**$

 #poempentruinsomniaci

Ardezie

de Edwin Morgan

Nu există început. L-am văzut pe Lewis.

întins, când nu era mult decât tunet

și incendii vulcanice; privit prădarea mării lungi

defecte; a râs în timp ce Staffa se răcea. Drumlins albastru ca

Vânătăile au fost rase ca nucșoara; bens,

și o vale mare, ne-a dat un spate dur care ne place

când te gândești că epoca trebuie să se ridice, cu siguranță lovește,

rareori accident vascular cerebral, dar ridicat și zguduit, cu zeci

de mii de ploi, viscol, bătăi de mare

umăr în noapte și amintiri.

Amintirea bărbaților! Asta trebuia să vină. Grozav.

în foamea lor goală, aceste împrejurimi.

a aruncat ziduri spre cer, gloria jalnică

a unui curcubeu. Tocurile lor au lovit cremene, cretă, ardezie.

Sursa: https://www.scottishpoetrylibrary.org.uk/poem/slate/

#haimanaleliterare 

**$

 „Literatura, kit de supraviețuire" - de Ana-Maria Murariu

Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Fredrick Backman

Pe Fredrick Backman l-am descoperit în timpul liceului, chiar înainte de pandemie. Îmi începusem aventura prin universul lui Backman fără a ști că voi rămâne blocată aici. Fără a ști că personajele sale vor deveni aproape familie atunci când cea adevărată începea să se destrame. 

Cartea lui Fredrick Backman ne învață cât de importantă este iertarea. Și, cred eu, într-o lume în care ura pare a fi „cel mai sincer sentiment până în prezent”, avem nevoie de oameni precum Elsa, precum bunica Elsei, chiar și precum Britt-Marie – oameni care au renunțat la orgoliu pentru a oferi sau pentru a cere iertare.

Elsa, această fetiță de aproape 8 ani, învață cât de importanți sunt supereroii. Vorba bunicii: „Orice copil de șapte ani are dreptul la supereroi. Și cu asta, basta! Și cine nu-i de acord e bătut în cap de-a binelea!” Cu astfel de vorbe Elsa a reușit să aibă o copilărie adevărată în care plictiseala nu și-a avut locul... Dar ce ne facem când bunicii trebuie să devină îngeri? Când bătrânețea câștigă în sfârșit bătălia? Ei bine, supraviețuim... Și devenim supereroi-juniori. Ca Elsa. 

Înainte de moartea bunicii, Elsa primește o misiune destul de grea pentru un copil de aproape 7 ani. Neștiind de unde să-și înceapă munca de nou supererou, Elsa intră în fel de fel de buclucuri și își face prieteni noi – prieteni care au cunoscut-o pe bunica și care, într-un fel, o apărau pe Elsa. Prieteni pentru care Elsa avea scrisori prin care bunica își cerea iertare – iertare pentru greșeli, pentru absență, pentru uitare... Iertare pentru tot ce a putut să rănească. Negăsind curaj să facă asta cu propria voce, bunica Elsei apelează la forța cuvântului scris, demonstrând cât de mult efort necesită procesul de a-ți cere iertare cuiva. Nu știi dacă vei fi iertat, dacă vei fi înțeles, dacă vei primi o a doua șansă și până te gândești să acționezi, viața trece. Moartea îți întinde toiagul și tot ce rămâne de făcut este să-ți pui nepoata de aproape opt ani aproape în pericol pentru a fi măcar pe jumătate iertată. 

Elsa suferă îngrozitor după pierderea bunicii la fel cum și noi, oamenii (tot niște personaje suntem până la urmă, dar ne e greu să recunoaștem asta) suferim după cei dragi nouă. „E greu să te desparți de cineva iubit. E greu să ai aproape opt ani și să înveți să accepți că toți cei pe care îi iubești trebuie să facă asta, mai devreme sau mai târziu” E greu să crezi în povești fără vocea bunicii care să te transporte pe meleagurile din Miamas. E greu să fii copil când nu ai o bunică prin preajmă; o bunică care să fie și sabie și scut; o bunică care să-ți amintească de importanța inocenței. 

Cartea lui Fredrick Backman te face să râzi, să plângi, să te dai cu capul de pereți (mai ales când conștientizezi că moartea există chiar și în povești), dar, cel mai important, te face să te gândești la cei cărora le-ai greșit (fără să vrei poate) și cărora ar trebui să le ceri iertare.

