VICTOR HUGO, UN TITAN AL CUVINTELOR
Victor Hugo s-a născut în Besançon, Franţa, la 26 februarie 1802, într-o casă veche din secolul al XVII-lea. Tatăl lui, Léopold Hugo, era căpitan în armată, iar mama lui, Sophie Trébuchet, soţia acestuia de origine bretonă. Victor era mezinul familiei, al treilea dintre copii Hugo, înaintea lui născându-se Abel, în 1798 şi Eugène, în 1800. A fost botezat Victor-Marie, după numele naşilor săi, Marie Dessirier şi Victor Fanneau Lahorie, pentru care mama sa nutrea o ascunsă dar puternică iubire. Spre deosebire de cei doi fraţi mai mari, care erau nişte copii viguroşi şi sănătoşi, micuţul Victor era un ţânc plăpând şi trist care plângea mai tot timpul în câte un colţ.
Îndrăgostită peste cap de Lahorie, mama lui Hugo îşi ia cei trei copii şi pleacă la Paris să trăiască alături de iubitul ei, părăsindu-şi soţul pe care îl considera prea senzual, prea pasional pentru gustul ei. Se instalează în rue de Clichy, într-o casă ideală pentru jocurile copilăriei, locul de care Victor îşi va aminti cu mare drag. Fiind foarte mic, se bucura de mai multă atenţie decât ceilalţi copii; dimineaţa, era dus în camera domnişoarei Rose, fiica învăţătorului, care, fiind încă în pat, îl aşeza lângă ea, micuţul privind-o când îşi punea ciorapii. “Primele mijiri ale senzualităţii lasă urme adânci şi bărbatul caută toată viaţa să le regăsească emoţiile. Hugo va fi întotdeauna obsedat de idile descălţate, picioare de femei, cu ciorapii lor albi sau negri, sau desculţe”.
Dar Lahorie, deşi contribuie cât poate de mult la cheltuielile zilnice ale iubitei sale cu trei copii, are posibilităţi financiare limitate. Mai mult, ajunge să fie căutat de poliţie pentru complot împotriva împăratului. Între timp, soţul Léopold este avansat la gradul de colonel al regimentului Royal-Corse, aflat în Italia. Fire pasională, el trăieşte deja cu o altă femeie, o anume Catherine Thomas. Analizând lucrurile, Sophie, fire pragmatică, hotărăşte să se întoarcă la soţul ei, mult mai bine situat financiar. Soseşte în Italia, pe nepusă masă, spre nemulţumirea acestuia. Léopold îşi iubeşte nespus copiii dar nu vrea să mai aibă de a face cu mama acestora. Izbucnesc scandaluri: amanta cere ca soţia să plece, soţia refuză să fie tratată ca o amantă. În cele din urmă, Sophie este trimisă, cu tot cu copii, înapoi la Paris, cu promisiunea unei pensii lunare. Aici, se instalează într-un apartament vast la parterul vechii mănăstiri ctitorite de Ana de Austria din Intrarea Feuillantines numărul 12. O grădină de vis bucură copilăria celor trei fraţi Hugo. În capela din fundul grădinii, doamna Hugo l-a ascuns pe Lahorie, iubitul căutat de poliţie, aşa că le interzice copiilor să se apropie de acel loc. Dar copiii îl descoperă repede şi promit să păstreze secretul. Din acel moment Lahorie iese zilnic din capela-ascunzătoare pentru a lua masa împreună cu familia. A stat ascuns astfel timp de 18 luni, fiind prins şi arestat în cele din urmă. În zadar încearcă iubitoarea Sophie să-l viziteze la închisoare, acest lucru nu i se permite.
