***

 Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor prolific, autorul unei succesiuni fabuloase de opere, concerte, simfonii, muzică de cameră, sonate, marcate de emoții și texturi sofisticate – care au modelat, de o manieră profundă, muzica clasică, s-a aliniat, totodată, unei varietăți de locuri și de patroni europeni.

Născut pe 27 ianuarie 1756 (Leopold, tatăl, compozitor de succes, violonist și maestru-asistent la curtea din Salzburg, și-a dedicat mare parte din timp educației muzicale a copiilor săi), în Salzburg (ar fi locul de naștere al unuia dintre cei mai talentați și prodigioși compozitori muzicali din toate timpurile), muzicianul capabil să cânte (în public, începând cu vârsta de 6 ani) la mai multe instrumente, trăia în Europa Centrală a mijlocului secolului al XVIII-lea (rămășițele Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană se transfigurau în mici principate)...

Într-o perioadă, Mozart a avut ocazia să îmbrățișeze mai multe genuri muzicale, compunând simfonii, cvartete de coarde, sonate, serenade, câteva opere. A dezvoltat o pasiune efemeră pentru concertele de vioară. În 1776, și-a îndreptat eforturile către concertele de pian (culminând, la începutul anului 1777, cu Concertul de pian numărul 9 în E flat major). În 1779, în Salzburg, Wolfgang Amadeus Mozart a demonstrat că poate compune și lucrări bisericești, inclusiv Liturghia Încoronării. În martie același an, a fost chemat (și primit cu răceală), la Viena, de arhiepiscopul von Colloredo. La cumpăna anilor 1782-1783, Wolfgang Amadeus Mozart a devenit încântat de opera lui Johannes Sebastian Bach și George Frederic Handel (ceea ce a dus la mai multe compoziții în stil baroc, a influențat o mare parte dintre compozițiile de mai târziu). Din 1782 până în 1785, Wolfgang Amadeus Mozart și-a împărțit timpul între concerte avându-l ca solist (3-4 concerte de pian în fiecare sezon). Anul 1784 s-a dovedit cel mai prolific din viața sa concertistică (pe durata a cinci săptămâni, Mozart a apărut în 22 de concerte, inclusiv cinci pe care le-a produs și interpretat ca solist). La mijlocul anilor 1780, stilul de viață extravagant al lui Wolfgang și Constanze Mozart începea să-și pună amprenta (în ciuda succesului său ca pianist și compozitor, geniul nu era ocolit de dificultăți financiare grave; s-a asociat cu aristocrați din Europa și a considerat că ar trebui să trăiască ca unul dintre ei); a considerat că cea mai bună modalitate de a obține un venit mai stabil și mai profitabil ar fi prin numire; totuși, acest lucru nu ar fi ușor de adaptat preferințelor muzicale ale curții aplecate față de compozitorii italieni și de influența Kapellmeister Antonio Salieri; decenii după moartea lui Mozart, s-au răspândit zvonuri că Salieri l-a otrăvit; nu avem nicio bază pentru speculație; deși ambii compozitori erau, adesea, în dispută pentru aceeași slujbă și pentru atenție publică, mai nimic nu indică faptul că relația lor ar fi degenerat dincolo de o rivalitate profesională tipică; și-au admirat munca și, la un moment dat, au colaborat la o cantată pentru voce și pian)...

În decembrie 1787, împăratul Iosif al II-lea l-a numit pe Wolfgang Amadeus Mozart drept „compozitorul său de cameră”. Spre sfârșitul anilor 1780, starea materială a început să se agraveze; venitul i se micșora; Austria era în război; scăzuse și capacitatea aristocrației de a sprijini artele; la jumătatea anului 1788, Mozart și-a mutat familia din centrul Vienei în suburbia Alsergrund, pentru ceea ce părea a fi o modalitate de reducere a costurilor de viață (a început să împrumute bani de la prieteni, deși a fost aproape întotdeauna capabil să ramburseze prompt atunci când i-a venit la îndemână un comision sau un concert). În acest timp, a scris ultimele sale trei simfonii și ultima dintre cele trei opere din Da Ponte, Cosi Fan Tutte (care a avut premiera în 1790)...