Bunica Elsei ne amintește că doar oamenii diferiți pot schimba lumea și că ar trebui să fim mai atenți la persoanele din jurul nostru. Să fim mai empatici – chiar și cu cei care par să fie răi. Să nu uităm că „nu toți monștrii au fost monștri la început. Unii sunt monștri născuți din suferință.” Iar noi avem datoria să încercăm să diminuăm această suferință. Sub monstruozitatea unora poate e îngropată o fericire sângerândă pe care n-a avut cine s-o bandajeze...

Orice copil are dreptul la supereroi. Și orice om are dreptul la iertare. Și atât. 

#literaturakitdesupraviețuire

#haimanaleliterare

**$

 #poempentruinsomniaci

Homo homini lupus

de Claudiu Liviu Onișoară 

În seara asta m-am hotărât: am să îmi pun ochii deoparte

și am să merg ca un bezmetic prin pădurea de fețe

care se vor alungi sau strânge ca niște pumni,

ca niște pungi scofâlcite de cleștele urii

în gura lupului fumuriu, negru în cerul gurii

am să mă afund, am să mă întind ca o macaroană

până în vârful cozii sale, până în gheare și în colți

zvârcolirile cărnii am să i le paralizez

încât am să îl silesc să iasă din propriul trup

pe care îl voi mânca din interior spre exterior

în final, eu nu voi mai fi eu, lupul nu va mai fi lup

și omul, întors înăuntrul fiarei din sine

se va dezvăța de întuneric și oroare

își va putea monta ochii în orbite

și întoarce fața spre cadranul cerului

acolo unde pasărea nopții va ciuguli din rană

și dând dintr-o aripă, va naște un nou soare

bucuros mă voi adăpa din el, aproape mârâind

voi da din coadă, voi apăsa cu ghearele în pământ

și pierdut voi fi printre coclauri, printre stânci

orice ar fi, orice ar fi, nu mă veți mai găsi

#haimanaleliterare

***

 Literatura, kit de supraviețuire - de Ana-Maria Murariu

Absurdul lui Eugen Ionescu este deja un subiect epuizat – așa ar spune unii. S-a tot scris despre limbajul absurd și creativ specific acestuia; despre lipsa de identitate a personajelor (în unele piese personajele par că poartă măști – actorii devin actori încă o dată, iar publicul trebuie să sesizeze cu atenție aceste schimbări); despre faptul că obiectele reprezintă și acestea personaje esențiale (ne putem gândi la piesa „Les chaises”, tradusă în românește „Scaunele”).

Universul creat de Eugen Ionescu e un univers al contradicțiilor. O lume în care limbajul ori nu mai are valoare, ori capătă o putere absolută. De pildă, în „Cântăreața cheală”, limbajul își pierde orice funcție, comunicarea fiind, de fapt, inexistentă. Mormanul de cuvinte aruncat de autor în gura personajelor este lipsit de viață. Personajele vorbesc, dar nu se pot înțelege. Însă, dacă mergem spre „Ucigaș fără simbrie”, observăm că limbajul capătă o forță anume: Bérenger folosește cuvântul ca pe o armă împotriva ucigașului. Numai că această armă devine ștreang în cele din urmă. Cu fiecare replică , Bérenger, fără a-și da seama, găsește explicații pentru crimele comise de acest om misterios redus la statutul de ucigaș. Acesta se contrazice involuntar, refuzând să accepte râsul batjocoritor al ucigașului drept răspuns final. E o luptă cu propriul sine, dar și cu indiferența de care dă dovadă acest criminal care ucide doar pentru că are această libertate. E o luptă inutilă care se sfârșește cu conștientizarea neputinței: Bérenger nu poate face nimic pentru a opri moartea. Dacă este ucis și el sau nu, nu se știe. Sfârșitul piesei aduce o ceață de ambiguitate și lasă niște semne de întrebare asupra cititorului – ceea ce e bine. O carte ar trebui să te lase cu întrebări, nu cu răspunsuri. 

