duminică, 29 decembrie 2024

***

 AVENTURILE LUI HONIGBERGER, AJUTORUL DE SPIȚER DIN BRAȘOV AJUNS MEDIC UL MAHARADJAHULUI DIN LAHORE


Un personaj cu turban de mătase și îmbrăcat într-un bogat costum oriental pe care o vrajă neașteptată îl scosese parcă dintr-o poveste din “O mie și una de nopți” care se prezenta Johann Martin Honigberger a apărut în vara anului 1838 printre târgoveții de pe una din ulițele Brașovului.


Privirile uimite ale celor care îl întâlniseră și veștile contradictorii care au străbătut cu viteză orașul nu au putut dezlega ușor taina acestei insolite apariții. Într-adevăr, cine ar fi putut recunoaște în străinul acela pe una dintre calfele de spițeri ale Brașovului de odinioară?


„Indianul”, cum i s-a spus, a văzut lumina zilei pe 10 mai 1795 în orașul de la poalele Tâmpei, ca fiu al unui modest ceasornicar. După botez, parohul mahalalei i-a notat în condica sa numele: Johann Martin Honigberger.


Nimic nu-l deosebea de ceilalți copii ai urbei și poate că ar fi continuat meseria tatălui său dacă două întâmplări nu i-ar fi schimbat viața. La finalul primelor patru clase primare, falimentul Băncii Austriece din Brașov i-a lăsat familia fără puținele economii și, din această cauză, băiatul a fost dat la stăpân.


Micul Johann a devenit ucenic de spițer și, în loc să cerceteze ceasornicele în vechiul atelier al tatălui său, trebuia să vegheze acum la fiertura buruienilor de leac, să închidă cu grijă pulberea medicamentelor în hapuri și să ducă la îndeplinire sarcinile pe care i le dădea meșterul său.


Avea mintea ageră și urmărea discuțiile dintre patron și medicii care se perindau prin mica farmacie, a învățat multe și din ucenic a devenit calfă.


Abia împlinise 20 de ani, din care aproape jumătate petrecuți la stăpân, și meseria părea că nu mai avea taine tânărul al cărui viitor, deși modest, părea asigurat.


“Dar această calfă de spițer avea un viciu, și anume pasiunea cititului. Prin porțile deschise și înșelătoare ale tomurilor de aventuri și călătorii, Honigberger se pierdea în orele sale de răgaz, regăsind cu greu drumul înapoi. Curând însă o întîmplare neobișnuită îi dovedi că visele pot deveni realitate.


Unul dintre cunoscuții săi, tânărul medic militar Johann Gottlieb Modger, renunțând la uniformă și soldă, a dezertat și s-a îmbarcat la Triest pe o corabie care se îndrepta către Orientul îndepărtat.


Acest eveniment a fost hotărâtor pentru el: întâlnirea dintre copilul care-și pierduse copilăria o dată cu economiile familiei în falimentul tatălui și aventura care-și părăsise învelișul de cerneală și hârtie luând înfățișarea atât de cunoscută a medicului militar au fost atât de neprevăzute încât nimic nu l-a mai putut reține. Cu mustața abia mijită și cu o desagă nu prea mare în spinare, Honigberger și-a început marea aventură în primăvara anului 1815, îndreptându-se către București.


Nu a zăbovit în oraș, care era încă afectat de ciuma cea mare, și a plecat mai departe spre Iași, iar de acolo la Cernăuți. Timp de un an tânărul a mai dat târcoale orașului natal și abia după aceea a cutezat să plece mai departe.


„Era, nota el mai târziu, un impuls interior neobișnuit, aproape că aș putea spune urmarea chemării unei voci interioare, că am pornit la drum, mi-am părăsit patria și am plecat nerăbdător spre Orient, unde au avut sălașurile primii oameni despre care istoria dă seama, acolo unde au apărut și înflorit pentru prima dată artele și știința…“


În 1816, este semnalată prezența lui la Constantinopol. Avea 21 de ani și încercase, probabil, să se îndrepte spre Persia, dar nu a ajuns mai departe de Ankara. Clima aspră și condițiile neospitaliere l-au obligat să-și schimbe itinerariul. A coborît spre Adane, dar s-a oprit la Alep, unde i s-a oferit o slujbă de medic la Curtea guvernatorului, propunere pe care s-a grăbit s-o accepte în ciuda faptului că nu avea studii medicale.


După câțiva ani, Honigberger a devenit iarăși călător, de această dată către Tripoli și Beirut.


În 1821, era la Cairo, de unde l-a gonit ciuma. Întors în Siria, și-a reluat slujba, introducând vaccinarea antivariolică pentru vaci, dar, cum s-a ivit ocazia, a plecat în tovărășia unui aventurier olandez numit Henry de Tirck și s-a alăturat unei caravane care se îndrepta spre Persia. După un scurt popas la Ispahan și numeroase peripeții a ajuns, în sfârșit, în orașul indian Lahore, capitala bogatului regat al populației sikh (localitatea se află astăzi în Pakistan).


Datorită iscusinței sale, l-a vindecat pe băiatul generalului francez Allard, iar faima lui s-a răspândit repede în regiune. Cu sprijinul generalului și recomandările mai multor italieni din oastea maharadjahului Ranjit Singh i s-au deschis porțile aurite ale curții din Lahore. Honigberger a fost numit pe rând medic, chirurg și farmacist, apoi acestor slujbe li s-au mai adăugat și cele de director al arsenalului, șef mecanic și chiar amiral.


Unul dintre marile succese l-a constituit o metodă proprie de tratament a hidropiziei, metodă expusă într-o conferință publică din 2 iulie 1831, relatată pe larg de ziarele britanice din Calcutta. După patru ani în Lahore, timp în care a făcut nenumărate excursii pentru studii botanice și farmaceutice în masivele muntoase din zonă, Honigberger a fost cuprins de dorul pământului natal:


„…În acea vreme m-a cuprins, după o lungă absență de acasă, dorul de patrie în așa măsură încât gândul de a pleca a devenit singurul care mă preocupa și mă chinuia tot timpul“, nota mai târziu.