Între 1790-1791, a trecut printr-o perioadă de mare productivitate muzicală și de vindecare personală. Flautul fermecat, una dintre cele mai admirate opere ale sale, concertul final pentru pian, Concertul pentru clarinet în A major și Requiemul neterminat, au fost scrise atunci; Mozart a reușit să reînvie o mare parte din notorietatea sa publică, prin spectacole repetate ale lucrărilor sale. Situația sa financiară a început să se îmbunătățească, patronii înstăriți (unguri și olandezi) au promis recompense anuale în schimbul compozițiilor ocazionale (din această transformare benefică de atitudine și de comportament, Mozart a fost în măsură să-și achite multe datorii)...

Cu toate acestea, atât sănătatea mentală cât și cea fizică a lui Wolfgang Amadeus Mozart se deteriorau. În septembrie 1791, a fost la Praga pentru premiera operei La Clemenza di Tito, pe care trebuia să o producă pentru încoronarea lui Leopold al II-lea (ca rege al Boemiei). Mozart și-a revenit pentru a conduce premiera, de la Praga, a Flautului Fermecat, dar s-a adâncit în boală (luna noiembrie). Constanze și sora ei, Sophie, au venit pentru a-l ajuta, dar Mozart a fost preocupat mental de terminarea Requiem-ului, iar eforturile lor s-au dovedit a fi în zadar…

Wolfgang Amadeus Mozart a murit la 5 decembrie 1791, pe când împlinise 35 de ani. Cauza morții este incertă, din cauza limitărilor diagnosticului postmortem; oficial, febra miliară severă, referindu-se la o erupție cutanată care arată ca semințele de mei; de atunci, au circulat multe ipoteze cu privire la moartea lui Mozart; unii au atribuit-o febrei reumatice, o boală de care a suferit, în mod repetat, de-a lungul vieții; nu l-a jelit nimeni, trupul i-a fost aruncat într-un mormânt comun; ambele acțiuni vizau obiceiul vienez din acea vreme/numai aristocrații și nobilimea se bucurau de doliu public și erau îngropați în morminte marcate...

Cu toate acestea, concertele sale memoriale la Viena și Praga au atras atenția. Pe de altă parte, Constanze a vândut multe dintre manuscrisele sale nepublicate pentru a plăti datoriile mari ale familiei (obținea o pensie de la împărat și a organizat mai multe concerte memoriale profitabile în onoarea lui Mozart; a reușit să obțină o anumită securitate financiară pentru ea însăși și să-i permită să își trimită copiii la școli private)...

.

Când ne referim la o vârstă fragedă, ascensiunea istorică către faimă și împlinire profesională pare că este reminiscența artiștilor muzicali contemporani (a căror ascensiune s-a arătat prea curând). În momentul trecerii sale la veșnicie, Mozart era considerat unul dintre cei mai mari compozitori din toate timpurile. Muzica sa, o expresie îndrăzneață, de multe ori complexă și disonantă, a necesitat măiestrie tehnică din partea muzicienilor care au interpretat-o. Lucrările sale au rămas populare pe tot parcursul secolului al XIX-lea, întrucât biografii l-au privit pozitiv, iar muzica s-a bucurat de spectacole constante și de redări ale altor muzicieni. Opera sa a influențat mulți compozitori, îndeosebi pe Beethoven. Alături de Joseph Haydn, prietenul său, Mozart a conceput și perfecționat formele mărețe de simfonie, operă, ansamblu de coarde și concerte (acestea au marcat perioada clasică). În special compozițiile muzicale scrise pentru soliști, cor și orchestră, pe textul unui libret dramatic, prezintă o perspectivă psihologică neobișnuită, unică pentru muzica de la acea vreme și continuă să exercite o fascinație specială.

text: Nicolae Tomescu

***

 ALEXANDRE DUMAS - tatal - 154 de ani de la deces.

