ani în grija sultanei Kiosem, o femeie cultivată şi importantă , despre care se spune că a avut o influenţă pozitivă asupra educaţiei domniţei care avea doar 13 ani.

Ruxandra revine în Moldova, la curtea tatălui său în 1649, după ce Vasile Lupu o răscumpără cu importante sume de bani şi cu promisiunea de fidelitate către imperiu otoman. Domnitorul o aduce în ţară cu gând să o mărite.

Intenţiile lui Vasile Lupu au fost de a o mărita pe Ruxandra când aceasta se pregătea să împlinească 18 ani cu Sigismund, fiul al doilea al lui Gheorghe Rakocsy I, principele Transilvaniei, Domnitorul Moldovei voia să-şi vadă fata regină şi avea speranţa că pretendentul ei va urca pe tronul Poloniei. Domnitorul Moldovei s-a înţeles cu Rákóczy I, în vederea căsătoriei Ruxandrei cu Sigismund, însă căsătoria nu era una agreată de curtea de la Constantinopol care l-ar fi cerut ” zălog” pe Ştefăniţă. În final, Vasile Lupu a renunţat la ideea căsătoriei, de teama că-şi va pierde fiul cel mic.

Un şir lung de peţitori

Pentru că frumuseţea Ruxandrei era deja vestită în ţară şi peste hotare, la porţile Moldovei au început să bată şiruri întregi de peţitori. A fost cerută în căsătorie de un conte polonez şi mai apoi de cazacul Dumitru Wisznowiecki, un om foarte bogat şi influent în Ucraina. Cel din urmă a bătut drumul până la curtea lui Vasile Lupu, ca om de rând, pentru a se convinge dacă Ruxandra este într-adevăr atât de frumoasă pe cât i se dusese vestea.

”Wisznowiecki văzu pe Ruxandra, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea. Toate strădaniile lui fură zadarnice. Domniţa nu vru să audă de dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Când destăinui într-adevăr cine era-după multă vreme-fu prea târziu. Ruxandra era poate prea mândră pentru a se mărita cu un prinţ pe care î respinsese înainte de a şti cine este”, notează C. Gane în capitolul dedicat Domniţei Ruxandra din cartea ” Trecute vieţi de doamne şi domniţe”.

 

Cerută de nevastă de un fiu de cazac

Ruxandra a fost cerută în căsătorie în 1650 de Bogdan Hmielniţki, hatmanul cazacilor care o voia pe frumoasa doamnă din Moldova, soţie pentru fiul său Timuş. Vestea de peţit nu i-a picat deloc bine domnitorului Vasile Lupu, care încă îşi mai visa fiica nevastă de rege sau domnitor, nicidecum de cazac. ”Se ştie exasperarea bietului Vasile Lupu când primii pe solii hatmanului Bogdan cerându-i fata pentru fiul său. El care visase pentru ea regi şi împăraţi, să şi-o dea acum după un necioplit de cazac”, mai susţine C. Gane.

Moldova a fost atacată de peţitorul domniţei

Vasile Lupu a respins cererea în căsătorie invocând faptul că turcii nu ar permite căsătoria. Peţitorul nu a acceptat refuzul şi i-a trimis domnitorului Moldovei un răspuns prin care îl anunţa că fiul său Timuş va veni să-şi ridice nevasta, pe domniţa Ruxandra, cu ”o sută de mii de nuntaşi”.

” Şi se ţinut de cuvânt. În septembrie 1650 intrară întâi tătarii în Moldova şi, scurt după aceia, veni şi armata Cazacilor. Curtea domnească, zăpăcită, se răzleţi. Doamna Ecaterina, Domniţa Ruxandra, fiul şi fraţii voievodului, fugiră de se închiseră în Cetatea Neamţului, iar Vasile Lupu el însuşi s-a mutat din Iaşi, în nişte poeni, în codrul Căpoteştilor”, mai susţine istoricul C. Gane.

Cazacii şi tătarii au atacat Moldova, au ars satele şi au jefuit Iaşiul. Vasile Lupu s-a văzut nevoit să-i trimită peţitorului un răspuns favorabil la cererea în căsătorie. A încercat să caute sprijin la Curtea Otomană şi la polonezi, dar nu a găsit. În final, pe 26 august 1652 Timuş a plecat către Iaşi cu 3.000 de nuntaşi, un car de druşte şi 40 de care cu sare. Vasile Lupu a încercat până în ultimul moment să amâne nunta fiicei sale cu fiul de cazac. A înscenat chiar un atac împotriva lui Timuş cu ajutorul generalului polonez Martin Kalinovschi, pe care l-a rugat să-i taie calea viitorului ginere. Oamenii polonezului au fost învinşi însă de cazaci, iar Timuş a ajuns în cetatea Modovei să-şi ia nevasta.

În ciuda opoziţiei manifestate de domnitorul Moldovei , Vasile Lupu, împotriva căsătoriei, se spune că Domniţa Ruxandra l-ar fi plăcut pe mire ” un flăcău tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic şi grosolan” .