Între timp, Léopold Hugo tot urcă pe scara socială: el devine general în armata noului rege al Spaniei, Joseph Bonaparte, dar şi mare demnitar la curtea acestuia şi conte de Siguenza. Dar Joseph Bonaparte nu agreează ca un general de-al său să trăiască într-o relaţie nepotrivită cu o amantă şi nu cu soţia legitimă. Un trimis al lui o convinge pe Sophie Hugo să i se alăture soţului în Spania. Ajunsă fără ştirea generalului la Madrid, este instalată, împreună cu cei trei băieţi într-un apartament magnific al palatului Masserano: „damasc roşu, imitaţii de brocart, cristale de Boemia, vase de China, lustre de Veneţia, desene de Rafael şi de Giulio Romano”. Când Léopold află că i-a sosit soţia se enervează atât de tare încât cere să divorţeze şi să i se încredinţze copiii. Sophie i se plânge regelui Joseph care îi ordonă lui Léopold să se împace cu ea. Acesta, ca un bun supus, capitulează, dar reconcilierea nu durează mult. Sophie se întoarce în Franţa cu cei doi copii mai mici, Abel fiind oprit de tatăl său pentru a intra în corpul pajilor. Doamna Hugo nu se împacă însă deloc cu ideea că Lahorie este tot la închisoare şi plănuieşte să-l facă scăpat, dar complotul la care îl împinge îl duce pe acesta pe eşafod. Sărmana Sophie nu mai poate decât să urmărească carul cu trupul celui executat în drumul spre cimitir.
Situaţia politică schimbătoare din Spania îl determină pe Léopold să se întoarcă în Franţa pe un post inferior, astfel că banii familiei se împuţinează considerabil. Toţi trei băieţii scriu versuri, fapt încurajat de mama lor. Victor şi Eugène sunt trimişi să studieze la colegiul Louis-le-Grand, unde se evidenţiază mai ales la ştiinţe, Victor fiind foarte bun la fizică. El participă la un concurs de versuri al Academiei Franceze, unde ia o menţiune dar şi aprecierea celebrei instituţii. Ziarele încep să vorbeasă despre copilul-minune. Victor, care de mic voia să devină cineva măreţ, ţinea un jurnal în care scrisese: „ Vreau să fiu Chateaubriand sau nimic”.
Pe 3 februarie 1818 se pronunţă hotărârea privind separarea soţilor Hugo: doamna Hugo îşi păstra copiii şi primea o pensie. Pentru a mai scoate nişte bani de la tatăl lor, Victor şi Eugène se înscriu la cursuri de drept, pe care însă nici nu le frecventează şi nici nu se prezintă la vreun examen. Timp de doi ani, cei doi scriu neîncetat şi frecventează saloane literare. Mama lor vrea să îi vadă mari scriitori.
Adèle – marea iubire
Încă din copilărie, Victor nutrise o profundă simpatie pentru Adèle Foucher, fiica vecinilor lor. Copiii au crescut iar simpatia s-a transformat în dragoste, sentimentele fiindu-i împărtăşite de sfioasa Adèle. Victor doreşte să o ia de nevastă dar doamna Hugo nu o consideră pe Adèle demnă de măreţul ei fiu şi nu este de acord cu căsătoria. Nefericit, Victor nu îndrăzneşte să treacă peste cuvântul mamei adorate, suferind în taină.
Cei trei fraţi Hugo scot Le Conservateur littéraire, revistă care apare din decembrie 1818 până în martie 1821, fiind redactată în special de Victor, care, sub 11 pseudonime, publică 112 articole şi 22 de poeme. Iubind-o cu disperare pe Adèle, scrie un roman frenetic, Han d’Islande, neterminat. Deja i se adresa iubitei în scrisori cu „soţul tău”. Apoi are loc o tragedie: pe 27 iunie 1821 doamna Hugo moare în braţele celor trei fii aflaţi în culmea durerii, în urma unei congestii pulmonare. Văduv, generalul Hugo se căsătoreşe imediat cu amanta sa, încununând o relaţie de 18 ani. Îşi dă acordul pentru căsătoria lui Victor cu Adèle care, mai îndrăgostiţi ca niciodată, îşi scriu şi se văd pe ascuns. Tatăl lui Adèle îi condiţionase mâna fiicei sale: pentru a se putea căsători trebuia să aibă un venit al lui. Cu ajutorul fratelui mai mare Abel, Victor publică primul volum de poezii intitulat Odes et poésies diverses, într-un tiraj de 1500 de exemplare. Vânzările se dovedesc a fi bunicele, la care se adaugă şi o subvenţie anuală de la casa regală. Dar nimic nu este simplu: Eugène, care nutrea aceeaşi dragoste pentru vecina Foucher şi aceeaşi dorinţă de afirmare pe drumul literaturii, începe să dezvolte o ură puternică şi mocnită faţă de mezinul cel plin de succese şi să aibă stări depresive.