Alexandre Dumas a murit pe 5 decembrie 1870, înconjurat de familia sa, în urma unui accident cardiovascular la vârsta de 68 de ani.

Va fi înmormântat în Villers-Cotterets, orașul său natal.

Dar în 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, eșafodul său a fost transferat la Panteon.

Sicriul său, purtat de patru muschetari, a fost lovit de celebrul motto: „Toți pentru unul, unul pentru toți! ""

Cu o zi înainte de moartea sa, și-ar fi întrebat fiul:

Alexander, crezi că a mai rămas ceva din mine? ""

Ei bine, mai există o lucrare considerabilă care nu încetează să fascineze, după imaginea unor romane precum cei 3 muschetari, Contele de Monte-Cristo sau Regina Margot.

MOARTEA și ÎNMORMÂNTAREA lui ALEXANDRE DUMAS - tatăl. 

☆ " Lui Al. DUMAS NU- I ERA FRICĂ DE MOARTE .< VA FI BLÂNDĂ CU MINE , zicea el , PENTEU CĂ- I VOI SPUNE O POVESTE > " 

( Arsene Houssaye )

☆ " EL ERA GENIUL VIEȚII ; EL N- A SIMȚIT MOARTEA " ( George Sand ) 

☆ Pe jumătate paralizat Al. Dumas se târî până la Puys și sună la ușa fiului său : 

" AM VENIT SĂ MOR LA TINE " 

☆ " TATA A MURIT ieri, luni , 5 DECEMBRIE- 1870 - LA ORELE ZECE SEARA, FĂRĂ SĂ SUFERE " ( Al. Dumas- fiul ) 

Al. Dumas - tatăl își petrecu vara anului 1869 în Bretania, la Roscoff. Cauta atunci un ungher liniștit penteu a scrie un Dicționar de bucătărie, comandat de editorul Lemerre. Luase cu sine o bucătăresa, Marie, căreia nu- i plăcea orășelul : " Ah ! domnule, spuse ea, în regiunea asta nu se poate rămâne. - Poate că dumneata n- ai să rămâi ; dar eu rămân. - Domnul nu va găsi nimic de mâncare " ( Al. Dumas- tatăl, " Dicționar de bucătărese " ). Dumas incepu să lucreze cu obisnuita- i ardoare ,însă Marie furioasă, pleca , cerandu- i plata pe o săptămână. În luna martie 1870, manuscrisul ( nefinalizat ) al " Marelui Dicționar de bucătărie " fu încredințat editorului Alphonse Lemerre. Această operă monumentală n- avea să fie publicată decât după război, cu neașteptata colaborare a unui tânăr " lucator al lui Lemerre " : Anatole France .

În primăvara anului 1870 , Dumas pleacă în sudul Franței : se simtea la capătul puterilor și nădăjduia ca soarele sa- i redea sănătatea. Era la Marsilia când când a aflat despre declarația de război. Vestea primelor catastrofe sfârși prin a- l doborî. 

Pe jumătate paralizat , se târî până la Puys ( unde locuia fiul său ) și sună la ușa lui Dumas - junior : " AM VENIT SĂ MOR LA TINE " , spuse el . Fu primita cu afecțiune. " Tata mi- a fost adus paralizat. Spectacol dureros, în ciuda deznodământului prevazut . Nu aveți încredere în femei, iată concluzia ... ". ERA ÎNTORCEREA TATĂLUI RISIPITOR .A fost instalat în cea mai frumoasă cameră din toată casa. De cum a venit, s - a întins pe pat și a adormit .

Continua să se nelinisteasca de valoarea operei sale. Intr- o dimineață, îi povesti fiului că se văzuse, în vis , pe o creasta de munte și fiece piatră a acestui bloc întruchipa o carte de- a sa. Dar muntele se prăbușise sub el, ca o dună de nisip .

