marți, 24 iunie 2025

$$$

 Suită neamului uitat, dar nu pierdut


Cântul VII — A


REGI și EROI (e)


Înțelepciunea domnește între hotare

(De la Dromihete prin Zalmodegikos către.... ) 


Prolog


În veacul în care munții și marea s-au întâlnit,

Sub ceruri de Carpați și a Dobrogei legendă-n mit,

Au domnit doi mari stăpâni cu sceptru și cuvânt,

Zamoldegikos și Dromihete fii din înțelepciune și pământ.


Unul în ținutuitul valurilor, cu braț strâns peste țărm, ținea dreptatea-n vorbă și în lege. Dobrogea îi era leagăn, iar glasul, scut de pace și Dromihete, muntean, cu sânge de ostaș ce scoate spada ca ultimă soluție, înțelept prin pilda lui, care a ajuns ecou peste veacuri. 

Zalmodegikos ținea strajă dreaptă, în cetate și pe deal, la mal de ape line, purtând cuvânt de lumina. Două scuturi ale unei ramuri din rădâcini străvechi, un legământ tăcut între munți, ape și vechi fântâni, un domn care-n istorie încă așteaptă să se-aprindă, căci în istoriei se-aud și vechii zei, ce-au străbătut ecoul acesteia, cât și cei noi care șoptesc :


ZAMOLDEGIKOS


(Domn între Greci și Geți)


Pe marginea de mare, sub cer cu vânturi line,

Un nume s-a-ncrustat în piatra din ruine.

Zamoldegikos, rege al geților din mare,

Cu vorbă cumpătată și gând de alinare.


N-a prăvălit cetăți, n-a aprins foc de ură,

Ce venita ca un sol, cu pacea-n mână dură.

Histria - veche vatră - i-a dat un semn măreț,

Că-n vorba lui domnește dreptatea făr' de preț.


Șaizeci de fii trimiși, zălog de închinare,

S-au întors vii acasă în a lor alinare.

Căci regele nu leagă cu lanț și pizmă grea,

Ci cu o lege dreaptă ce nu se rupe-n ea.


Pe piatră dăinuiește, în alfabet elin,

Scris: „Zamoldegikos, stăpân de neam divin.”

Cu secole-nainte de marii regi ce vin,

El a domnit cu mintea și nu cu spada-n sân.


Și azi, prin Histria, când vântul trece-n șoapte,

Se-aude-n crăpături o taină fără moarte.

Nu zeu a fost, nici mit cu ochii de văpaie,

Ci Om ce-a dus cuvântul 'nainte de războaie. 


Dar în privirea-i blândă, o urmă se desface,

De Zamolxis cel vechi, ce-n sânge-l ține-n pace.

Nu ca un preot sfânt, ci ca un fiu de lut,

Ce a ținut viu focul în cuvânt făcut.


Zalmodegikos — nume de foc, de țărână,

Zemel din glie, pământul din taină,

Iar *g’el strălucește din zorii ce se scurg,

Lumină ce-n piepturi de geți: ce încă curg.

🗝️🗝️🗝️


Autor IO : Lucian Bliar


P. S.


Epilog


Zamoldegikos a fost un domnitor get din secolele IV–III î.Hr., atestat prin inscripții și monede descoperite în Dobrogea, în jurul cetății Histria. Purta titlul de basileu, ceea ce însemna nu doar rege, ci un stăpân cu autoritate sacră și politică, recunoscut ca judecător și păstrător al legii în mijlocul triburilor. El nu era un simplu războinic, ci un conducător ce ținea la dreptate și echilibru, un mediator ce lega comunitățile prin cuvânt și înțelepciune, nu prin forță brutală. Zamoldegikos a fost simbolul demnității getice, o punte între lumea ancestrală și schimbările ce aveau să vină în istoria acestor meleaguri.


Semnat IO : Lucian Blidar

$$$

 Balada Chiriasului Rătăcitor

Inspiarata dupa poemul lui G. Toparceanu

Anii și lunile trec încet,

Iar săptămânile zboară, repede si discret.

Să fii sănătoasă Cucoană, te las,

Îmi iau valiza și-ti spun Bun Rămas!

Nu știu unde drumurile mă vor purta,

Imi fac bagajele chiar acum, dupa cum poti vedea!

Ce demon îmi bântuie sufletul neliniștit,

Ce taină mă mână spre-un necunoscut infinit?

Pereții ma strâng, inima-mi plânge,

Eu-s oaspete trecător si casa acuma m-a stringe.

În pauza scurtă a vieții, spiritul meu tânjește,

Visează un tărâm ce încă m- amețește.