Drumul întoarcerii a fost marcat de o escală la Kabul, prilej de a cutreiera Afganistanul, până la poalele Munților Himalaya, numărându-se printre primii europeni care au efectuat aici cercetări botanice și arheologice. A sosit la Brașov pe 24 decembrie 1834, iar brașovenii, după ce au aflat cine este ciudatul „indian” care colindase lumea, i-au făcut o primire călduroasă. În primăvara lui 1835 a decis să plece în Europa occidentală, cu scopul de a valorifica și de a asigura o conservare corespunzătoare a colecțiilor și descoperirilor sale din Orient, dar, mai ales, împins de dorința de a cunoaște de la autoritățile în materie homeoterapia, noua metodă terapeutică ce câștiga teren în medicina europeană.


Un „stagiu“ de un an și jumătate l-a familiarizat cu tratamentele homeopate, iar toamna anului 1836 l-a găsit în Turcia bântuită de ciumă, practicând terapiile bazate pe plante. După o perioadă de doi ani petrecută la Constantinopol, în 1839 s-a îndreptat din nou spre Lahore, unde a rămat timp de zece ani, Fostul ajutor de spițer născut în Brașov a înființat trei spitale: unul public pentru săraci, un altul pentru prizonieri și un ospiciu. Tot în acea perioadă (1840 – 1850) a strâns și a cercetat plante rare, a colecționat antichități, a alcătuit un dicționar homeopatic în limbile punjabi și kașmiră și și-a redactat principala sa lucrare. Cartea, apărută la Viena, în 1851, sub titlul “Fructele Orientului” și la Londra, în 1852, „35 de ani în Orient”, cuprinde o descriere detaliată a călătoriilor sale, date istorice și etnografice despre India, o prezentare a plantelor medicinale și un dicționar medico-botanic în nouă limbi.


O deosebită valoare științifică a prezentat-o Dicționarul medical, considerat printre primele lucrări poliglote de specialitate dedicate Orientului. De altfel, Johann Martin Honigberger este considerat creatorul terminologiei medicale pentru limbile punjabi și indo-kașmiră.


A treia etapă a periplului său indian s-a derulat între anii 1853 și 1858 în Kașmir, Bombay și Calcutta. În Kașmir a deținut trei ani funcția de medic personal al maharadjahului local, primind și misiunea înființării unei fabrici de zahăr pe bază de sfeclă. Izbucnirea unei epidemii de holeră la Calcutta l-a făcut să se îndrepte spre orașul afectat de cumplita boală, ocazie cu care a experimentat o nouă metode de tratament, printr-un vaccin extras din planta Quasia amara.


Deși procedeul s-a dovedit până la urmă puțin eficient, în lucrarea în care îl prezenta (apărută în ediții succesive la Calcutta, Londra, Viena și Paris), Honigberger făcea o afirmație senzațională pentru acea vreme, arătând că bolile contagioase și infecțioase sunt fiecare în parte maladii diferite, provocate de cauze diferite și necesită tratamente diferite.


Ultimele lui două călătorii (Bombay – Calcutta, 1860 – 1862, și Valea Nynée, 1865 – 1868) au fost dedicate în întregime „lecuirii“ celor suferinzi. Zilnic la locuința sa se perindau oameni bolnavi, bogați și săraci, care aveau nevoie de ajutor.


Bătrân și cu sănătatea șubrezită, Johann Martin Honigberger s-a întors acasă, la Brașov, unde a murit pe 18 decembrie 1869, la vârsta de 74 de ani. Cunoscător a douăsprezece limbi, călător neobișnuit pe mapamond, farmacistul brașovean a fost, cu siguranță, unul din marii umaniști ai epocii sale, deși unii dintre contemporanii săi l-au considerat doar un „șarlatan“ și un „aventurier“.


„Am urmărit, scria el, numai și numai să contribui la binele general al oamenilor suferinzi și la eventuala îmbogățire a științelor, pe baza priceperii și conștiinței mele“. Johann Martin Honigberger, calfa de spițer din Brașov devenit medicul maharadjahilor din Lahore și unul dintre cei mai de seamă călători în India, a fost portretizat de Mircea Eliade în nuvela „Secretul doctorului Honigberger”, apărută în volum alături de „Nopţi la Serampore”, ambele publicate pentru prima dată în 1940.


Ilustrațiile care însoțesc acest articol au fost extrase din volumul „Früchte aus dem Morgenlande oder Reise-Erlebnisse nebst naturhistorisch-medizinischen Erfahrungen, einigen hundert erprobten Arzneimitteln und einer Heilart, dem Medial-Systeme ” tipărit la Viena, în 1851.


Surse:


Almanahul România Literară, 1989

Almanahul Sănătății, 1975

***

 IAȘI, ORAȘUL CELOR ȘAPTE COLINE


În nord-estul României se dezvăluie orașul îmbrățișat de cele șapte coline, un cufăr al României care vine în întâmpinarea oaspeților săi cu „bijuterii” arhitecturale.


Iașul este un oraș cultural și al doilea ca mărime din România, iar istoria sa este fascinantă. Orașul a fost menționat pentru prima oară pe 6 octombrie 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun, iar între anii 1564-1859 a fost capitala Moldovei și una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862.


În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iași. Schimbarea statutului dintr-un simplu târg , în cel de curte domnească în secolul XV și apoi in capitală în secolul XVI, duce la dezvoltarea accelerată a orașului, prin atragerea de meșteșugari, negustori, cei mai mulți dintre ei străini.


În 1640, Vasile Lupu a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în Mănăstirea „Trei Ierarhi”. În 1643, prima carte tipărită în Moldova a apărut la Iași.


Între 1565 și 1859, orașul a fost capitala Moldovei, apoi, între 1859 și 1862, atât Iași cât și București au fost capitalele Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei. În 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București.


În timpul Primului Război Mondial, pentru doi ani, autoritățile române și familia regală s-au refugiat la Iași, timp în care orașul a fost capitala României neocupate. În perioada postbelică orașul a continuat să se dezvolte, construindu-se noi cartiere și întreprinderi industriale, continuând să fie un important centru universitar.


Acest oraș se întinde pe 7 dealuri: Dealul Cetățuia, Dealul Galata, Dealul Copou, Dealul Breazu, Dealul Șorogari, Dealul Bucium și Dealul Repedea. Pe fiecare dintre acestea se afla cel puțin un monument sau un edificiu religios care le poartă numele.


O supra-denumire a orașului Iași este cea a „orașului celor 100 de biserici”. Un periplu religios pentru o zi îți va dezvălui Catedrala Mitropolitană, Mănăstirea Golia în care scriitorul Ion Creangă a fost diacon, Biserica Bărboi, Biserica Barnovschi, dar și mănăstirile din apropierea Iașului: Dobrovăț, Bârnova și Hadâmbu.