Potrivit cronicilor, nunta a avut loc pe 1 septembrie 1652, iar pe 6 septembrie Domniţa Ruxandra a părăsit curtea domnească părintească şi a plecat cu noul soţ în Ucraina. 

A rămas văduvă la un an de la nuntă

Căsnicia frumoasei domniţe a fost una de scurtă durată. La un an de la nuntă, Timuş a a fost ucis în luptă, iar Ruxandra care tocmai născuse doi gemeni, a rămas văduvă. ”Atâtea griji pentru creşterea ei, atâta zgucium înainte de nuntă pentru a-i da poate şase luni de fericire, alte şase luni de îndoială şi apoi, în floarea tinereţii, să o izbească deodată soarta atât de crudă, încât nu-i mai putea lăsa nici iluzia unei fericiri viitoare”, mai notează istoricul C. Gane.

Văduva Domniţa Ruxandra a rămas în grija soacrei şi a lui Iurie, fratele lui Timuş. Socrul i-a dăruit cetatea Râşcovului, pe malul Nistrului, unde Ruxandra a rămas singură pentru o perioadă lungă de timp. Se spune că mulţi peţitori au bătut la porţile cetăţii Râşcovului, însă domniţa nu a vrut să audă de căsătorie. Unul dintre cei care au cerut-o de nevastă a fost nepotul lui Mihai Viteazul, fiul lui Nicolae Pătraşcu şi al domniţei Ancuţa.

Prizonieră sau autoexilată în Ucraina

Vasile Lupu a insistat ca fiica lui să revină în ţară, însă se spune că Ruxandra ar fi refuzat. Legenda spune că, în 1660, însuşi fratele ei Ştefăniţă, care ajunsese domn al Moldovei între timp, a venit în Ucraina pentru a-şi convinge sora să revină în ţară. În jurul vieţii Ruxandrei, rămasă văduvă, s-au creat o serie de legende. Se spune că domniţa n-ar fi rămas tocmai de bunăvoie în Ucraina şi că, de fapt, ar fi fost ţinută ostatică. ” S-ar putea ca fata lui Vasile Lupă să fi rămas la Râscov nu de bună voie, ci silită ca prizonieră a cuiva şi, ca atare, fratele ei, Ştefăniţă, a venit la cererea ei s-o scape din închisoarea în care o ţinea un bărbat cu de-a sila”, comentează istoricul C Gane.

Legenda Crucii Domniţei

Abia după moartea cumnatului său Iurie, la 20 de ani de la căsătoria cu Timuş, Ruxandra a revenit în ţară. Domniţa Ruxandra s-a stabilit în 1666 la moşia Deleni din judeţul Botoşani, o bucată de pământ primită moştenire de la tatăl său. Viaţa domniţei nu a fost nici aici lipsită de incidente, pornite tot de la pretendenţi atraşi de frumuseţea ei. O legendă despre Crucea Domniţei de la Deleni spune că, într-una din zilele în care Ruxandra a ieşit la plimbare, a fost atacată de boierul Crupenschi, vecin de moşie. Oamenii domniţei s-au luptat cu cei ai boierului şi i-au înfrânt. În semn de mulţumire pentru Dumnezeu, că a scăpat-o nevătămată din atac, Ruxandra a făcut Crucea de Piatră.

Decapitată în Cetatea Neamţului

Se spune că Ruxandra a trăit până la finalul vieţii în anonimat. A părăsit moşia Deleni, fugind din calea năvălitorilor cazaci, iar în anul 1686 s-a refugiat în cetatea Nemţului, unde şi-a găsit sfârşitul tragic. Cetatea a fost atacată şi jefuită de un grup de cazaci în 1687, iar Domniţa Ruxandra a fost jefuită şi decapitată.

Scena morţii cumplite a domniţei a fost relatată de cronicarii vremii. Într-o scrisoare a patriarhului Iacob al Constantinopolului se aminteşte „viind craiul leşesc pe ţara Moldovei lovit-au o seamă de cazaci la cetatea Neamţului şi fiind acolo închisă domniţa Ruxandra, dobândit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia doamnei Ruxandra şi i-au tăiat şi capul”.

Aceeaşi scenă este descrisă şi de cronicarul Nicolae Costin: „aflat-au pre doamna Ruxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”. Se mai spune că 19.000 de galbeni au găsit jefuitorii în cetatea domniţei.

Viaţa domniţei Ruxandra şi destinul ei tragic au constituit sursă de inspiraţie pentru mai mulţi autori precum B.P. Haşdeu, care scris drama ”Doamna Ruxandra”, Mihail Sadoveanu, cel care a creat romanul ”Nunta domniţei Ruxandra", sau Gheorghe Asachi, care a făcut-o personaj de nuvelă în ”Ruxandra doamna”.

***

 Henri-Mathias Berthelot, generalul francez cu suflet de român

Generalul Henri-Mathias Berthelot s-a născut pe 7 decembrie 1861 în comuna Fleurs, pe Valea Loirei. După ce a absolvit şcoala militară de la Saint-Cyr şi şcoala superioară de război, a fost promovat în 1883 ca ofiţer al armatei franceze. Tânărul a luat parte la campaniile de pacificare şi colonizare din Algeria, Tonkin şi Annám, a fost înaintat în grad, iar în 1890 a devenit ofiţer de stat major, apoi aghiotant al generalului Brujére.