" Vezi- ți de treabă , spuse Alexandre- junior , dormi liniștit pe blocul tău de granit. Este atât de înalt încât te apuca amețeala, dar solid și durabil ca limba noastră și nemuritor ca patria."

Atunci fața bătrânului se lumină ; îi strânse mână fiului si- l îmbrățișa. Lângă pat , pe o măsuță, se aflau doi ludovici de aur ( monede ) , tot ce- i mai rămăsese din milioanele câștigate. Intr- o zi , îi luă între degete, îi privi îndelung și zise :

" Alexandre, toți au spus că sunt un risipitor : chiar și tu ai scris o piesă cu acest titlu ! Vezi cum se înșală lumea ? Când am ajuns la Paris , aveam doi ludovici de aur în buzunar. Uite ... Îi mai am și acum. " 

Curând, bolnavul nu mai vorbi aproape deloc. Nu suferea ; se simtea iubit și nu dorea altceva. Pe vreme frumoasă, era plimbat în fotoliul său cu rotile până la plajă și petrecea zile întregi privind marea , pe care palida lumină a soarelui de iarnă o facea totuna cu orizontul cetos și cenușiu. Din timp în timp, o frază, un cuvânt dovedeau că se gândește la moarte : " Vai ! sunt unul dintre deznădăjduiți aceia care spun adio ". La ce se gândea oare când urcau până la el talazurile verzi ? Poate la eroii săi, la Muschetari și la Cei patruzeci și cinci, la Buridan și la Antony ; la interpreții săi, la Dorval și la Bocage , ( ... ) , la cămaruța în care o iubire pe Catherine Labay ( una dintre numeroasele lui amante ) , etc. 

AL. DUMAS - fiul ANUNȚĂ MOARTEA TATĂLUI 

☆ Al. Dumas către Charles Marchal : 

" Dragă prietene , scrisoarea ta mi- a sosit tocmai când voiam sa- ti anunț nenorocirea ce ne- a lovit și pe care o simțeam apropiindu- se de câteva zile .TATA A MURIT LUNI SEARA LA ORELE ZECE, sau mai curând a adormit , fiindcă a dorit să se culce ; de atunci n- a mai vrut, și, începând de joi , n- a mai putut să se scoale .Somnola aproape încontinuu. Totuși , când îi vorbeam, răspundea clar și totdeauna zâmbind. N- a început să fie tăcut și indiferent decat sâmbătă .Apoi, nu s- a mai trezit decât o singura dată, mereu cu surâsul pe care i- l știi și care nu s- a alterat niciun moment. NUMAI MOARTEA I L- A STERS DE PE BUZE .

După ce a murit , CHIPUL I S- A MODIFICAT PE LOC ȘI LINIILE ASPRE ȘI GRAVE AU REAPĂRUT. 

Judecata , spiritul chiar , îi rămăseseră neschimbate. Ne- a spus numeroase lucruri demne de reținut și pe care ți le comunic și ție, fiindcă știu că nu le- ai putea folosi decât ca să faci bine. Pentru a- ti face o idee despre veselia ce si- o păstra intactă, iată ce- a zis, la un moment dat , după ce jucase domino cu copiii : 

< Ar trebui să le sau ceva acestor copilași , când vin să se distreze cu mine, deoarece lucrul acesta trebuie să fie tare plictisitor pentru ei > . O camerista rusoaică, în slujbă la noi, se atașate mult de acest uriaș bolnav, mereu surâzând și blând și pe care trebuia sa- l ajuți câteodată ca pe un copil. Intr- o zi sora mea îi spune : < Anuska te găsește foarte frumos . - Incurajeaza- o ! Baga- i în cap că așa și este > , a răspuns el .