George Topîrceanu – „Salut, Iași!” (publicată în „Calendarul Iașului” din anul 1933)


Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna…

Te salut, oraș istoric, oropsit ca-ntotdeauna!


Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,

Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari,

Care-ai adunat în juru-ţi, ca un jar incandescent,

Tot ce e inteligență, suflet mare şi talent.


Te salut, oraş de basme, cu conture iluzorii,

Străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraş grădină cu castanii tăi feerici,

Şi cu turnurile tale – şi cu cincizeci de biserici,-

Blând oraş de odinioară, melancolic şi tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată’n pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineţii despre alte vremi vorbesc:

Cetăţuia…Trei Ierarhii…Sfântul Neculai Domnesc…


Te salut, oraş al păcii, al poesiei şi-al iubirii,

Unde se întrec în graţii fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Şi din fiece ogradă liliacu’şi plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci…


Tu, oraş cu arzătoare şi gingaşe duduci,

Care-au moştenit în zâmbet ca şi’n tremurul de gene

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!


Te salut, oraş politic, unde vezi la Primărie

Un primar ce vrea să plece, pe când şapte vor să vie!


Te salut, oraş romantic, înzestrat cu’n Abator,

Cu o Baie comunală şi… c’un Ştrand răcoritor,

Unde se prăjeşte’n soare, pe nisip întinsă-alene,

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!

Unde vine să se scalde orice piele năpârlită!

Unde poţi vedea conturul unei doamne de elită

Cu tricou lipit de coapse şi cu toate alea goale,

Ceiace costa pe vremuri o mulţime de parale!


Te salut cu plecăciune, biet oraș cu gura arsă,

Unde apa se oprește când Siretul se revarsă!

Unde’n fiecare curte stă la pândă o cișmea

Gata să se dea la tine când o zgândărești cumva,

Să te umple de vreo boală și să te nenorocească

Ori cu febră tifoidă ori cu tuse măgărească!


Te salut, oraş poetic, plin de visuri şi de şoapte,

Unde seara ies pe stradă păsărelele de noapte

Să propage abstinenţa şi s’o răspândească’n ţară,

După cum le porunceşte noua lege sanitară!


Unde școlile sunt pline de școlari cu caș la gură,

Care vin de dimineață și se pun pe’nvățătură,

Iar când ies pe poarta școlii, cu cerneală unși pe bot,

După fiecare babă își scot limbile de’un cot!

Unde cu hambare pline, mor de foame-agricultorii

Între cele șapte dealuri încărcate de podgorii,

Și pensionarii, bieții, n-au nici grâu pentru colivă

De când s-a iscat în lume pacostea acreditivă!

Iar morarii și brutarii umblă fără socoteală,

Să ia pielea de pe oameni, cu făină integrală!

Unu colo, chiar în Centru, e un zid pe lângă care

Nici un cetățean nu trece (ziua în amiaza mare)

Fără să-și aducă-aminte că-i dator să se oprească,

Să-i aducă un omagiu, după datina obștească!

Unde muștele’s deprinse la restaurant să vie,

Să mănânce cu clienții! din aceeași farfurie!


Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!

Te salut cu toată stima, te salut şi …n’am cuvinte.

***

 GARABET IBRĂILEANU, „UN EXTRAVAGANT”, UN „INTELECTUAL CIUDAT”


Personalitate emblematică a literaturii române, Garabet Ibrăileanu, scriitor, eseist, critic şi istoric literar, a fost un om cu multe fobii, cea mai mare dintre ele fiind teama de a nu se îmbolnăvi.


Considerat unul dintre cei mai mari critici literari pe care i-a avut literatura română, Garabet Ibrăileanul era privit de mulţi dintre cei care l-au cunoscut drept ”un extravagant”, un ”intelectual ciudat”. Şi-a petrecut întreaga viaţă, după cum el însuşi spunea, în bibliotecă, citind, scriind, meditând. Cu o conduită aleasă şi o valoare intelectuală de necontestat, omul Ibrăileanu şi-a trăit viaţa terorizat de frici. 


Garabet Ibrăileanul avea o frică teribilă de boală şi de moarte. De altfel, aproape toată viaţa sa a suferit de insomnie cronică.  


Frica de moarte l-a transformat pe criticul literar într-un ipohondru. ”Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, claţele uşilor de la casa sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc., etc. Era aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau grijă să-l transmită şi altora”. menţionează Lucian Nastasă, în lucrarea ”Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor literari”.


Ibrăileanu avea o teamă patologică de microbi, se ştergea cu spirt pe mâini după ce dădea mâna cu cunoscuţii, atunci când nu putea evita gestul, steriliza batistele, clanţele uşilor şi ţigările. Frica de a nu se îmbolnăvi avea rădăcini adânci. Pe când avea 11 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar trauma suferită l-a afectat multă vreme. Experienţa traumatizantă din copilărie a fost evocată în scrierile de mai târziu.


”Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredinţeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Până şi în liceu”, mărturisea criticul în ”Amintiri din copilărie şi adolescenţă”.


Fobia lui Garabet Ibrăileanu faţă de microbi este evocată şi de scriitoarea Ştefania Velisar Teodoreanu, lucrarea „Ursitul. Evocări. Amintiri”. 


”În timp ce dna. Ibrăileanu ridica de pe tacâmul de pe masă un ştergar imaculat şi-i aducea pe rând crăticioarele cu bucate, scoţând căpăcelele cu grijă, ţinând capul întors într-o parte, ca un chirurg umblând cu instrumentele sterilizate, dl. Ibrăileanu zâmbea ironic, privindu-mă pe sub sprâncene:


-Ştiu, ştiu, n-are niciun rost, e inutil, microbii sînt pretutindeni, în aer şi liberi să se aşeze pe ce vor. Sînt suverani! Dar dacă eu sînt mai liniştit cu aceste precauţii, nu face să le iau?”


În ciuda precauţiilor sale, Garabet Ibrăileanu s-a stins la vârsta de 65 de ani, în urma unor afecţiuni renale.

***

 REȚETA ZILEI:


CONOPIDĂ CU SMÂNTÂNĂ ȘI CAȘCAVAL LA CUPTOR


Ingrediente


o conopidă mai mare

sare după gust

piper după gust

500 grame de smântână grasă, peste 20% grăsime

50 grame unt/50 ml de ulei de măsline

o legătură de mărar

patru linguri de pesmet

trei ouă

300 grame de cașcaval


Mod de preparare


Pentru început trebuie să vă ocupați de conopidă. O veți desface în buchețele și veți elimina cotorul și frunzele. Spălați-o în apă rece, iar apoi trebuie să o scurgeți de apă. Într-o oală puneți apă la fiert. În momentul în aceasta a început să fiarbă puneți buchețelele de conopidă și o linguriță de sare. Nu o lăsați mai mult de trei minute. O veți scoate și o veți pune într-un bol cu apă rece pentru a opri gătirea lor.


