***

 Literatura, kit de supraviețuire - de Ana-Maria Murariu

Absurdul lui Eugen Ionescu este deja un subiect epuizat – așa ar spune unii. S-a tot scris despre limbajul absurd și creativ specific acestuia; despre lipsa de identitate a personajelor (în unele piese personajele par că poartă măști – actorii devin actori încă o dată, iar publicul trebuie să sesizeze cu atenție aceste schimbări); despre faptul că obiectele reprezintă și acestea personaje esențiale (ne putem gândi la piesa „Les chaises”, tradusă în românește „Scaunele”).

Universul creat de Eugen Ionescu e un univers al contradicțiilor. O lume în care limbajul ori nu mai are valoare, ori capătă o putere absolută. De pildă, în „Cântăreața cheală”, limbajul își pierde orice funcție, comunicarea fiind, de fapt, inexistentă. Mormanul de cuvinte aruncat de autor în gura personajelor este lipsit de viață. Personajele vorbesc, dar nu se pot înțelege. Însă, dacă mergem spre „Ucigaș fără simbrie”, observăm că limbajul capătă o forță anume: Bérenger folosește cuvântul ca pe o armă împotriva ucigașului. Numai că această armă devine ștreang în cele din urmă. Cu fiecare replică , Bérenger, fără a-și da seama, găsește explicații pentru crimele comise de acest om misterios redus la statutul de ucigaș. Acesta se contrazice involuntar, refuzând să accepte râsul batjocoritor al ucigașului drept răspuns final. E o luptă cu propriul sine, dar și cu indiferența de care dă dovadă acest criminal care ucide doar pentru că are această libertate. E o luptă inutilă care se sfârșește cu conștientizarea neputinței: Bérenger nu poate face nimic pentru a opri moartea. Dacă este ucis și el sau nu, nu se știe. Sfârșitul piesei aduce o ceață de ambiguitate și lasă niște semne de întrebare asupra cititorului – ceea ce e bine. O carte ar trebui să te lase cu întrebări, nu cu răspunsuri. 

Eugen Ionescu nu se rezumă doar la a cultiva absurdul în piesele sale, ci este interesat și de moarte, fiind atent să contureze această tematică tot într-o manieră contradictorie. În piese precum „Regele moare” (Le roi se meurt), viața e văzută din două perspective diferite: una optimistă (care pune accent pe importanța maximei „trăiește clipa”) și una pesimistă (care pornește de la premisa că viața e doar o etapă efemeră și că trebuie să ne pregătim pentru moarte încă de când devenim conștienți că nu vom trăi veșnic). Aflat între aceste două perspective, regele încearcă să-și nege propria moarte. Cu toate că e anunțat de la începutul piesei că va muri, acesta se luptă cu realitatea. Luptă cu trecerea timpului (care, la Ionescu, aproape că nu există). Se agață de iluzia tinereții până în ultimul moment când realizează că nici măcar cuvântul său nu mai are puterea de altă dată. Regatul începe să se degradeze împreună cu regele. Slugile, gardienii, prima soție nu mai sunt ghidați de vocea regelui. Raporturile de putere se schimbă fără ca regele să conștientizeze că din stăpân devine sluga morții. 

Piesa aceasta ne aduce aminte de efemeritatea vieții și de prezența inevitabilă a morții. E un semnal de alarmă asupra modului în care percepem viața. Dacă alungăm moartea, considerând că avem tot timpul din lume să ne pregătim pentru ea, aflăm că, de fapt, nu-i așa. Moartea e la orice pas și, fie că vrem, fie că nu, orice ființă va deveni „ceva” în împărăția morții. Regele lui Ionescu a dispărut, iar împreună cu el a dispărut tot regatul – dovadă că după moarte nu rămâne nimic (doar un vid în care vor cădea alții și alții).

#literaturakitdesupraviețuire #haimanaleliterare