Sunt un nomad al sorții, doru-mi arde aprins,

Să descopăr lumi, să-mi fac un alt vis.

Oh, Demon Ghid, inspiră-mi căutarea,

Du-mă prin lumi vaste, necunoscute,

Setea ma arde, o rugă-mi este încercarea,

Să-mi sting dorul în aventuri nespuse.

Am stat o lună sus, într-un pod,

De-acolo, de sus, de la fereastră privesc,

Iar noaptea, când luna-i plină și totu-in rod,

Ca-ntr-un teatru, doamnă, văd ce iubesc!

Când luna imi intra pe fereastră,

Orașul parcă-mi șoptea chemarea sa,

Să privesc în lumina-i albastră

Can-ntr-o panoramă fantastică, da!

Într-o cameră caldă, deasupra, tăcut,

Un bătrân, un actor și-o pisică erau la sfat

Viețile lor, tesute cu un fir nevăzut,

Un cămin curios unde dragostea s-a asezat.

Jos, o doamnă cu mulți pețitori,

Viața ei, o simfonie de pasiuni și fiori.

Lângă ea, sobru și mut, un burlac,

Un om al morții, de la culte intotdeauna in frac.

În această casă plină de vieți,

Fiecare suflet țese povești discrete.

Istorii unite ca fire tesute-n război,

O simfonie de vise ce leagă, dar cu noroi.

Înțelepciunea bătrânului, grația actorului,

Pisica ce toarce ca un răgaz al dorului.

Farmecul doamnei, arta burlacului,

Aici dragostea joacă rolul norocului.

Din acel pod, pe vreme ploioasă,

Mi-am pus valiza într-un tramvai.

Am mers spre casa Doamnului Mihai,

Îmi amintesc grădina și-acum, vai!

Casa, peretii, văruite in alb…

În față locuia frumoasa Irina,

Iar în curte, un fost arhivist,

Într-o casă cu pridvor și iederă-nflorită.

Flori zâmbitoare în grădină de vis...

Atunci înflorea liliacul, un paradis.

Și noaptea cădea cu-n parfum îmbătător,

Umplea grădina de arome si dor.

Arhivistul avea o fată fermecătoare...

Stăteam sub umbră ore in transe visătoare,

Așteptând în miros de flori, divina mireasmă,

Iar noaptea, arhivistul sforăia de ma speria.

Târziu, când perdeaua se ridica,

Și urcam în cameră-n taină,

Părea că visez… dar iar am plecat…

De teamă să nu fiu prins de dragoste subjugat.

Privirile străine, idei trecătoare,

Nu știi că-n inima mea port ascuns

Parfumul unei flori, al unui dor,

Arome dintr-un trecut apus…

Am stat cu unchiul pe un bulevard larg,

Îmi amintesc… dar unde nu am stat?

La domnul Mario, o persoană

Cu nasul ușor coroiat;

La doamna Maria, pe alt bulevard,

(Oh, cum m-a rugat să rămân!

Mi-a scris chiar o carte poștală),

Pe strada Unirii, la Strauss, la o vila regala!

Pe Grant, lângă cafeneaua Palatului,

Oh, pe Tei, la Comfort,

Peste tot m-a dus soarta

Același resort, același efort.

Așa e viața mea – o fugă,


Și astfel, durerile trec...

Să fiți sănătoasă, cucoană,

Îmi iau valiza și plec!

$$$

 Noaptea de Sânziene 


Se prind în horă, în noaptea de Sânziene,

Zânele bune și frumoase, ce murmură un lung descântec,

S-alunge duhuri necurate strecurate în poiene 

Și zânele cele rele ce ne conduc spre eșec. 

Se aprind ierburi aromate, să purifice pământul. 

Trupul curățat de boală să se-nalțe lin în vânturi.

Fecioarele se scaldă-n roua câmpului ce-i neumblat,

Să le-aducă-n pragul casei feciorul cel sprâncenat.

Mândră, fecioara pășea în veșmântul popular,

Prin pădurea cea umbroasă, strângând frumosul pieptar 

Pus peste ia cu flori, primită-n dar de la mumă 

Și catrința ce-i țesută de bunica ce stă-n rugă. 

Se deschid porțile cerului, duhuri dragi ne vin în casă. 

Noaptea-i nebuloasă tare, ielele încep să țeasă 

Covor ce-i plin de magie, decorat cu dibăcie 

Cu flori mici de sânziene găsite sub salcie.


Ionela Micu - 19.06.2025

(D.A.R)

###

 EU PORT IIA ROMÂNEASCĂ 

   Autor: Teodora Dumitru 


Eu port iia românească pentru că mi-e drag de ea, 

Nu pentru că mă obligă sau mă roagă cineva!