Victor Hugo şi Adèle Foucher se căsătoresc pe 22 octombrie 1822 la Saint-Suplice. În noaptea nunţii Eugène are o criză de nebunie furioasă. Tinerii căsătoriţi n-au ştiut nimic până a doua zi, s-au iubit cu frenezie (la bătrâneţe, Hugo a povestit că a avut-o pe Adèle în acea noapte de nouă ori!!). Timp de câteva luni Eugène a avut crize de nebunie frecvente trebuind să fie internat, în cele din urmă, într-o clinică. Doctorii declară cazul incurabil. Victor s-a simţit vinovat de starea fratelui său, fiind conştient că boala acestuia s-a declanşat din cauza lui. Dar ce putea să facă? Tema fraţilor duşmani va fi folosită obsesiv în opera sa viitoare.
Îl consolează iubitoarea Adèle, cea cu „părul strălucitor şi negru; foarte frumoşi ochi andaluzi; şi, pe deasupra, un amestec rar de calm şi pasiune (...). La prima vedere, părea fără farmec; trebuia să te deprinzi cu ea, şi te deprindeai”. Primul lor copil, Léopold II Hugo, s-a născut la exact nouă luni de la căsătorie, pe 16 iulie 1823. În luna noiembrie, însă, micuţul moare, dar Adèle este din nou însărcinată.
Tot în 1823, reuşeşte să termine şi să publice Han d’Islande care, însă, nu este prea bine primit de critici, fiind considerat „prea teribil”. Emile Deschamps fondează gruparea literară La muse française, din ea mai facând parte Alfred de Vigny şi Victor Hugo. Apare şi o revistă literară cu acelaşi nume, dar cele două nu au viaţă lungă.
Victor şi Adèle se mută într-un mic apartament de pe strada Vaugirard, la numărul 90. aici se naşte, în august 1824, al doilea copil al cuplului, Léopoldine. Naşa micuţei este nimeni alta decât noua soţie a generalului Hugo.
În 1825 este făcut de către regele Charles X, proaspăt încoronat, Cavalar al Legiunii de Onoare, alături de Lamartine. Hugo scrie pentru noul rege o odă care place în sferele înalte. Drept recompensă, Charles X îl face pe tatăl său locotenent general iar lui îi dăruieşte un serviciu de masă din porţelan de Sèvres încrustat cu aur. De altfel, scrie şi publică mult, inclusiv teatru, fiind din ce în ce mai elogiat, atrăgându-i atenţia însuşi lui Goethe.
Anul următor i se mai naşte un copil: Charles. Cu familia mărită, se mută într-o casă mai mare, pe strada Notre-Dame-des-Champs, la numărul 11 „o adevărată mănăstire de poet, pierdută la capătul unei alei umbroase, în spatele căreia, o grădină romantică împodobită cu un iaz şi un pod rustic completa decorul. În fund, o ieşire ducea spre Louxembourg, în timp ce poarta mare se deschidea spre barierele din Montparnasse, Maine şi Vaugirard. Acolo se găsea în plină câmpie; mori de vânt dominau câmpurile de lucernă şi dulcişor. De-a lungul Străzii Mari Vaugirard se înşirau cârciumi cu umbrare, locurile de întâlnire ale rezerviştilor, tineretului zgomotos şi lucrătoarelor cochete”.