În 1907, Berthelot a fost numit secretar al marelui stat major, în 1913 a fost avansat subşef de stat major de armată, iar în momentul izbucnirii războiului, în august 1914, avea gradul de general de brigadă, lucrând pe lângă mareșalul Joffre și participând la una din cele mai mari bătălii ale istoriei militare, cea de la Marna.

A devenit apoi, pe rând, comandant al sectorului Soissons din divizia a 53-a, apoi al corpului 32 de armată, iar în această calitate a cucerit faimosul Labirint de cetăţi subteranee construite din beton armat despre care germanii credeau că sunt indestructibile. A urmat, din septembrie1915, participarea la a doua ofensivă din Champagne. După aceea a fost numit şef al Misiunii militare franceze în România, moment esențial în organizarea ulterioară a armatei noastre. În această calitate, Berthelot a întocmit, împreună cu generalul Prezan, planul de operaţiuni al bătăliei din jurul Bucureştilor şi, după retragere, cel de pe linia Siretului. În plus, generalul francez s-a ocupat personal de înzestrarea trupelor române cu material de război trimis de Franţa.

Pe lângă instructori, Franţa trimisese României arme, muniţie şi maşinile necesare pentru fabricarea lor, în partea a doua a campaniei, infanteria și artileria fiind înzestrate cu aceleaşi resurse ca şi armata franceză.

Berthelot

“Cu toată înfăţişarea lui de burghez, generalul Berthelot era tipul generalului modern: avea stăpânirea de sine, judecata limpede, voinţă, energie, spirit de iniţiativă, curajul răspunderii, forţa morală şi obiceiul hotărîrilor prompte, nu-şi pierdea cumpătul, nici chiar în împrejurările cele mai tragice şi era comandantul ideal, care ştia să insufle tuturor încrederea prin atitudinea sa calmă, prin ordinele sau sfaturile chibzuite ce le da, ca şi prin vorbele ce le repeta mereu: “Orice s-ar întâmpla, victoria va fi a noastră, dacă vom lupta bine… Jusq’au bout!”, astfel era caracterizat înaltul ofițer în perioada cât a stat în România.

Despre Bătălia de la Mărăşeşti a povestit chiar generalul Berthelot: “În momentul când s-a produs atacul german, frontul din partea aliaţilor era ţinut numai de ruşi, 4 divizii şi una în rezervă spre Panciu. Numai divizia a 5-a română era în apropiere de Cosmeşti, gata să înlocuiască o divizie rusă. Primele dispoziţiuni pentru această înlocuire erau chiar luate. Pe Siretul inferior, a 2-a divizie română a înlocuit o divizie rusă pe cale de refacere. Două divizii româneşti au fost alipite armatei a 2-a. Celelalte divizii erau încă în zonele lor de repaus.

În seara de 5 August, Mackensen (comandantul trupelor germane) părăsi Bucureştii pentru a dirija el însuşi acţiunea şi spuse pe peronul gării ofiţerilor superiori şi funcţionarilor care veniseră să-i ureze izbânda: “La revedere, în două săptămâni la Iaşi”.

Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din târg! Atacul german a început în dimineaţa lui 6 August printr-un bombardament preliminar a cărui violenţă a crescut până la ora 7, cu obuze asfixiante în doză masivă, în special în partea băltoasă care mărgineşte Siretul.

Infanteria a început înaintarea către 7 şi jumătate. La dreapta era o divizie bavareză, la centru şi stânga alte 2 divizii germane. În faţa flancului drept, divizia rusă a cedat complet terenul şi germanii au ajuns fără dificultate până la canalul de derivaţie de la Putna, care aduce apa la 2 mori în amont de Străjescu. Mai spre vest, ruşii rezistau ceva mai bine, dar divizia a trebuit să se retragă până la Bisigheşti, flancul său stâng find complet descoperit prin fuga vecinilor.

Spre seară, corpul Morgen a rupt linia rusă pe un front de 10 kilometri şi o adâncime variind de la 10 kilometri în lungul Siretului la 3 kilometri de-a lungul căii ferate.

De ce, în această zi, numai singur corpul Morgen a atacat? Germanii au crezut că numai simpla trădare a ruşilor va face să cadă tot frontul. În tot cazul a fost o fericire că divizia a 5-a română, care era singura în apropiere de terenul de acţiune, a putut, prin intervenirea sa, să acopere spărtura.

De pe malul stâng al Siretului divizia a 9-a a putut interveni prin focul său şi bateriile române au executat un tir de oprire luând în flanc pe asaltanţi. În acelaşi timp, generalul Grigorescu, comandantul corpului 6 format din divizele 5 şi 9, îşi îndreaptă divizia 9 spre Cosmeşti, gata să intre în linie.

La 7 august, von Morgen a trebuit să renunţe de a mai trece Siretul şi să caute să scape de tirul artileriei româneşti, îndreptându-şi efortul spre vest

Vizibil, germanii căutau punctul slab şi-l găseau neapărat la stânga diviziei 5-a româneşti. Ruşii dezorganizaţi fugeau lăsând descoperiţi pe români. Momentul e critic şi generalul Razu, comandantul diviziei a 5-a, şi-a angajat ultimele rezerve ca să se menţină.