În fine , a rostit unul din cele mai frumoase și cele mai poetice cuvinte cu privire la Olga , ce venea adesea sa- l vadă și care, după cum știi, are ceva din aerul unei Fecioare din Perugia , cu rochiile ei lungi, cu mâinile ei subțiratice, târand după sine sau ținând în brațe copilul nostru, de care nu se mai desparte. Înfățișarea ei de doamnă, de Maica Domnului , l- a impresionat întotdeauna pe tatăl meu si se purta cu ea de o politețe ceremonioasa, respectuoasa chiar. Zilele trecute, în timp ce somnola, ea intra în odaie și, crezandu- l adormit , se retrage. El deschide ochii și întreabă : < Cine e ? - E Olga , răspunde sora mea , - Sa intre ! - O iubești, așadar, pe Olga ? - Abia o cunosc, dar , pentru mine, tinerele fete întruchipează lumina > .

În fiecare zi îi spunea câte o vorbă , fie veselă, fie impresionanta , la fel cu cele relatate . În ultimele zile l- am întrebat : < - Ai vrea să lucrezi ? - O , nu > , mi- a răspuns el cu intonația pe care i- o insufla amintirea muncii depuse timp de patruzeci de ani. Iată, dragă prietene , câteva amănunte ce ți-ar putea servi dacă vei vorbi despre el ... Vor servi ca răspuns zvonurilor răspândite cu privire la seninătatea acestui CREIER PUTERNIC , ce nu- și cerea decât dreptul la odihnă și care se odihnească în deplinele sale elemente , în mijlocul familiei având în față marea și cerul imens, iar în jurul său, copiii .Avea o adevărată pasiune pentru Collette ( nepoata , fiica lui Al. Dumas - junior ) . În fine se simțea atât de bine și în acest mediu liniștit și confortabil , intalnit atât de rar în viața sa de om rătăcitor, viață risipitoate și împrăștiata, încât se bucura din toată ființa lui ... Aflu că prusacii vor ajunge astăzi la Dieppe ! Deci EL A TRAIT ȘI A MURIT IN ATMOSFERA ROMANULUI ISTORIC .

... Îți scriu aceste cuvinte în grabă, înaintea ceremoniei ce va avea loc la biserica din Neuville, aproape de Dieppe, astăzi, 8 decembrie, orele unsprezece . Îl depun acolo în mod provizoriu." 

( scrisoare inedită. Colecția Simone Andre Maurois- soția lui Andre Maurois ) .

Când a aflat de moartea tatălui său, Micahaella se afla la masă, în pensiunea ei din Marsilia .Ea a izbucnit în lacrimi ; maica- sa a îmbrăcat- o în negru. George Sand ( pseudonimul literar al scriitoarei AURORE DUPIN ) era la Nohant , comuna izolată de Normandia, prin comasarea trupelor armatei germane. Totuși, " ultimul ei copil " ( Al. Dumas- fiul ) încerca sa- i scrie .

☆ Al. Dumas- fiul către Geoge Sand 

" PUYS, 6 decembrie 1870

Tata a murit ieri, 5 decembrie, la orele zece seara, fără să sufere. Chiar dacă n- ați fi pentru mine ceea ce sunteți, sunteți totuși prima persoană căreia îi fac cunoscută aceasta moarte. El vă iubea și vă admira mai mult decât pe oricare alta ... " 

( scrisoare din Colecția Spoelberch de Lovenjoul ) .

☆ Geoge Sand către Dumas - fiul 

" 16 aprilie 1871 

Aflu că ați fi rostit următoare frază referitoare la tatăl dvs. : A murit așa cum a trait, fără sa- și de seama. Neștiind că spuseseti aceste cuvinte sau că alții vi le- au atribuit, am scris în < Revue des Deux Mondes : El era geniul vieții ; el n- a simțit moartea. > Este același lucru , nu- i așa ... ? " .