Adèle, mereu însărcinată sau alăptând, nu putea fi cu soţul ei oriunde mergea acesta, aşa că, involuntar, Hugo a început să se gândească şi la alte femei, cochetând chiar cu unele dintre ele.
În ianuarie 1828 generalul Hugo este lovit de un atac de apoplexie şi moare. Dar, o viaţă se stinge şi alta se naşte: spre sfâşitul aceluiaşi an vine pe lume cel de-al patrulea copil al lui Hugo, botezat Victor (mai târziu, la maturitate, el va alege să se numească François-Victor).
Se poate afirma că viaţa lui Victor Hugo, în preajma vârstei de 30 de ani, era una plină de veselie, fără lipsuri materiale, căci scria mult şi încasa mult. Dar poetul cel peste tot adulat şi aclamat are şi adversari: Stendhal şi Mérimée îl găsesc plictisitor iar Musset îl parodiază, însă nu cu răutate. Adversari îi sunt mai ales scriitorii de factură clasică, care nu cred în viitorul noului curent literar al cărui reprezentant era: romantismul. Însă Hugo ştia să se descurce: de exemplu, a hotărît ca o piesă de teatru mai veche de-a lui, în care nici măcar el însuşi nu credea, s-o publice, dar nu sub numele său, ci sub numele cumnatului lui, Paul Foucher, spre marea nemulţumire a acestuia. Piesa a fost cât se poate de prost primită de public şi desfiinţată de critici, bietul Paul trăgând toată ruşinea. Tot ce a făcut Hugo apoi a fost să deplângă „ghinionul” cumnatului.
Hugo pierde iubirea soţiei în favoarea lui Sainte-Beuve
Aflată tot timpul în umbra ilustrului său soţ şi avînd deja patru copii, lăsată mai mereu singură, Adèle nu mai resimţea fericirea de odinioară, mai ales că avea şi ea calităţile ei: desena cu talent şi scria binişor. Dar cine să aibă ochi pentru Adèle când toată Franţa era orbită de steaua lui Victor Hugo? Singurul care i-a citit tristeţea a fost Sainte-Beuve, pe atunci critic literar la ziarul Le Globe, cu care ajunsese să aibă lungi momente de confesiune. Sainte-Beuve, care se considera un bărbat urât şi incapabil să stârnească sentimente de iubire în cineva, la care se adăuga şi o infirmitate intimă, s-a simţit atras de Adèle, ea fiind, la rândul ei, măgulită de atenţia acestui bărbat inteligent. Într-un târziu, şi-a dat seama şi Hugo de situaţie: pentru a o îndepărta pe Adèle de Sainte-Beuve, îşi mută toată familia într-o nouă locuinţă, pe strada Jean-Goujon, la numărul 9, unde contele de Mortemart îi închiriază un etaj întreg. În iulie 1830 se naşte al cincilea copil în familia Hugo, micuţa Adèle. Dacă până acum Hugo şi Sainte-Beuve erau foarte buni prieteni, idila dintre acesta din urmă şi soţia lui, deşi pur platonică, distruge definitiv relaţia de prietenie. Cu toate acestea, naşul micuţei Adèle nu este altcineva decât însuşi Sainte-Beuve, propunerea venind din partea lui Hugo pentru a-l îmbuna şi pentru a-l determina astfel să-i publice o nouă scriere în Le Globe. În noua lui calitate de naş, Sainte-Beuve are posibilitatea să facă vizite în casa Hugo şi s-o revadă astfel pe fiinţa adorată. E conştient că iubirea lor este una imposibilă şi încearcă să-şi înfrâneze sentimentele. Hugo vede şi înţelege ce se petrece cu fostul său prieten şi poartă o discuţie cu acesta în care îl sfătuieşte să renunţe la iubirea lui de dragul vechii lor prietenii. Îi propune apoi s-o lase pe Adèle să aleagă între ei doi. Sainte-Beuve refuză târgul de a o pune pe iubita lui Adèle într-o asemenea situaţie stânjenitoare şi hotărăşte să nu-i mai viziteze. Este sfâşiat de tristeţe.