Către ora 11, germanii reiau bombardamentul şi acoperă cu foc podurile de la Cosmeşti ca să oprească sosirea întăririlor. Atacul e desfăşurat puternic de către cele trei divizii germane. În multe puncte, se dă luptă corp la corp. Soldatul român şi-a aruncat haina de pe el ca să fie mai liber în mişcări. Toate punctele de sprijin trec de mai multe ori în mâinele fiecăruia din adversari, tot cursul zilei şi al nopţii.

Cuvântul sfârşitului zilei e spus de un ofiţer german prizonier: “Am voit să atacăm pe ruşi şi am dat de francezi!”, o aluzie la ţinuta albastră a trupelor române.

Berthelot

La 8 august, lupta continuă, dar efortul principal e îndreptat spre est. Se asculta sfatul lui Mackensen, să se observe şi să se ţină pe loc românii, să se atace ruşii. Ziua de 10 august. Morgen îşi împinge trupele contra dreptei române, ocupată de ruşi. Ruşii fug. O energică intervenţie a reg. 9 de vânători restabileşte în parte situaţia. Divizia 9-a a pierdut 6.300 de oameni.

La 12 August, corpul Wenninger trece la atac în direcţia Panciu, tocmai în momentul când divizia 15 rusească se instala în sector, ceea ce determină imediat ruptura. Comandantul rus este dezorientat şi în ziua de 15, generalul rus Rogoza dă ordin forţelor româno-ruse să se retragă spre râul Zăbrăuţ. Generalul Grigorescu refuză să asculte ordinul şi raportează Marelui Cartier General. Ordinul de retragere este anulat. Ragoza dispare.

La 14 August, germanii continuă atacul asupra ruşilor şi sunt aproape de victorie, când deodată apare pe prima linie divizia 10-a. Noaptea, românii îi înlocuiesc pe ruşi.

La 15, este rândul lui Morgen să atace. După un foc infernal de artilerie care durează toată ziua revărsând valuri de gaze asupra bateriilor române, podul drumului de fier este aruncat în aer ca să nu cadă în mâinile germanilor.

Elementele diviziei 11 (general Bunescu) intră în linie şi opreşte pe adversar pe rambleul căii ferate. Pierderile germanilor au fost considerabile. Până la 18, acţiunea se mărgineşte în duel de artilerie.

Ziua de 19 a fost pentru trupele române și critică, şi glorioasă. Trupele germane au fost respinse. Ziua a fost decisivă pentru români. De la înălţimea observatorului său de pe muntele Odobeşti, Mackensen şi-a dat cont de inutilitatea sforţărilor sale.

În cursul acestor 14 zile de luptă, pierderile armatei IX germane au fost atât de mari încât au trebuit să înceteze orice altă sforţare.

12 divizii, din care 10 germane, nu au putut învinge 5 divizii şi jumătate române. Drumul Iaşilor a rămas închis”.

În urma încheierii armistiţiului pe frontul româno-rus, România a fost nevoită să încheie pacea separată, iar marele general francez a părăsit Moldova, împreună cu membrii misiunii sale militare. La plecare, în gara din Iaşi, românii, în frunte cu membrii fostului guvern Brătianu, i-au făcut o manifestație călduroasă, strigând:

— Trăiască Franţa! Trăiască generalul Berthelot, marele nostru amic şi concetăţean!

Foarte emoţionat, generalul Berthelot a răspuns cu ochii înlăcrimaţi:

— Nu adio, ci la revedere în curând, după victorie! Trăiască România Mare!

În toamna anului 1918, după reintrarea României în război, generalul Henri-Mathias Berthelot, în fruntea armarelor aliate din Orient, a trecut Dunărea, izgonind trupele mareşalului Mackensen.

Generalul a încetat din viață pe 28 ianuarie 1931, la ora 17.35. Presa de la București a consemnat: “La ora 15.35, a intrat în comă şi nu şi-a mai căpătat cunoştinţa până ce şi-a dat sufletul. Se ştie că generalul Berthelot, căzând bolnav, a fost dus în ziua de 9 Ianuarie la clinică, unde a trebuit să i se taie un picior pentru ca infecţia să nu se generalizeze. Generalul Berthelot a murit de aceeaşi boală ca şi mareşalul Joffre. Încă de sâmbătă seara, starea generală a bolnavului nu mai îngăduia să se spere într-o însănătoşire. Iarna aceasta a fost fatală marilor comandanţi ai războiului mondial. lată că, după moartea mareşalului Joffre, a urmat generalul Berthelot, răpuşi — stranie coincidenţă — de aceeaşi boală şi intrând în mormânt mutilaţiei, ei, care scăpaseră teferi din Marele Război.

În ceea ce-l priveşte pe generalul Berthelot, el a aparţinut, cu sufletul şi cu lupta, şi armatei române şi, ori de câte ori se va scrie istoria participării României la războiul mondial, numele lui va fi citat printre cele mai proeminente şi mai bune.