În alt bol amestecați ouăle cu smântâna, sare, piper, cașcaval și mărarul foarte fin tocat. Ungeți o tavă foarte bine fie cu ulei de măsline, fie cu unt. Apoi, puneți pe toată suprafața acesteia pesmet. Are rolul de a absorbi umezeala, dar este bun și la gust alături de celelalte ingrediente. Puneți conopida, așezați-o frumos, iar deasupra turnați amestecul de smântână cu cașcaval.


Dacă vă doriți ca preparatul dumneavoastră să aibă extra cașcaval, mai puteți să puneți ras deasupra. Dar mare atenție că poate fi destul de grețos. Sau, o altă idee, puneți jumătate din cantitate în smântână, iar cealaltă jumătate deasupra. Transferați la cuptorul preîncălzit pentru circa 25-30 de minute la 180 grade Celsius.


E bine să mai verificați din când în când să vedeți dacă este gata, atunci când este frumos rumenit totul deasupra pentru că depinde foarte mult de cuptorul fiecăruia. Nu trebuie să stea nici prea mult pentru că rezultatul nu va fi cel mult așteptat. După ce o scoateți, lăsați să se mai răcorească circa 15-20 de minute, după care este tocmai bună de servit. Puteți să o serviți simplă sau cu alte preparate pe lângă. Vorbim mai exact despre carne la cuptor, salate, piure etc.

*†*

 COMBUSTIA SPONTANĂ UMANĂ


Combustia spontană umană presupune ca o ființă umană să ardă, parțial sau complet, fără ajutorul unei surse externe de foc. Deși oamenii de știință sunt sceptici cu privire la acest fenomen bizar, apărătorii ”realității” spun că, din secolul 17 și până acum, au existat în jur de 200 de cazuri.


Se invocă un caz real, în Statele Unite


Un celebru caz invocat de cei care cred că procesul de combustie spontană umană este real este cel din orașul Seneca, din statul Illinois. În 1885, în Ajunul Crăciunului, Matilda Rooney și soțul ei se relaxau, bând whiskey cu un prieten. Câteva ore mai târziu, Matilda Rooney ar fi luat foc la ea în bucătărie. Focul i-a incinerat tot corpul, cu excepția picioarelor.


Soțul ei a fost găsit înecat de la fum în altă cameră a casei. Deși focul a fost suficient de puternic încât din Matilda să mai rămână doar cenușă și câteva oase, acesta nu s-a extins către restul camerei.


Combustia spontană umană


Povești despre combustia spontană există încă din secolul șaptesprezece. Pe atunci, fenomenl era intens discutat. Majoritatea oamenilor erau de acord că fenomenul era real și apărea în cazul celor care o meritau cu adevărat. Victimele erau adeseori descrise drept alcoolice sau obeze, iar de cele mai multe ori erau femei. Consensul era că o persoană care consuma mult alcool devenea deosebit de inflamabilă.


Oamenii de știință sunt de părere că fenomenul combustiei spontane nu este cu adevărat posibil. Cea mai veche explicație, care spunea că un om poate lua foc din interior dacă umorile din corpul său erau în dezechilibru, nu mai are sens astăzi.


De asemenea, teoria din era victoriană, care spunea că alcoolul îi face pe oameni inflamabili, nu este nici ea aplicabilă, pentru că nici în oamenii extrem de beți cantitatea de alcool nu este suficient de mare pentru a face acest lucru posibil.


O altă explicație este cea a fitilului. Aceasta spune că hainele unui om absorb grăsimea de pe corp și acționează precum mucul unei lumânări. Totuși această teorie este valabilă doar în condițiile în care există și o sursă externă de foc.


Fenomenul combustiei spontane umane, deși negat de mulți oameni de știință, probabil va rămâne în continuare un subiect de nișă dar puternic controversat.

***

 CARMEN SYLVA, REGINA PROTECTOARE A ARTIȘTILOR


Pasionată de mică de artă, sub toate formele ei, Regina Elisabeta a României a fost o mecena a artiștilor români. Ba mai mult, chiar ea este cunoscută pentru scrierile sale sensibile, însoțite de ilustrații minuțioase, toate semnate cu pseudonimul Carmen Sylva. 


Prima Regină a României, Elisabeta-Paulina-Otilia-Luisa, Principesă de Wied, a fost o mare susținătoare a vieții culturale românești. Scriitori celebri, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme, au fost încântați să își vadă operele traduse în germană de Regina României, însă la fel de importante au fost și traducerile din Alecsandri și Eminescu. Chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, renumitul Vincent van Gogh a avut bucuria s-o descopere pe Carmen Sylva prin intermediul scrierilor sale. Internat într-un ospiciu, pictorul a găsit alinare în „Cugetările“ reginei. Într-o scrisoare către fratele său Theo, Van Gogh scria că a citit unul dintre gândurile lui Carmen Sylva așternute pe hârtie, pe care îl consideră „întru totul adevărat“: „Când suferi foarte tare, vezi lumea întreagă la mare distanță, de parcă s-ar afla la capătul unei imense arene, până și vocile par să vină de undeva din depărtare“.


Arta, refugiu într-o educație nemțească


Severitatea care a înconjurat-o în copilărie nu i-a diminuat reginei blândețea și suavitatea, însă a pregătit-o pentru viața și greutățile cu care ar fi urmat să se confrunte. Până la vârsta de 5 ani, Elisabeta era numită de apropiați „Vâltoarea“ datorită energiei pe care o avea. Regina Elisabeta mărturisea că delicatețea nu-și avea locul în casa de la Neuwied. De două ori pe zi se servea cea mai simplă mâncare, copiii erau prezenți, dar nu aveau voie să vorbească, însă puteau asculta conversațiile oamenilor mari care abordau variate subiecte din literatură, istorie, filosofie, adevărate lecții utile pentru toți cei prezenți. Nu lipseau discuțiile despre cei care aveau nevoie de ajutor. De la o vârstă fragedă, Elisabeta și-a însoțit mama în vizitele pe care le făcea la azilul de săraci, la cel de copii sau la spital.