Adèle încetase de mult să-şi mai iubească soţul care, fiind ca şi tatăl lui o fire pasională, pretindea de la ea mai mult decât era dispusă sa-i ofere, devenind un soţ pretenţios, autoritar, tiranic. Se întâlneşte pe ascuns cu Sainte-Beuve în faţa căruia îşi descarcă sufletul şi-şi critică soţul. Insistă ca cei doi bărbaţi să devină din nou prieteni, să se viziteze. Demersul îi reuşeşte, Sainte-Beuve îşi face apariţia din nou în casa de pe strada Jean-Goujon dar vizitele lui sunt spionate de gelosul Hugo. Pentru a-i distrage atenţia lui Hugo, Sainte-Beuve îi scrie şi publică o biografie măgulitoare şi elogioasă. Continuă să se vadă cu Adèle, întâlnirile lor tainice având loc ba în liniştea şi penumbra unei biserici, ba în odăiţa lui. Tot Parisul vuieşte de zvonurile acestei poveşti, mai mult, tot Parisul se amuză. La nici 30 de ani, pierzând iubirea soţiei dar şi pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, începe să scrie versuri pline de tristeţe pe care le publică în volumul Les feuilles d’automne. Îi dăruieşte un exemplar cu dedicaţie şi lui Sainte-Beuve.
Nôtre-Dame de Paris
La începutul lui ianuarie 1831 Hugo termină Nôtre-Dame de Paris după şase luni de muncă. Romanul era unul lung şi presupusese trei ani de documentare. Hugo citise mult : istorii, cronici, acte, inventare. Explorase Parisul lui Louis XI şi văzuse ceea ce mai supravieţuise din vechile clădiri. Mai ales, cunoştea în amănunt maiestuoasa catedrală : scările în spirală, misterioasele cămăruţe de piatră, inscripţiile sale vechi şi moderne. Spera ca, în acest roman, totul să fie istoriceşte exact : decorul, personajele, limbajul. « Dealtminteri, nu aceasta importă în carte. Dacă are un merit, este acela de a fi o operă de imaginaţie, de capriciu şi de fantezie... » În realitate, dacă erudiţia era reală, personajele, în schimb, apăreau suprareale. Arhidiaconul Claude Frollo era un monstru; Quasimodo – unul dintre acei pitici hidoşi cu capul mare care mişunau în imaginaţia hugoliană; Esmeralda – o graţioasă viziune mai curând decât o femeie reală. Totuşi, aceste personaje vor trăi în spiritele oamenilor din toate ţările şi de toate neamurile.
“Capabil de a iubi şi de a urî obiecte neînsufleţite, reuşea să împrumute o viaţă extraordinară unei catedrale, unui oraş, unei spânzurători. Cartea sa va exercita o influenţă profundă asupra arhitecturii franceze. Edificiile anterioare Renaşterii – până la el considerate barbare – au fost de acum venerate ca nişte Biblii în piatră. S-a creat un comitet al monumentelor istorice. Hugo determinase o revoluţie în gustul estetic. Nôtre-Dame de Paris nu era nici o carte catolică, nici măcar o carte creştină. Mulţi au fost contrariaţi de această poveste a unui preot devorat de dorinţă şi îndrăgostit de o ţigancă. “ Drama Esmeraldei era şi drama Adèlei îndrăgostită de Sainte-Beuve. Hugo a aşteptat de la Sainte-Beuve un articol în Le Globe despre romanul său însă acesta nu a apărut.
Succesul colosal al lui Hugo, ajuns să fie considerat primul scriitor al lumii, începe să deranjeze: prietenii se răresc, duşmanii se înmulţesc.