Ca militar, generalul Berthelot face parte din acea pleiadă de comandanţi străluciţi pe care înfrângerea Franţei imperiale în 1870 şi serviciul colonial i-a crescut pentru ziua revanşei pe care patruzeci de ani mulţi au aşteptat-o, fără a vorbi de ea.

Aceşti comandanţi s-au pregătit pentru ziua cea mare, cultivând specialitatea lor, dar inițiindu-se şi în toate ramurile culturii moderne. Altădată au fost generali mari care abia ştiau să scrie şi să citească. Războiul modern, însă, cere atât de multe şi de varii cunoştinţe de la cei chemaţi să-l conducă, încât, alături de vechile cunoştinţe militare, generalul modern trebuie să fie un adevărat învăţat şi ceea ce poetul latin a spus despre sine şi că e om şi că nimic omenesc nu-i este străin, se poate spune şi despre mari comandanţi ai armatei franceze în războiul mondial.

Cine a trăit şi va uita vreodată momentul sosirii în țară a misiunei militare franceze, în frunte cu generalul Berthelot? O mare speranţă s-a ivit atunci prin oamenii aceia pe care Franţa îi trimitea să ocolească Europa pentru a putea da mâna cu noi.

Retragerea în Moldova, rezistenţa de doi ani, bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, la toate acestea misiunea franceză având în frunte pe generalul Berthelot, a avut o importantă parte de colaborare. În zilele cele mai grele, aceşti reprezentanţi ai armatei celei de a treia Republici au fost simbolul vizibil al victoriei finale și nimic nu a fost mai trist decât plecarea lor, în ziua dureroasă în care s-a semnat armistițiul şi apoi pacea de la Bucureşti. Dar părăsindu-ne în fața necesităţilor militare, ei nu încetau să simbolizeze marea speranţă a victoriei, căci armata franceză şi celelalte armate aliate stăteau tot mai tari în fața vrăjmaşului.

Berthelot

Şi apoi a venit ziua armistiţiului victorios. În fruntea oştirilor aliate din Balcani, generalul Berthelot a trecut Dunărea şi a venit la Bucureşti, pentru a participa la intrarea triumfală a trupelor române, flancate de cele aliate, în Capitala liberată.

Apoi ne-a mai vizitat, şi sentimentul său nu poate fi prin nimic mai bine ilustrat decât prin cuvintele pe care le-a scris pentru ziarele noastre cu ocazia ultimei vizite: “Oaspete al României în zilele de doliu din 1917, care n-au fost lipsite nici ele de glorie, am venit pentru ca să particip la zilele triumfale ale armistiţiului; vin acum pentru a treia oară ca să revăd pe curajoşii care înconjoară pe Maiestatea Sa Regele Ferdinand şi pentru ca să strig cu dânşii: “Trăiască România Mare”.

Generalul Berthelot, care este cetăţean de onoare al acestei Românii Mari, nu va mai reveni printre noi. Dar amintirea lui va dura de-a lungul vremurilor ca a unui prieten încercat, ca a unui mare comandant, ca a unui şi mai mare om, cum arată destinaţiunea ce a dat acelui petec de moşie şi casei de pe el, care făcuseră dintr-însul un răzeş al ţării noastre.

Naţiunea română l-a socotit pe generalul Berthelot ca pe unul din cei mai merituoşi fii ai săi şi s-a grăbit să-şi arate dragostea şi recunoştinţa printr-o danie pe cât de modestă pe atât de pioasă, care să semnifice legătura indestructibilă dintre generalul-frate şi sufletul şi pământul românesc.

Generalul Berthelot a fost proclamat cetăţean de onoare al ţării, iar prin legea de la 24 octombrie 1922, i s-a donat un lot de pământ cu casă (ferma Fărcădin, judeţul Hunedoara), în Ardeal”.

Berthelot

I.G. Duca: “Partidul Naţional Liberal se asociază cu emoţie la doliul Franţei, care de altfel este şi doliul României, pentru că numele generalului Berthelot este legat de înfăptuirea unităţii noastre naţionale. Cetăţenia de onoare şi recompensele materiale n-au putut dovedi decât puţin şi trecător adevăratele simţăminte ale neamului nostru. Recunoştinţa României faţă de generalul Berthelot este de o esenţă superioară şi de un caracter mai permanent. Mişcat şi plin de jale, ne înclinăm astăzi adânc pentru ultima dată în faţa rămăşiţelor sale pământeşti.

Nicolae Iorga: Generalul Berthelot a fost pentru naţiunea românească întruparea însăşi a luptei sale pentru drept. Prin credinţa lui nezguduită, a devenit ctitor al acestei ţări. În clipele când la Iaşi credinţa în izbândă dispăruse pentru unii, generalul Berthelot mi-a vorbit de credinţa sa nezguduită în victorie. Nu voi uita niciodată această clipă. Peste câteva luni, generalul Berthelot părăsea România pe ascuns, în puterea nopţii, însoţit la gară de o mână de oameni, printre care regele şi regina, care l-au îmbrăţişat cu lacrimi în ochi. Moartea a privit-o drept în ochi, senin şi sigur. Un lucru nu l-a spus: că împământenirea sa în România a considerat-o ca un depozit pe care este tocmit să-l crească şi să-l restituie țării noastre, acoperit cu tot ce poate da gloria unui astfel de soldat.