☆ Al. Dumas - fiul către George Sand 

" 19 aprilie 1871 

( ... ) Puțin îmi pasă de părerea pe care domnul de Saint- Victor , sau oricare alt impostor ar putea- o avea sau exprima despre tatăl meu ( pe care pesemne că nu l- au citit ) , dar a dvs. imi este nespus de prețioasă. Intr- o bună zi ( lăsând la o parte faptul că sunt fiul lui ) , voi spune poate și eu ceea ce gândesc despre acest om extraordinar, excepțional , FĂRĂ EGAL PENTRU contemporanii săi ; un fel de Prometeu cumsecade ce- l izbutise sa- l învingă pe Jupiter și sa- i înfigă vulturul în frigare. Găsim în el , din punct de vedere al împreunarii raselor, studiul cel mai interesant și documentul cel mai ciudat. Îmi este oare îngăduit să fac eu acest studiu psihologic ? Rămâne de văzut după ce îl voi fi facut .Până atunci, îl citesc și recitesc, și sunt copleșit de această vervă, de această erudiție, de această elocventa , de aceasta bună dispoziție, acest spirit , această grație , această putere, această pasiune, acest temperament, această asimilare originală a lucrurilor și chiar a oamenilor, fără imitație și fără plagiat .EL ESTE TOTDEAUNA LIMPEDE , PRECIS , LUMINOS, SĂNĂTOS, NAIV și BUN .

Nu plonjează niciodată prea adânc în sufletul omenesc, dar are un instinct care- i ține loc de observație și unele din personajele sale au o învestitură shakesperiana. Dealtfel, dacă nu cobora în adâncuri, urca destul de des în universul imaginar. Și ce siguranță, ce fermitate în trăsături, ce compoziție admirabilă, ce perspectivă ! Și cum circula aerul în toată lumea asta creată de el , ce varietate de tonuri întotdeauna juste ! Priviti deci puțin : ducesa de Guise, Adele d' Hervey, doamna de Prie, Richelieu, Antony, Yocoub, Buridan , Porthos, Aramis și < Impresiile de călătorie > ... Și totdeauna plăcut ! Cineva mă întreba intr- o zi : 

< CUM SE FACE CĂ TATĂL DVS. N- A SCRIS NICIODATĂ NICIUN RÂND PLICTISITOR ? > I- am răspuns : < PENTRU CĂ ACEST LUCRU L- AR FI PLUCTISIT > . Este el pe de- a- ntregul în cuvintele sale. A avut matele noroc de a fi putut scrie mai mult decât oricare altul , de a fi simțit întotdeauna nevoia să scrie pentru a putea trăi el însuși și atâția alții ! și mai ales de a nu fi scris niciodată decât ceea ce îi făcea plăcere. Seara, când vă chinuie somnul, citiți ceea ce poate n- ați citit niciodată : călătoria în Rusia si în Caucaz. Este ceva uimitor. Veți avea prilejul , străbătând această țară și istoria ei, să faceți trei mii de leghe pe nerăsuflate și fără pic de oboseală ... Sunteți trei în acest secol : dvs. , Balzac și el . Și apoi , adio , nu mai este și nu va mai fi nimeni ! " 

( scrisoare din Colecția Spoelberch de Lovenjoul ).

INMORMANTAREA lui DUMAS - senior 

Al. Dumas- tatăl a fost înmormântat, în decembrie 1870, la Neuville - les- Pollet , un kilometru depărtate de Dieppe. După terminarea războiului , Dumas- fiul îi transportă corpul la Villers- Cotterets. Cei care au asistat la ceremonia de înhumare au fost : baronul Taylor, Edmond About, Meisonier, surorile Brohan, Got, si Auguste Maquet. Groapa a fost săpată alături de a generalului Dumas ( tatăl defunctului ) și a Mariei Louise Labouret ( mama răposatului scriitor ). După discursuri , Dumas - fiul rosti câteva cuvinte : 

