„Literatura, kit de supraviețuire" - de Ana-Maria Murariu
FILIT 2024 – Can you FILIT?
Anul trecut eram, poate, mai puțin epuizată decât acum. Poate eram mai puțin destrămată. Nu mai știu nici eu. Dar, în ciuda atâtor suferințe, mă străduiesc să mă strecor printre evenimentele Filit-ului, acest festival care ne aduce aminte cât de importantă este literatura, dar și cât de necesară este comunicarea. Diminețile friguroase s-au topit sub flacăra cuvintelor scriitorilor, jurnaliștilor, traducătorilor, voluntarilor, spectatorilor. Oboseala s-a transformat în curiozitate, în dorința de a pătrunde cât mai adânc în mintea scriitorilor. N-am ajuns chiar peste tot, dar inima a migrat singură. Alergătură de la muncă la Filit, oboseală, lipsă de somn – dar totuși am înfrânt durerea și am gustat din mierea oferită de Filit.
Sunt multe de spus și sigur vor spune și alții mai multe lucruri decât mine. Sunt oameni mult mai înzestrați care să aștearnă pe hârtie frumusețea și lumina culese din acest copac al literaturii care este Filit. Eu doar am să rezum în câteva cuvinte cum au reușit niște scriitori să stabilească niște conexiuni atât de puternice cu un public eterogen. După ce trece senzația de oboseală, am să scriu mai în amănunt despre diverse evenimente.
Mi-am început aventura cu o discuție despre Metatext și memorie. Matei Vișniec, alături de Emilian Gălaicu-Păun și Ilja Leonard Pfeijffer, ne-au adus aminte cât de importantă este memoria. „Totul este complicat”, mărturisește Matei Vișniec, dar cu toate acestea trebuie să rămânem pozitivi și să sperăm că tinerii vor readuce memoria Europei. Trebuie să scriem în continuare. Un amfiteatru plin de studenți cu ochii sclipind de dorința de a cunoaște omul din spatele numelui de scriitor – și dorința a fost, cu siguranță, satisfăcută. Dialogul dintre cei trei scriitori ne-a purtat pe noi, cei din public, printr-o multitudine de stări. De la fericire și speranță la îngrijorare și tristețe. De la râs la semne de întrebare: vom reuși să readucem memoria acestei Europe/acestei lumi? Ne-am întors în trecutul scriitorilor pentru a afla dacă scrisul se naște dintr-odată sau necesită un timp de coacere. Ilja Leonard Pfeijffer ne-a dezvăluit că, în cazul său, dintotdeauna a fost un scriitor. Și-a părăsit țara natală pentru a putea scrie altfel de romane, pentru a putea să-și îndeplinească visul: „Voiam să am în biblioteca tatălui meu o carte cu numele meu la litera P.” Iar visul i s-a îndeplinit. Emilian Gălaicu-Păun ne-a adus aminte de cât de greu se putea citi literatură adevărată, de eforturile de a citi „pe sub masă” ale tinerilor, dar și despre faptul că literatura este „o petală de trandafir printre atâta fierăraie”. Sunt multe de spus despre această întâlnire, dar cu altă ocazie. Vreau să mai menționez îndemnul lui Matei Vișniec, acest om călduros care ne-a atras în plasa sa de cuvinte și care crede în tinerii de astăzi: „Sper să vă folosiți inteligența pentru a repara Europa și pentru a-i reda memoria!”
Despre întâlnirile cu scriitori în centru sunt multe de spus... Fiecare întâlnire are lumina sa proprie, sau propriul întuneric dacă ne raportăm la discuțiile despre traume, suferință, neputință ale lui Kathrine Nedrejdord, Defne Suman și Cătălin Dorian Florescu. Trei scriitori care și-au unit creierele și inimile timp de aproape două ore. Gândurile s-au conectat, traumele au ieșit la iveală și noi am învățat că literatura înseamnă dialog/comunicare. Cartea este asociată unui copil, Defne Suman comparând-o cu un copil pe care îl lași la școală și nu știi ce se întâmplă cu el. Sau cu un copil pe care îl lași să studieze în străinătate – așa se simte când lași o carte pe mâna unui traducător. Cătălin Dorian Florescu ne mărturisește că „scrisul începe cu mult înaintea scrierii unei fraze”; că este un proces îndelungat care necesită un background. Și, ceea ce m-a impresionat cel mai tare este faptul că cei trei scriitori refuză liniștea, căutând zgomotul, freamătul vocilor celor din jur. Liniștea e un obstacol în calea scrisului, pe când zgomotul și forfota din jur ajută la scrierea unei cărți. Până la urmă, a scrie înseamnă a te îndrăgosti, după cum spune Cătălin Dorian Florescu, iar a asculta niște scriitori care, practic, își rup bucăți din viață, din suflet, din creier ca să ni le ofere nouă, cititorilor, reprezintă un mod de a deveni una cu scriitorul. La întrebarea dacă scrisul poate vindeca, răspunsurile au fost cam neclare. De ce? Pentru că scrisul poate sau nu poate vindeca, dar, cel mai important mesaj din această perspectivă a fost că o carte nu poate opri o tragedie, dar ne poate aminti că ele există.
M-am oprit doar asupra acestor două întâlniri – și nici măcar n-am spus tot. Sunt prea obosită și timpul mă presează. Mai spun doar că Noaptea albă a poeziei mi-a demonstrat încă o dată cât de puternice sunt cuvintele. Oameni stând până dimineața să asculte poezie. Eu asta numesc solidaritate literarară: să vii să asculți poezie chiar dacă, poate, viața ta se duce de râpă; să vii să îmbrățișezi oameni, având iluzia că te vei vindeca măcar puțin (și te vindeci!); să vii să aduni lumină de la niște poeți/poete care, poate fără să-ți dai seama, ți-au salvat sufletul din ghearele întunericului. E greu să scrii despre această noapte. E greu să scrii despre emoțiile care au circulat prin vene, despre cuvintele care au ciopârțit în carne, despre căldura care s-a așezat peste umeri ca mâinile unui tată iubitor...
E greu să scrii despre FILIT, mai ales când sunt atât de multe de spus. Voi reveni cu mai multe gânduri – pentru că ce am scris aici nu înseamnă tot. Și sunt convinsă că fiecare om care a trăit aceste zile în țara FILIT, are o poveste de spus.
Să avem grijă de noi și nu uitați că oricine poate să FILIT (feel it – această lumină literară pe care doar Iașul o poate oferi în luna octombrie).
P.S. Postez poza cu Matei Vișniec pentru că acest om înseamnă lumină și speranță. Și pentru că mi-a dovedit că simplitatea și curajul sunt cele mai valoroase calități ale unei ființe – indiferent de genul ei.
#literaturakitdesupraviețuire
#haimanaleliterare