Eu port iia românească pentru că așa simt eu,

Când o-mbrac îmi simt aproape rudele, tot neamul meu!


Când o port o văd pe buna, hărnicuță, la război, 

Cum țesea în seri de iarnă, pânză albă pentru noi!

Îi văd mâinile dibace cum cosea râuri de flori, 

Până când cântau cocoșii și veneau al zilei zori!


Eu port iia strămoșească pentru că în ea găsesc, 

Tot frumosul și tot dorul, neamului meu românesc!

O zăresc pe stăbunica secerând lanul de grâu, 

Îmbrăcată-n iia sfântă, spălând rufele la râu!


Cum adie vântul verii o simt peste trupul meu, 

Ca pe-un dar venit din timpuri mângâiat de Dumnezeu!

Și văd fetele frumoase harnice în șezători, 

Cosând cu migală multă, pe iie, râuri de flori!


Toate florile crescute pe întinsele câmpii, 

Le-au cusut cu dibăcie pe pânza frumoasei ii.

Când o port, îmi este bine, fiindcă simt în jur, mereu,

Tot frumosul și tot dorul care-l poartă neamul meu. 


  Foto: Internet

$$$

 "Jocul ielelor"

                   Camil Petrescu 

      (22 aprilie 1894 – 14 mai 1957)


       Titlul, "Jocul Ielelor", sugerează natura iluzorie a idealurilor și a dreptății, sugerând că personajele sunt prinse într-un joc mortal, influențat de forțe iraționale, asemănător cu cel al ielelor din folclor. "Jocul Ielelor" este o dramă psihologică modernă, profundă, care explorează dilemele intelectualului modern confruntat cu o lume contradictorie care explorează lupta acestuia cu idealurile sale într-o societate mediocră. 

                                 *

     Câteva citate celebre din "Jocul ielelor " de Camil Petrescu:


        "Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori."

                             

     "Uneori nu mă mai înţeleg nici eu. Sunt clipe în viaţa mea pe care, când mi le amintesc, mă îngheaţă un fior din cap până în picioare. Rătăcirile astea din viaţa mea... câtă josnicie inutilă... Mi-e silă de mine... Gândesc uneori că sunt în mine două fiinţe: una josnică, mărginită şi laşă... Of! Mi-e scârbă de tot şi totuşi există în mine o fiinţă care suferă, care plânge... care sângerează pentru toate josniciile celeilalte!"

     

     "Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu poate deveni... Toate se îndeplinesc numai până la o palmă de pământ. Totul e altfel de cum era aşteptat... cel mai frumos măr are viermele în el... "


      "O iubire care nu e eternă, nu e nimic, iubirea este totul sau nu este nimic."

                      

      "Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă."


      "Doi inşi care se iubesc nu mai sunt oameni."


      "Florile rezistă mai puțin decât buruienile care se... adaptează..."


       "Să simți că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumusețea are pete și e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem ști niciodată adevărul." 

                                  *

        În folclorul românesc, ielele sunt ființe supranaturale, frumoase, dar și periculoase, care ademenesc și pierd oamenii. Personaje mitologice prezente în folclorul românesc pe toată întinderea teritoriului nostru, cunoscute și ca Stăpânele Vântului, ele sunt adesea prezentate ca niște fecioare despletite, foarte frumoase, care cântă, dansează și îi pedepsesc pe cei care îndrăznesc să se apropie de ele.

$$$

 DESCÂNTEC 


_________✍Adrian Păunescu


"Să fie de dulce, să fie de vară,

Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

Să fie de dragoste ultima oară,

Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,

Să fie cumva şi de noi amândoi,

Să fie de rău şi să fie de bine,

Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi."


Zânele bune să vă ocrotească mereu!

$$$

 ELEGIE DE TOAMNĂ 

                    Radu Stanca 


Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta 

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am, 

Mă bine lasă-mă să-nchid fereastra, 

Să nu mai văd frunzele cum cad din ram...


Fă focul și preumblă-te prin casă 

Fără să spui nimic, nici un cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă 

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...


Învăluită-n straie de culcare 

Așează-mi-te-alăturea c-un ghem 

Și deapănă mereu, fără-ncetare, 

Să n-aud frunzele sub pași cum gem...


Ferește-mă în preajma ta de vasta 

Urgie-a toamnei care bântuie...

Și nu mă întreba în noaptea asta 

De ce mă înspăimântă frunzele...

$$$

 Dumnezeu să-l ierte pe oricine – Cronica unei compasiuni automate Cum a devenit „Dumnezeu să-l ierte!” cea mai folosită reacție pe Facebook...