Hugo şi Juliette Drouet
Întâlnirea dintre marele Hugo şi Juliette Drouet, o actriţă ce primise un rol într-una din piesele sale, a avut loc în 1833. Pe atunci, Juliette era de o frumuseţe strălucitoare, avea o fetiţă din flori, pe Claire, şi trecuse prin patul mai multor bărbaţi, fiind întreţinută de către aceştia. Ea a fost prima care i-a făcut avansuri lui Hugo, acesta lăsându-se cucerit. În scurt timp, este îndrăgostit până peste cap, o urmăreşte pe Juliette tot timpul, cei doi ajungând repede unul în braţele celuilalt. Juliette avea „ochi diamantini şi limpezi, frunte clară şi senină... Gâtul, umerii şi braţele sunt de o perfecţiune antică; pe drept cuvânt, ea ar putea inspira sculptorii şi ar putea participa la un concurs de frumuseţe cu tinerele ateniene lăsînd să le cadă vălurile dinaintea lui Praxitele, care-şi căuta modelul pentru o statuie a Afroditei”.
Tot ce scria acum Hugo îi era dedicat frumoasei Juliette, Adèle fiind lăsată uitării. Vorbeşte tuturor de minunata lui cucerire, chiar şi lui Sainte-Beuve. În ceea ce o priveşte pe Adèle, aceasta suportă totul foarte uşor căci, oricum, nu mai voia să-i fie soţie. Acum, ea poate să se întâlnească şi mai uşor cu Sainte-Beuve. Dar Juliette continuă şi legătura cu un alt amant de-al său, prinţul Demidoff, căci acesta îi plătea încă locuinţa şi cheltuielile, acest fapt fiind motiv de mare gelozie şi de dispreţ din partea lui Hugo care, în acele momente, o trata ca pe o femeie pierdută. Iubindu-l sincer pe Hugo, Juliette rupe legătura cu Demidoff trezindu-se, dintr-o dată, foarte săracă, creditorii asediind-o din toate părţile. Hugo ia asupra sa cheltuielile şi datoriile amantei sale, aceasta trăind modest, chiar la limita sărăciei, căci Hugo este foarte strâns la pungă. Devine un fel de secretară a lui căci îi copie toate versurile proaspăt scrise. Cei doi se iubesc cu frenezie, gelozia aprigă a lui Hugo determinând-o pe Juliette să renunţe la teatru şi să trăiască doar din ce îi dă el. De multe ori nu are nici cu ce să facă focul în casă iar rochiile îi sunt cârpite. Nu îi este îngăduit să iasă din casă decât alături de Hugo şi, de multe ori acesta nevenind mai multe zile la rând, ea stă în cămăruţa ei ca o pasăre în colivie. Surprinzător, Adèle începe să fie geloasă pe Juliette. Sainte-Beuve nu o mai atrage, devine melancolică. O deranjează mai ales ca acesta critică prea mult opera soţului ei şi, încet-încet îl îndepărtează, alegând căsnicia. Hugo o mută pe Juliette nu departe de casa lui, în cartierul Marais, pe rue Saint-Anastase numărul 14. Aici obişnuieşte să-şi scrie unele poeme în timp ce este privit de iubita lui cu neţărmurită dragoste. Cu toate că el îi interzicea amantei sale să iasă din casă fără el, Hugo nu avea nici o reţinere în a ceda şi altor femei, căci celebritatea sa le atrăgea ca un magnet: actriţe avide după vreun rol, romanciere debutante sau tinere femei de lume.
Hugo la Academia Franceză
Fire deosebit de ambiţioasă, Hugo şi-a dorit nespus să fie primit în Academia Franceză şi să devină om politic. A candidat de mai multe ori, de fiecare dată fiind ales altcineva. Abia în 1840 este ales membru, ulterior el ajungând directorul prestigioasei instituţii. Totodată, devine poetul favorit al ducesei de Orléans, prinţesa Hélène de Mecklembourg, posibilă viitoare regină a Franţei.
Tragediile vieţii
La 5 martie 1837 moare fratele lui Hugo, neferictul Eugène.
Activitatea literară a lui Hugo nu are pauze, el scriind o nouă piesă de teatru, Ruy Blas şi îi oferă un