" Tatăl meu a dorit întotdeauna să fie îngropat aici . Aici si- a lăsat prieteniile, amintirile și tocmai aceste amintiri și prietenii m- au întâmpinat ieri seară, când atâtea mâini credincioase s- au oferit să ia locul cioclilor, pentru a purta ei însăși până la biserică corpul marelui lor prieten ... Voiam ca această ceremonie să fie mai mult o sărbătoare decât o zi de doliu și mai mult o înviere decât o înmormântare ... " 

( conform " Le Figaro " din 5 noiembrie 1883 și " Le Journal d' Aisne " din 13 aprilie 1872 ) 

Ca uimitoare îmbinare de ființe și de evenimente : un marchiz normand, o sclavă neagră, un hotelier din Valois, un suedez nebun după teatru , un sub- șef de birou literat, un profesor pasionat de istorie, o epoca romantică, o presă populară au dat naștere celui mai mare povestitor din toate timpurile și din toate țările .

" AM VIOLAT UNEORI ISTORIA DAR NU I- AM FACUT NICIODATĂ VREUN COPIL . " 

( Al. Dumas- tatăl ) .

Sursa : " CEI TREI DUMAS " ( vol. II ) de Andre Maurois. Editura Minerva, 1982. 

Partea a opta . Piele de sagri. Fragmente din cap. V - " Moartea lui Porthos " .

***

 ELISABETA SZILAGHI SOTIA LUI IANCU DE HUNEDOARA

👸Este vorba despre, Elisabeta Szilagyi, soţia lui Ioan de Hunedoara şi mama regelui Matia Corvin, care a jucat un rol importat în istoria poporului român, chiar dacă povestea „reginei din Hunedoara“ este presărată de controverse😲...

🕍Castelul Corvinilor poartă pecetea uneia dintre cele mai importante femei din istoria Transilvaniei, Elisabeta Szilagy (1410 - 1484), soţia voievodului Iancu de Hunedoara, devenit guvernator şi căpitan general al armatelor Regatului ungar, şi mama regelui Ungariei, Matia Corvin. 

📖Povestea reginei de la Hunedoara se împleteşte cu o serie de mituri, prin care îi este descrisă personalitatea puternică şi controversată...

👸Elisabeta Szilagyi s-a născut în 1410, într-o familie puternică din Transilvania, de origine maghiară, potrivit istoricilor. 

Elisabeta era fiica lui Ladislau Szilagyi, căpitanul cetăţii de la Srebrenik (Bosnia Herţegovina), şi sora lui Mihai Szilagyi, voievod transilvănean şi guvernator, pentru o scurtă perioadă, al Regatului Ungariei. 

Familia Szilagyi îşi avea originea în zona Sălajului şi a vechiului comitat Solnocul de mijloc din Transilvania. 

Familia Szilagyi era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Tatăl Elisabetei, Ladislau, un om destul de învăţat, luase parte la luptele împotriva unor alţi pretendenţi ce se opuneau venirii lui Sigismund la tronul Ungariei”, afirma un istoric...

👸La vârsta de 20 de ani, Elisabeta Szilagyi se căsătoreşte cu Ioan de Hunedoara, cel care avea să devină voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei. 

💑Cei doi s-ar fi cunoscut în vremea în care Iancu se afla în serviciile despotului sârb Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile pe care acesta le avea în sudul Ungariei. 

👨‍👩‍👦‍👦„Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel mare, Ladislau, în 1431, cel mic, Matia, la Cluj, la 24 februarie 1443. În anul 1430, Ioan de Hunedoara a intrat, ca şi tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. 

 În acea vreme, căsătoriile se făceau din convenienţă, fără a se ţine cont de sentimentele celor implicaţi. Era luată în considerare averea şi statutul social al familiilor şi, nu în ultimul rând, căsătoria avea scopul ca mireasa să aducă pe lume un moştenitor legal. 💑Se spune însă că mariajul de convenienţă dintre Ioan de Hunedoara şi Elisabeta Szilagyi a devenit o poveste de dragoste. 🤴Despre Ioan de Hunedoara se spune că doamnele de la curtea regală erau extrem de supărate pe el, pentru că nu le acorda atenţie, fiind foarte loial soţiei sale. Elisabeta👸, când nu se afla în Hunedoara sau în Cluj, îl urma chiar şi în bătălii, iar slujnicele ei erau un fel de tămăduitoare pentru armată...