Eugen Ionescu nu se rezumă doar la a cultiva absurdul în piesele sale, ci este interesat și de moarte, fiind atent să contureze această tematică tot într-o manieră contradictorie. În piese precum „Regele moare” (Le roi se meurt), viața e văzută din două perspective diferite: una optimistă (care pune accent pe importanța maximei „trăiește clipa”) și una pesimistă (care pornește de la premisa că viața e doar o etapă efemeră și că trebuie să ne pregătim pentru moarte încă de când devenim conștienți că nu vom trăi veșnic). Aflat între aceste două perspective, regele încearcă să-și nege propria moarte. Cu toate că e anunțat de la începutul piesei că va muri, acesta se luptă cu realitatea. Luptă cu trecerea timpului (care, la Ionescu, aproape că nu există). Se agață de iluzia tinereții până în ultimul moment când realizează că nici măcar cuvântul său nu mai are puterea de altă dată. Regatul începe să se degradeze împreună cu regele. Slugile, gardienii, prima soție nu mai sunt ghidați de vocea regelui. Raporturile de putere se schimbă fără ca regele să conștientizeze că din stăpân devine sluga morții. 

Piesa aceasta ne aduce aminte de efemeritatea vieții și de prezența inevitabilă a morții. E un semnal de alarmă asupra modului în care percepem viața. Dacă alungăm moartea, considerând că avem tot timpul din lume să ne pregătim pentru ea, aflăm că, de fapt, nu-i așa. Moartea e la orice pas și, fie că vrem, fie că nu, orice ființă va deveni „ceva” în împărăția morții. Regele lui Ionescu a dispărut, iar împreună cu el a dispărut tot regatul – dovadă că după moarte nu rămâne nimic (doar un vid în care vor cădea alții și alții).

#literaturakitdesupraviețuire #haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci 

în ploaie cu satelitul

de Marian Neguțu

mă întrebai ce sunt luminile alea

dar n-am apucat să răspund

pentru că ai strigat

uite o stea căzătoare să-mi pun o dorință

nu te-am întrebat ce dorință ți-ai pus

știam ce se spune dacă zici nu se mai îndeplinește

și mai știam că era de fapt un satelit care orbita în viteză

și părea că se prăbușește dar nu se prăbușea

poate ne calcula poziția poate dădea net

unui cuplu care a lăsat viața la oraș și s-a mutat în vârf de deal

sau poate spiona poziții inamice într-unul dintre numeroasele războaie

cert e că nu se prăbușea și orice dorință ți-ai fi pus nu s-ar fi îndeplinit

dar cine sunt eu să stric bucuria cuiva 

o stric și eu ca și tine în alte moduri 

de exemplu certându-te că mi-ai pierdut umbrela

și acum mă plouă 

mă plouă și pe cerul nopții văd un alt satelit

sau poate e același 

mă plouă și nu știu unde mă duc

și unde voi ajunge 

ocolesc bălțile reci

în care strălucesc becurile străzii

și-ți scriu din mers

#haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci 

Amintire 

de Gabriela Melinescu

El s-a luptat cu mine, eu m-am luptat cu el.

Am nesocotit noi odihna pământului.

Alții eram, alții suntem acum

Cuvintele mele smerite spun:

nu te mai văd pe nicăieri, luptătorule,

de parcă nici n-ai existat atunci,

de parcă gâtul nu mi-ai fi secerat în fugă…

Vrăjite cântece îmi umplu urechile,

un călăreț a omorât un balaur ai cărui dinți albi

ca semințele de soi le-a spulberat în pământ;

au răsărit din dinții lui oștiri cu sulițe și scuturi.

Mintea mea nu s-a vindecat: odinioară zâmbeam fericită.

Mă întorceam spre tine, pământule,

pe care sunau sprintene bătălii.

Aflu: balaurul pe luptător nu-l poate înghiți

din pricina armelor sale.

#haimanaleliterare

***

 #poempentruinsomniaci

Poema chiuvetei

de Mircea Cărtărescu

într-o zi chiuveta căzu în dragoste

iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie

se confesă muşamalei şi borcanului de muştar

se plânse tacâmurilor ude.

în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

– stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa

dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine

ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri

te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri

şi paratrăznete.

stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit

tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el

vasele cu resturi de conservă de peşte

te-au şi îndrăgit.

vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum

crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări

căci ea iubea o strecurătoare de supă

din casa unui contabil din pomerania

şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.

aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei

şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

… cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.

am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată…

dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari

şi tot ce a fost mi se pare un vis.

#haimanaleliterare