Principesa era atrasă de natură, de basme și de tot ce ținea de imaginație, lucruri pe care mama ei își dorea să le combată cu studiile în domeniul științelor, iar cei mai reputați profesori o vor călăuzi pe viitoarea regină a României. Elisabetei îi plăcea să studieze, iar ușurința cu care învăța limbile străine a determinat-o să-și însușească latina atât de bine încât ajunsese să citească fluent Horațiu, Ovidiu şi Cicero, pe care îi va traduce apoi în engleză.


De la vârsta de 13 ani, Carmen Sylva studiază filosofia cu tatăl său, principele Hermann, și tot el îi va oferi lecții de pictură, desen și acuarelă. Mai târziu, în timpul celor trei luni de vară pe care la va petrece la Sankt Petersburg, la mătușa ei, marea ducesă Elena, tânăra principesă va studia pianul cu Arthur Rubinstein. Lecțiile cu renumitul pianist i-au trezit o bucurie nespusă: „Rubinstein atinge clapele cu o delicatețe fără egal, forța și agilitatea pasionată par secundare; te simți mai degrabă strivit de un asemenea geniu, cum te-ai simți în prezența unui fenomen al naturii; o spulberare pe care o accepți fericit și pe care ai vrea s-o exprimi prin strigăte de bucurie“. Cea care i-a insuflat dragostea pentru muzică a fost Clara Schumann și cu ea va continua să studieze Elisabeta, după ce Rubinstein este nevoit să întrerupă lecțiile.


Iubirea pentru artă o va însoți pe parcursul întregii vieți, iar în momentele de cumpănă acolo își va găsi refugiu. În 18 noiembrie 1865, revenită acasă, la Neuwied, într-un loc impregnat de tristețe, îi va scrie fratelui său, Wilhelm, o scrisoare în care își exprimă dorința de a avea, într-o bună zi, un salon ce ar reuni artiști erudiți. „Nu cred că există ceva mai fermecător decât un salon animat, unde, pe lângă alte distracții, întotdeauna este și muzică de bună calitate. Visul meu este ca într-o zi să am mulți bani ca să adun permanent în jurul meu un cerc de artiști și de erudiți, pentru care casa mea să fie cât se poate de atrăgătoare. Nu voi face pe literata, și de altfel, nici n-aș putea, dar mă voi strădui să pun strălucirea fiecăruia dintre ei, ceea ce ar aduce mulțumire tuturor“. Peste câțiva ani, visul acesta i se va împlini și foarte mulți vor fi cei care se vor bucura de sprijinul reginei.


GRIGORESCU. „Cel mai frumos poem“


În ciuda faptului că era atrasă de pictura academică, Carmen Sylva va deveni o mare admiratoare a pictorului Nicolae Grigorescu. Artistul este remarcat de Casa Regală în 1870, la „Expozițiunea artiștilor în viață“, organizată de Theodor Aman. Prin 1878, Carmen Sylva îi va comanda lui Grigorescu un portret ce va fi prezentat la Salonul din 1880 de la Paris. Extrem de încântată de acest portret, regina îi va trimite pictorului o scrisoare de mulțumire: „Ce mare bucurie! Nu îmi găsesc cuvinte să vă mulțumesc! O! E prea frumos – prea multă bunătate!“.


Admirația pe care i-o purta lui Grigorescu îi va fi destăinuită și lui N. Petrașcu, impresionată de portretul cu rochia mauve pe care îl numea „cel mai frumos poem pe care l-a ocazionat vreodată ființa mea“. Atrasă de opera marelui pictor, Regina îi cumpăra cele mai valoroase lucrări atunci când expunea. La expoziția din februarie 1897, unde au fost prezentate peste 150 de lucrări semnate Grigorescu, aflăm din articolul apărut în ziarul „Adevărul“ că regina a sosit înainte de deschidere și a stat aproape două ore. La 1900, Majestatea Sa deținea una dintre cele mai importante colecții. Relația specială pe care o avea cu Grigorescu și cu Enescu se reflectă și în stilul de oferire a creațiilor sale: fiecare va primi un volum al povestirii „În luncă“, acompaniat de o dedicație. Lui Enescu îi scrie „Dedicată copilului meu sufletesc George Enescu“, iar în volumul aflat în fondul de carte deținut de Biblioteca Muzeului Memorial „Nicolae Grigorescu“ de la Câmpina, apare dedicația „Qui a mieux compris la Lunca que vous“. În carte sunt reproduse două lucrări de Grigorescu, „Ciobănaș“ și „Păstoriță“, menite să ilustreze tragica poveste de dragoste.


AURELIA CIONCA. „Geniala copilă“


După întoarcerea din exil, Carmen Sylva o va descoperi pe „geniala copilă“ viitoarea pianistă Aurelia Cionca și o va invita într-o zi la Palatul Regal. Atrasă de muzică și dornică să cânte armonii variate, Aurelia începuse să citească notele înainte de a învăța literele. Prima întâlnire a micuței artiste cu suverana a fost una emoționantă și amuzantă. Urmând sfatul tatălui de a se uita la regină când i se adresa, fetița a rămas cu privirea neclintită, crezând că îndemnul părintelui trebuie pus în practică pe tot parcursul întâlnirii. Mirată de acest gest, Carmen Sylva o întreabă de ce o privește încontinuu. Surprinsă de întrebare, copila îi răspunde: „Fiindcă ești așa de drăguță“. Geniala pianistă o va încânta pe suverană cu mici sonate din Beethoven și Haydn. Drept răsplată, pe lângă prăjituri, Carmen Sylva i-a oferit Aureliei o păpușă.


Remarcând talentul micuței, regina o va îndruma către Zd. Lubicz, unul dintre cei mai apreciați profesori din București. După o foarte bună pregătire, Aurelia Cionca a fost invitată să susțină primul recital aflat sub patronajul reginei, la Ateneul Român. Pentru micuța pianistă nu a fost îmbucurător doar succesul, cât prezența suveranei și încurajările acesteia. Va concerta în multe orașe din țară și va primi cronici elogioase. Aurelia Cionca îl va asculta pentru prima dată pe Enescu la Palatul Regal.