Trupul lui se odihneşte acum în sătucul lui de acasă, dar sufletul unui om ca dânsul este oriunde a adus o jertfă, deci şi în colţul de Apus al Ardealului, pentru ca împreună cu noi să mărturisim oricui că avem o graniţă pe care o păzim împreună.

Berthelot

Octavian Goga: Dispariţia credinciosului ostaş reînvie legătura trainică care ne uneşte cu Franţa. O personalitate e o solie a celor mulţi şi o cruce de mormânt, o răscolire în suflet. Generalul Berthelot readuce în amintirea ţării tradiţia nobilă a acestor două popoare, care şi-au încleştat mâinele pe câmpul de luptă pentru dreptatea cauzei lor. Strânşi legaţi de epopeea noastră, cu generalul Berthelot răsar acum din eternitate toţi acei ofiţeri şi soldaţi ai Franţei care au căzut în Moldova alături de copiii noştri.

Ei vor fi avangarda mută a tuturor apropierilor noastre de mâine. Nu se poate închipui o chezăşie mai deplină şi de o mai înaltă valoare etică pentru prietenia viitoare decât această putrezire de oase laolaltă. Ele vor îndruma simţirea românească de-a lungul veacurilor.

N. Lupu: Prin moartea generalului Berthelot, Franţa pierde un mare soldat, România, un mare prieten şi amândouă – un mare om. Când frontul din apus a fost întărit, generalul Berthelot a alergat spre noi şi rolul său aici a fost pe cât de înalt, pe atât de complex. Acest rol îl va fixa în istoria patriei lui de naştere, dar şi a patriei lui adoptive, România.

Prin testamentul său de o rară nobleţe, se leagă pe vecie de cultura românească, care alături de armată şi popor îi va slăvi numele în veci. Partidul ţărănesc trimite Franţei îndoliate şi familiei îndurerate tributul său de admirație, la mormântul marelui dispărut, dinaintea căruia se închină cu evlavie.

G.I. Brătianu: Un mare prieten al neamului nostru a dispărut. La mormântul lui, România îndoliată varsă lacrimi de durere şi de recunoştinţă. Când generalul Berthelot ne-a sosit în capul misiunii franceze, a venit în el nu numai un strălucit comandant şi un organizator, ci însuşi sufletul pururea biruitor al Franţei.

Cetăţean de onoare al României la a cărei înălţare contribuise, legat de pământul nostru prin răzăşia pe care o primise în dar, cu generalul Berthelot dispare astăzi nu numai un mare francez, dar și un mare român al cărui nume va fi legat în veci de amintirea generaţiilor viitoare.

În februarie 1931, când s-a citit testamentul lui Henri-Mathias Berthelot, românii au avut o mare surpriză aflând că generalul, “spre a mulțumi nației românești pentru toate mărturiile de recunoștință și de dragoste ce mi-au fost arătate”, a lăsat Academiei Române domeniul din comuna Fărcădinul de Jos și sumele de la banca „Marmorosch-Blank” sau sucursalele ei din România, pentru a fi folosite la întreținerea unor tineri pentru a-și completa studiile într-o școală franceză, civilă sau militară.

Surse:

Universul, Dimineața (1931)

Oglinda lumii (1923 – 1927)

Realitatea ilustrată (1927)

Ilustrațiunea română (1931)

***

 Prințesa Martha Bibescu, ultima orhidee

Martha Bibescu s-a născut pe 28 ianuarie 1886 la București și a făcut parte din una dintre cele mai vechi și mai ilustre familii românești. Mama ei, Smaranda (Emma) Mavrocordat, aparținea ramurii moldovene a domnitorului Constantin Mavrocordat, iar tatăl scriitoarei, Ion N. Lahovari, a fost ambasador al României la Paris, ministru de externe și președinte al Senatului.

Fetița si-a petrecut cea mai mare parte din copilărie și adolescență la Paris, dar după primii ani de școală bunicul ei matern, prințul Mavrocordat, a descoperit că nepoata doar copia literele când scria în caiete, dar nu știa să citească.

Martha a învățat să scrie în limba română abia după vârsta de 11 ani, însă vorbea și scria excelent în franceză, engleză și germană. Moartea fratelui George i-a marcat copilăria fetiței, iar dragostea maternă i-a lipsit, mama ei, Emma, fiind captivă în suferința pentru copilul dispărut.

La vârsta de 14 ani și jumătate, Martha a fost logodită cu prințul George Valentin Bibescu, un tânăr pasionat de călătorii și motoare, dar foarte puțin preocupat de literatură, artă și istorie, domeniile de interes ale tinerei lui soții.

Logodna celor doi prinți are loc în iunie 1901, ceremonia de căsătorie fiind oficiată la Biserica Domnița Bălașa. În 1903 Martha Bibescu, o adolescentă de doar 17 ani, dă naștere unicului său copil, dar evenimentul îi va produce puternice traume fizice si psihice. Copila s-a născut la Posada, în casa imensă a familiei Bibescu aflată în apropiere de Comarnic, unde se afla fabrica de ciment a familiei. Fiica ei, Valentina, va fi lăsată pe mâna doicilor și a guvernantelor și se va apropia de mama sa abia după mulți ani.