Nelipsită de la manifestațiile artistice organizate de regină, Aurelia avea vreo nouă ani când, într-o zi, Carmen Sylva dori să-l cunoască pe Jan Kubelik, un virtuoz violonist sosit la București. Atât Kubelik, cât și Enescu au stârnit admirația publicului, dar Aurelia conchide, adresându-se reginei, că „Tot al nostru e mai mare!“. Aurelia Cionca nu va lipsi nici de la premiera românească a „Poemei Române“. „Îl revăd: un tânăr voinic, cu înfățișare sănătoasă, înalt, dirijând cu gesturi precise și cu o siguranță uimitoare“, nota Aurelia în jurnalul său. Tânăra pianistă va progresa în studiul instrumentului și va fi ajutată de regină pentru a învăța în străinătate – Regele Carol I îi acordă o bursă de trei ani la Lipsca, unde îl va fi elevă lui Alfred Reisenauer.


ENESCU. „Soarele care răsare“


Regina Elisabeta îl va cunoaște pe George Enescu în primăvara anului 1898, după succesul „Poemei Române“ de la Paris. La sfârșitul lunii februarie 1898, Enescu sosește în țară pentru a prezenta publicului românesc trei dintre lucrările sale: „Poema Română“, „Sonata I“ și „Trioul“. Cu această ocazie, prin intermediul principesei Elena Bibescu, artistul o va cunoaște pe Regina Elisabeta. Concertul de la Ateneul Român s-a aflat sub înaltul patronaj al primilor monarhi ai României și a avut parte de un public numeros. Pe 9 martie, Enescu va cânta în salonul reginei și va fi invitat de aceasta să petreacă vara la Sinaia – Carmen Sylva devenea cea mai apropiată protectoare a excepționalului muzician. Însuși Enescu îi preciza lui Romulus Dianu, în 1938, cât de mult s-a ocupat regina de el și cum își făcuse o mândrie din a-i spune: „Mărturisește, George, nu sunt eu cealaltă vice-mamă a ta?“.


În articolul „Amintiri despre Carmen Sylva“, publicat în 1943, în „Revista Fundațiilor Regale“, George Enescu istorisește că s-a numărat printre cei care au avut parte de bunătatea acestei ființe pe care o vedea ca reîncarnarea Sfintei Elisabeta. I-a fost dăruită colecția în 60 de volume a operei lui Johann Sebastian Bach, precum și partitura autografă a mai multor compoziții pentru orgă de Johann Jakob Froberger. În fiecare vară, „copilul sufletesc“ mergea la Sinaia și făcea muzică după program: dimineața de la 11:00-13:00 și după-amiaza de la 17:00-19:00. Alături de violonistul Edgar Dall' Orso, violoncelistul D. Dinicu și violistul Loebel, Enescu cânta muzică de ansamblu, după dorințele reginei: clasicii, în special Bach și Haendel. Suverana se lăsa inspirată de muzică și lucra dantela frivolité sau compunea poezii, scria cugetări pe care le citea la finalul concertului. Zoe Cămărășescu, fiica lui Zoe Bengescu, doamna de onoare a reginei, dezvăluia în „Amintiri“ că, de multe ori, când Enescu interpreta lucrări de Bach, Carmen Sylva era atât de fascinată de muzică încât uita și de îndatoririle de suverană – camerista ei, Fräulein Burin, se arăta în fața ușii și făcea semne că este târziu. După ce răsuna ultima notă, se crea o îmbulzeală și atât regina, cât și muzicienii se grăbeau să-și schimbe ținuta pentru a ajunge la masa regală.  


Ultima dorință


Scrisorile primite de la Carmen Sylva erau numite de Enescu „adevărate călăuziri sufletești“. Într-o scrisoare trimisă în februarie 1900, Regina îi relatează că a scris 37 de balade, iar pictorul „Grigorescu a expus niște minunate tablouri“. Și D. Caracostea va prezenta într-un articol din 1943 o scrisoare inedită scrisă de Regina Elisabeta în 10 februarie 1900. Enescu se afla la Paris, iar Majestatea Sa a considerat că tânărul artist ar trebui să știe cât este de apreciat în țara sa și să nu se lase „molipsit de supra-civilizația centrelor cosmopolite“. Îi sugerează să facă din „Miorița“ o pastorală propriu-zisă și totodată îi amintește că nu e o simplă întâmplare faptul că s-a născut pe pământul românesc. Precizează că succesul i se datorează caracteristicilor românești din lucrările create: „Chiar și aceia cărora nu le-a mers la inimă ca nouă, tot și-au dat seama de farmecul originalității și a puterii creatoare“. Scrisoarea este semnată „o vice-mamă“ și adaugă „de n-ai destulă vreme, nu trebuie să-mi răspunzi. Meditează numai și coboară-te pe cât poți în tine însuți“.


Pentru George Enescu, Carmen Sylva a fost „o prezență supraomenească, o ființă cu nimb, depărtată de oamenii obișnuiți, revărsând numai lumină și bunătate“. Din păcate, Enescu nu a putut s-o mai vadă pe regină în ultimele clipe de viață. Revenit dintr-un turneu de concerte, muzicianul anunță la Palatul Regal că își dorește s-o vadă întrucât aflase că este bolnavă, dar suverana nu-l poate primi în ziua respectivă. La scurt timp, Carmen Sylva moare, însă Enescu nu poate fi prezent la ceremonia de înmormântare deoarece se îmbolnăvise de oreion. Cu toate acestea, reușește să-i îndeplinească reginei o ultimă dorință: va orchestra „Trio în mi bemol“ de Schubert, lucrare cerută de Carmen Sylva să fie cântată la înmormântare. Ajutat de Dimitrie Cuclin Pasionată de mică de artă, sub toate formele ei, Regina Elisabeta a României a fost o mecena a artiștilor români. Ba mai mult, chiar ea este cunoscută pentru scrierile sale sensibile, însoțite de ilustrații minuțioase, toate semnate cu pseudonimul Carmen Sylva. 


Prima Regină a României, Elisabeta-Paulina-Otilia-Luisa, Principesă de Wied, a fost o mare susținătoare a vieții culturale românești. Scriitori celebri, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, Sully Prudhomme, au fost încântați să își vadă operele traduse în germană de Regina României, însă la fel de importante au fost și traducerile din Alecsandri și Eminescu. Chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, renumitul Vincent van Gogh a avut bucuria s-o descopere pe Carmen Sylva prin intermediul scrierilor sale. Internat într-un ospiciu, pictorul a găsit alinare în „Cugetările“ reginei. Într-o scrisoare către fratele său Theo, Van Gogh scria că a citit unul dintre gândurile lui Carmen Sylva așternute pe hârtie, pe care îl consideră „întru totul adevărat“: „Când suferi foarte tare, vezi lumea întreagă la mare distanță, de parcă s-ar afla la capătul unei imense arene, până și vocile par să vină de undeva din depărtare“.


Arta, refugiu într-o educație nemțească


Severitatea care a înconjurat-o în copilărie nu i-a diminuat reginei blândețea și suavitatea, însă a pregătit-o pentru viața și greutățile cu care ar fi urmat să se confrunte. Până la vârsta de 5 ani, Elisabeta era numită de apropiați „Vâltoarea“ datorită energiei pe care o avea. Regina Elisabeta mărturisea că delicatețea nu-și avea locul în casa de la Neuwied. De două ori pe zi se servea cea mai simplă mâncare, copiii erau prezenți, dar nu aveau voie să vorbească, însă puteau asculta conversațiile oamenilor mari care abordau variate subiecte din literatură, istorie, filosofie, adevărate lecții utile pentru toți cei prezenți. Nu lipseau discuțiile despre cei care aveau nevoie de ajutor. De la o vârstă fragedă, Elisabeta și-a însoțit mama în vizitele pe care le făcea la azilul de săraci, la cel de copii sau la spital.


Principesa era atrasă de natură, de basme și de tot ce ținea de imaginație, lucruri pe care mama ei își dorea să le combată cu studiile în domeniul științelor, iar cei mai reputați profesori o vor călăuzi pe viitoarea regină a României. Elisabetei îi plăcea să studieze, iar ușurința cu care învăța limbile străine a determinat-o să-și însușească latina atât de bine încât ajunsese să citească fluent Horațiu, Ovidiu şi Cicero, pe care îi va traduce apoi în engleză.


De la vârsta de 13 ani, Carmen Sylva studiază filosofia cu tatăl său, principele Hermann, și tot el îi va oferi lecții de pictură, desen și acuarelă. Mai târziu, în timpul celor trei luni de vară pe care la va petrece la Sankt Petersburg, la mătușa ei, marea ducesă Elena, tânăra principesă va studia pianul cu Arthur Rubinstein. Lecțiile cu renumitul pianist i-au trezit o bucurie nespusă: „Rubinstein atinge clapele cu o delicatețe fără egal, forța și agilitatea pasionată par secundare; te simți mai degrabă strivit de un asemenea geniu, cum te-ai simți în prezența unui fenomen al naturii; o spulberare pe care o accepți fericit și pe care ai vrea s-o exprimi prin strigăte de bucurie“. Cea care i-a insuflat dragostea pentru muzică a fost Clara Schumann și cu ea va continua să studieze Elisabeta, după ce Rubinstein este nevoit să întrerupă lecțiile.


Iubirea pentru artă o va însoți pe parcursul întregii vieți, iar în momentele de cumpănă acolo își va găsi refugiu. În 18 noiembrie 1865, revenită acasă, la Neuwied, într-un loc impregnat de tristețe, îi va scrie fratelui său, Wilhelm, o scrisoare în care își exprimă dorința de a avea, într-o bună zi, un salon ce ar reuni artiști erudiți. „Nu cred că există ceva mai fermecător decât un salon animat, unde, pe lângă alte distracții, întotdeauna este și muzică de bună calitate. Visul meu este ca într-o zi să am mulți bani ca să adun permanent în jurul meu un cerc de artiști și de erudiți, pentru care casa mea să fie cât se poate de atrăgătoare. Nu voi face pe literata, și de altfel, nici n-aș putea, dar mă voi strădui să pun strălucirea fiecăruia dintre ei, ceea ce ar aduce mulțumire tuturor“. Peste câțiva ani, visul acesta i se va împlini și foarte mulți vor fi cei care se vor bucura de sprijinul reginei.


GRIGORESCU. „Cel mai frumos poem“


În ciuda faptului că era atrasă de pictura academică, Carmen Sylva va deveni o mare admiratoare a pictorului Nicolae Grigorescu. Artistul este remarcat de Casa Regală în 1870, la „Expozițiunea artiștilor în viață“, organizată de Theodor Aman. Prin 1878, Carmen Sylva îi va comanda lui Grigorescu un portret ce va fi prezentat la Salonul din 1880 de la Paris. Extrem de încântată de acest portret, regina îi va trimite pictorului o scrisoare de mulțumire: „Ce mare bucurie! Nu îmi găsesc cuvinte să vă mulțumesc! O! E prea frumos – prea multă bunătate!“.


Admirația pe care i-o purta lui Grigorescu îi va fi destăinuită și lui N. Petrașcu, impresionată de portretul cu rochia mauve pe care îl numea „cel mai frumos poem pe care l-a ocazionat vreodată ființa mea“. Atrasă de opera marelui pictor, Regina îi cumpăra cele mai valoroase lucrări atunci când expunea. La expoziția din februarie 1897, unde au fost prezentate peste 150 de lucrări semnate Grigorescu, aflăm din articolul apărut în ziarul „Adevărul“ că regina a sosit înainte de deschidere și a stat aproape două ore. La 1900, Majestatea Sa deținea una dintre cele mai importante colecții. Relația specială pe care o avea cu Grigorescu și cu Enescu se reflectă și în stilul de oferire a creațiilor sale: fiecare va primi un volum al povestirii „În luncă“, acompaniat de o dedicație. Lui Enescu îi scrie „Dedicată copilului meu sufletesc George Enescu“, iar în volumul aflat în fondul de carte deținut de Biblioteca Muzeului Memorial „Nicolae Grigorescu“ de la Câmpina, apare dedicația „Qui a mieux compris la Lunca que vous“. În carte sunt reproduse două lucrări de Grigorescu, „Ciobănaș“ și „Păstoriță“, menite să ilustreze tragica poveste de dragoste.


AURELIA CIONCA. „Geniala copilă“


După întoarcerea din exil, Carmen Sylva o va descoperi pe „geniala copilă“ viitoarea pianistă Aurelia Cionca și o va invita într-o zi la Palatul Regal. Atrasă de muzică și dornică să cânte armonii variate, Aurelia începuse să citească notele înainte de a învăța literele. Prima întâlnire a micuței artiste cu suverana a fost una emoționantă și amuzantă. Urmând sfatul tatălui de a se uita la regină când i se adresa, fetița a rămas cu privirea neclintită, crezând că îndemnul părintelui trebuie pus în practică pe tot parcursul întâlnirii. Mirată de acest gest, Carmen Sylva o întreabă de ce o privește încontinuu. Surprinsă de întrebare, copila îi răspunde: „Fiindcă ești așa de drăguță“. Geniala pianistă o va încânta pe suverană cu mici sonate din Beethoven și Haydn. Drept răsplată, pe lângă prăjituri, Carmen Sylva i-a oferit Aureliei o păpușă.