În perioada Primului Război Mondial, începând cu anul 1916, Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a decis să rămână după intrarea Romîniei în război, deși capitala era sub ocupație germană. Zoe Bengescu, fiica uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota pe 1 noiembrie 1918: „La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări”.

Principesa Bibescu l-a întâlnit pentru prima data pe Principele Ferdinand pe vremea când era doar o fetiță. Și-a amintit, însă, toată viața acel moment. Avea 4 ani și l-a văzut pe prinț plimbându-se prin parcul regal de la Sinaia, împreună cu unchiul său, Regele Carol, și mătușa sa, Regina Elisabeta.

Îl descrie mai târziu ca fiind un tânăr foarte frumos, dar își amintește că, în urma unei boli grave, avea să-și piardă, din pricini necunoscute, frumusețea, chiar înainte de a-și pierde tinerețea. Martha Bibescu și principele, devenit Regele Ferdinand, au fost prieteni apropiați și s-a spus chiar că au fost amanți, pentru că regele suferea din cauza presupuselor infidelități ale Reginei Maria, iar Martha era înșelată de soțul ei, mondenul George Valentin Bibescu.

Relația principesei de la Mogoșoaia cu Ferdinand, chiar dacă nu există indicii că ar fi existat și intimități între cei doi, a fost una de prietenie apropiată și admirație. Când Regele Ferdinand a luat decizia de a-l alunga pe Principele Carol, din pricina relației acestuia cu Elena Lupescu, Martha a fost una dintre puținele voci care au contestat public și direct hotărârea.

L-a apreciat, l-a respectat și, foarte probabil, l-a iubit într-un fel aparte pe Ferdinand, iar portretul postum pe care i l-a făcut în 1930 este o mărturie neîndoielnică a admirației pe care i-a purtat-o:

„România mare, unitatea națională s-au înfăptuit, dar principiul eredității a dat faliment. Într-o zi tristă de decembrie, Consiliul de Coroană, întrunit în același castel din Sinaia în care Principele Carol s-a născut, în care unchiul său, Regele Carol, a murit, se va pronunța privind decăderea moștenitorului prezumtiv, la cererea regelui, tatăl său.

Ce înseamnă pentru Ferdinand acest act solemn pe care l-a semnat și pe care Parlamentul îl va înregistra în ziua de 4 ianuarie? Înseamnă despărțirea neînduplecată, exilul unui fiu pe care îl iubește și pe care nu va înceta niciodată să-l iubească. Pentru Carol este condamnarea, pierderea tuturor drepturilor, dar este și chinul moștenit de la părintele său – care începe acum -, i se răpește singura patrie care are preț, aceea a copilăriei. După cum Sigmaringen a fost pierdut pentru Regele Ferdinand, tot astfel Sinaia va fi pierdută pentru Principele Carol.

Am petrecut iarna aceea călătorind prin Grecia, Egipt, Palestina. Eram tocmai la Ierusalim când mi se aduse vestea actului de la 4 ianuarie care alunga pe fiu de la cămin, din porunca tatălui său. De pe muntele Sionului îi scrisei Regelui Ferdinand. Îi povesteam vizita pe care o făcusem în după-amiaza aceea la moscheea lui Omar, clădită pe locul unde a fost Templul lui Solomon. În ziua în care Regele Ferdinand sui munții din Sinaia ca să-și jertfească fiul, nici îngerul, nici berbecul nu se arătară. Dar orice ființă din regatul României, pentru mântuirea căruia el se jertfise, ar fi putut să spuie: Știu acum că te temi de Dumnezeu, căci nu ți-ai cruțat singurul fiu pentru mine.” 

În 1945, Martha Bibescu a fost informată de prietenii de la ambasada Franței că s-ar putea să fie arestată și a decis să părăsească România la bordul unui avion britanic cu destinația Napoli, de unde a plecat la Paris și apoi în Anglia, revenind în Franța, care va deveni o a doua sa patrie.

Fiica ei, Valentina, și soțul acesteia, Dimitrie Ghyka, au rămas însă captivi în România comunistă, iar Martha Bibescu s-a chinuit timp de aproape opt ani să-i scoată din ţară, ajungând, în cele din urmă, să-și vândă o parte dintre bijuterii și tablouri pentru a reuși să obțină bani cu care săți plătească influențe la cel mai înalt nivel. Fiica și ginerele ei se aflau în arest la domiciliu, dar, în cele din urmă, în 1956 Martha a reuşit să-i vadă alături de ea.

Prințesa Martha Bibescu se stinge din viață pe 28 noiembrie 1973, la Paris, și este înmormântată la Castelul Ménars de pe Valea Loarei, fosta proprietate a soacrei ei. După 1990 au apărut în limba română multe dintre cărțile scriitoarei la care cititorii români nu au avut acces în perioada comunistă: Cele opt raiuri (1908), Izvor, țara sălciilor (1923), Papagalul verde (1923), Destinul lordului Thomson (1927), La bal cu M. Proust (1928), Corespondența cu Paul Claudel (1972), Ferdinand al României. Un sacrificiu regal.

***

 Moartea istoricului Gheorghe Brătianu la Sighet

Istoricul Gheorghe I. Brătianu s-a născut pe 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, în județul Iași, fiind fiul lui Ionel I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza, văduva lui Alexandru Cuza, fiul cel mare al domnitorului din relația acestuia cu Maria Obrenovici.

Deși părinții săi s-au despărțit chiar a doua zi după cununia religioasă, deci înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca fiu legitim și a avut grijă de educația copilului, dar relațiile dintre tată și fiu au fost reci, din cauza Mariei Moruzi, care a încercat să limiteze contactul dintre cei doi.

Copilăria și-a petrecut-o alături de mama sa la Ruginoasa, în Palatul domnesc al lui Alexandru Ioan Cuza și la proprietatea din Iași a mamei, Casa Pogor. În 1916 și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an l-a vizitat pentru prima oară pe istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte.

După intrarea României în război, pe 15 august 1916, tânărul Brătianu, care avea doar 18 ani, s-a înrolat voluntar în armată, a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie la Iași, iar pe 1 iunie 1917 a fost avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, a participat la luptele de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina.

În 1917 Gheorhe Brătianu s-a înscris la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, dar, fiind atras de istorie, a abandonat cariera juridică, s-a înscris la Universitatea Sorbona și a obțineut licența în litere în 1921.

Tânărul s-a căsătorit pe 27 ianuarie 1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București, în 1924 a devenit profesor la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar din 1940 a ajuns profesor universitatar București.

Între 1935 și 1947 Brătianu a deținut funcția de director al Institutului de Istorie Universală din Iași și apoi al Institutului Nicolae Iorga din București.

Profesorul s-a înscris în 1926 în Partidul Național Liberal, iar în 1930, nemulțumit de politica partidului, care se opunea întoarcerii în țară a lui Carol al II-lea, va crea o grupare liberală dizidentă, motiv pentru care va fi exclus din PNL.

În perioada interbelică, istoricul a atras atenţia asupra păstrării alianţelor României, considerând Rusia sovietică un pericol pentru ţară și în vara anului 1940 s-a declarat adeptul rezistenţei armate. După începerea operaţiunilor militare în cel de-al Doilea Război Mondial, pe 22 iunie 1941, Gheorghe I. Brătianu a fost mobilizat în cadrul Comandamentului Corpului de Cavalerie ca translator de limbă germană, în martie 1942 a obţinut gradul de maior și în perioada iulie – septembrie 1942 a participat la luptele din Crimeea.

După 23 august 1944 istoricul a fost considerat adversar al noului regim politic, iar în 1947 autorităţile comuniste i-au fixat domiciliu obligatoriu în locuința sa de pe strada Biserica Popa Chiţu, a fost înlăturat de la catedră și de la conducerea Institutului de istorie și i s-au interzis toate contactele externe.

În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, profesorul Gheorghe Brătianu a fost arestat de Securitate și întemnițat la Sighet, fiind reținut timp de aproape trei ani, fără să fi fost judecat și condamnat.

Într-una din zilele dintre 23 și 27 aprilie 1953 a murit în închisoare, la vârsta de 55 de ani, în condiții neclare. Există informații că s-ar fi spânzurat cu un laț făcut dintr-un cearșaf, neputând să mai suporte chinurile la care era supus, dar, după alte surse, ar fi fost bătut de un gardian până când a murit.

În 1971 familia a primit acceptul să-l dezgroape din Cimitirul Săracilor din Sighet și să-i reînhumeze trupul în cavoul familiei Brătianu de la Florica.

***

 Un nou tip de avion se prăbușește la zborul de încercare. Cutiile negre sunt furate, nimeni nu poate trage nicio concluzie asupra catastrofei.

La inspecția Ministerului Apărării, singurul martor ocular este badea Ion, un cioban care se uita cu privire tâmpă, de analfabet…

– Spune baciule, îl intreabă un colonel, cam ce-ai observat?

– Apăi, domnule dragă o hărăbaie zbura, când numa’ ce o pălălaie s-o aprins, no si unde nu s-o tipat hărăbaia în gios…

– Baciule, nu înțeleg nimic din ce-mi povestești, fii te rog mai clar!

– Păi bine, domnule dragă, de ce nu spui așa?… Ieri, la orele 14.00, un bombardier de tip Stealth, V5, generația 2021, gresind unghiul de incidență cu cel de așezare, a intrat intr-o vrie incontrolabilă. În acest context a pierdut ireversibil altitudine, astfel încât s-a produs acest regretabil eveniment.

– Baciule, m-ai spart! spune colonelul, de unde stii termenii astia???

– D’apăi cand eu eram comandant de escadrilă, matale erai cioban… ca mine, acum. Apoi, matale ai intrat in politică. La noi s-au făcut restructurări. Înainte, tu cioban, eu colonel; acum tu colonel, eu cioban. De asta pică avioanele ca muștele, șefule…