Remarcând talentul micuței, regina o va îndruma către Zd. Lubicz, unul dintre cei mai apreciați profesori din București. După o foarte bună pregătire, Aurelia Cionca a fost invitată să susțină primul recital aflat sub patronajul reginei, la Ateneul Român. Pentru micuța pianistă nu a fost îmbucurător doar succesul, cât prezența suveranei și încurajările acesteia. Va concerta în multe orașe din țară și va primi cronici elogioase. Aurelia Cionca îl va asculta pentru prima dată pe Enescu la Palatul Regal.


Nelipsită de la manifestațiile artistice organizate de regină, Aurelia avea vreo nouă ani când, într-o zi, Carmen Sylva dori să-l cunoască pe Jan Kubeli

***

 UN ARTIST AL POPORULUI - IONEL BUDIȘTEANU


Figură proeminentă a muzicii populare românești, artist și dirijor de excepție, compozitor, cercetător și culegător asiduu de folclor, om de o mare sensibilitate, Ionel Budișteanu s-a născut pe 8 octombrie 1919 la Budești. Provenea dintr-o familie de instrumentiști, tatăl său, Vasile Budișteanu, cântând inclusiv cu Grigoraș Dinicu, așa că din copilărie a luat contact cu muzica.


„De la vârsta de 8 ani am înțeles că nu mai pot scoate muzica din suflet. Copilăria mea a fost ocupată cu studiul, cu exercițiile la vioară. Acasă, tata, la Conservator mi-a fost mentor profesorul de mare dăruire Vasile Filip. Apoi, am învățat multe de la Alexandru Teodorescu, prim-concert-maistru pe vremea aceea la Filarmonica din București.


Am cântat muzică cultă, muzică de cameră cu mult apreciatul și distinsul compozitor, dirijor și pianist Theodor Rogalski. El a fost unul dintre cei mai mari maeștri români ai orchestrației, iar muzica lui era pătrunsă de spirit popular. Apoi, m-am îndrăgostit, ca să spun așa, de frumusețea asta de folclor românesc și nu m-am mai despărțit de el”, mărturisea într-un interviu publicat în 1988.


Sindicatul artiștilor instrumentiști din București i-a încredințat, în 1946, conducerea orchestrei Barbu Lăutarul, pe care a dirijat-o ani în șir, fiind prezent pe scenele țării și în turnee în străinătate.


Apoi, sub coordonarea Filarrmonicii de stat George Enescu, al cărei dirijor era maestrul George Georgescu, orchestra Barbu Lăutarul și-a continuat concertele în fiecare sâmbătă și duminică în sala Ateneului Român.


Printre artiștii cu care a colaborat se numără Maria Lătărețu, Maria Tănase, Emil Gavriș, Ion Luican, Angela Moldovan, Ștefan Lăzărescu.


În 1957, Ionel Budișteanu a primit titlul de Artist emerit și Premiul de Stat pentru cea mai bună interpretare a cântecelor populare românești, apoi, în 1963, după un turneu pe care l-a făcut timp de 100 de zile în SUA, turneu în cadrul căruia a susținut 90 de concerte în 40 de state ale Americii, parcurgând 23.000 de kilometri cu autobuzul, a fost distins cu titlul de Artist al Poporului.


„Turneul american a fost realizat cu Ansamblul Ciocârlia, care a cuprins instrumentiști din orchestrele Barbu Lăutarul, Ciocârlia și ai Radiodifuziunii Române. Pot spune că a fost un colectiv deosebit. Cu această ocazie, formația a primit denumirea de „Ansamblul artistic Rapsodia Română“. De altfel, primul tablou din program era intitulat „Tablouri din Galeria națională“ — creație a marei maestre de balet Floria Capsali și a lui Mitiță Dumitrescu, un mare balerin și el, cuplu care a 


îndrumat ani de zile baletul Operei Române. Aceste „tablouri“ au fost create și interpretate pe muzica lui George Enescu (Rapsodia I).


America ne-a primit foarte bine. Ne-am bucurat de un succes extraordinar. Au urmat alte turnee: încă de două ori în America, după aceea în Anglia, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Austria, U.R.S.S. etc. Peste tot muzica și dansurile, costumele naționale, în toată varietatea și frumusețea lor, au impresionat publicul care venea să ne vadă, să ne asculte…


Din noianul amintirilor aș reține un fapt care m-a zguduit profund, și nu numai pe mine. Toată orchestra. Asta s-a întâmplat la un spectacol pe care îl susțineam la Carnegie Hall din New York. Înainte de a intra în scenă, ușa cabinei a fost deschisă de celebrul dirijor american Leopold Stokowski, bun prieten cu maestrul George Enescu. Dorea să ne cunoască personal și să se scuze că nu poate să rămână până la sfârșitul spectacolului deoarece are întâlnire cu Greta Garbo (cei doi trăiseră o poveste de dragoste foarte mediatizată la sfârșitul anilor ‘30), având un alt program aranjat.


I-am mulțumit pentru amabilitate și am intrat în programul anunțat. La terminarea spectacolului, spre uimirea noastră, pe cine credeți că vedem deschizând ușa cabinei ? Pe Leopold Stokowski, care, entuziasmat, m-a îmbrățișat și m-a sărutat.


Bravo! Bravo! Bravo!, au fost cuvintele lui. Spectacolul vostru, a continuat el, m-a fascinat, așa încât, la pauză, i-am dat telefon că nu mă pot desprinde de acest extraordinar spectacol și că doresc să rămân până la sfârșit.


I-am mulțumit la rându-mi pentru călduroasa apreciere, iar el mi-a spus: Cum ai reușit ca numai cu 20 de instrumentiști să interpretezi această creație a prietenului meu George Enescu (e vorba de Rapsodie) când noi, aici, avem probleme ca să acoperim această complexă partitură?…


Era o onoare și înaltă apreciere făcută la adresa muzicii românești, la care eram și noi părtași”, își mai amintea Ionel Budișteanu.


Marele artist s-a stins din viață pe 28 octombrie 1991, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 Carol Popp de Szathmáry, primul fotograf de război  Carol Popp de Szathmáry, pictor și grafician transilvănean, s-a născut pe 11 ianuarie 1...