După moartea lui Ioan de Hunedoara, Elisabeta nu s-a mai recăsătorit...

👸Elisabeta Szilagyi a avut un rol important în aducerea pe tronul Ungariei a fiului său, Matia, în vârstă de doar 16 ani...

 Potrivit istoricilor, la un an după moartea lui Ioan de Hunedoara, în 1456, cei doi fii ai săi👬, Matia şi Ladislau au fost trimişi în închisoare, la ordinele regelui Ladislau V (Postumul) al Ungariei, fiind acuzaţi de înaltă trădare. 

Fiul cel mare al lui Ioan, Ladislau Huniade, a fost decapitat în 1457, iar moartea sa a condus la o revoltă care l-a forţat pe regele Ungariei să fugă în Boemia. Ladislau Postumul l-a luat cu el, la Praga, pe Matia şi l-a ţinut în captivitate. La scurt timp, în toamna anului 1457, regele în vârstă de doar 17 ani a murit din cauza unei leucemii galopante, susţin unii cercetători. Rămas în Praga cu domiciliul forţat, Matia primeşte un mare ajutor de la mama sa Elisabeta şi de la fratele acesteia Mihai Szilagyi. Cei doi  reuşesc să strângă o oaste numeroasă, cu care pornesc spre Buda, cucerind teritorii întinse traversate de râul Tisa. 

Marea nobilime maghiară se simte ameninţată de forţa armatelor lui Mihai Szilagyi şi Elisabeta Huniade, care numărau 15.000 de oameni. 

În sprijinul Ligii Szilagyi Huniade vine, în ianuarie 1458, Nicolas Garai, palatinul Ungariei, cel care s-a oferit să susţină alegerea lui Matia ca rege al Ungariei, dacă acesta se va însura cu fiica sa, Anna. 

👰Copila de opt ani era fosta logodnică al lui Ladislau Huniade, fratele lui Matia executat de fostul rege Ladislaus... Căsătoria nu a mai avut loc... 

În aceaşi vreme guvernatorul Boemiei, George de Podebrady, insista ca Matia, rămas încă la Praga, să ia de soţie pe fiica sa Ecaterina (1449 - 1464).

Ecaterina aducea 60.000 de florini, ceruţi ca răscumpărare a vieţii lui Matia. Sub presiunea armatelor lui Szilagyi şi a susţinătorilor de anvergură ai acestora, Dieta Naţională reunită la Buda în 24 ianuarie 1548 l-a ales rege pe Matia, iar Ecaterina de Podebrady, în vârstă de 9 ani, urma să îi devină regină...

👸Potrivit unor legende, Elisabeta Szilagyi ar fi primit vestea morţii fiului ei cel mare, Ladislau, de la un corb. Un alt corb ar fi anunţat-o că Matia Corvin, celălalt fiu al său, a fost eliberat din captivitate şi înscăunat pe tronul Regatului Ungariei. O astfel de povestire, a corbului, mesager al reginei, a fost transpusă în versurile unei balade, scrisă de poetul Janos Arany (1817, Salonta – 1882, Budapesta). Poemul se numeşte „Mama lui Matia” şi înfăţişează scena în care un corb fură scrisoarea pe care Elisabeta voia să o timită fiului ei, ţinut în captivitate la Praga. Eisabeta îi scrisese degrabă lui Matia, „o scrisoare, umezită cu lacrimi iubitoare şi amarnice” pentru a-i aduce vestea că va plăti răscumpărarea şi îl va scoate din închisoare:

👑„Monede de aur şi de argint, te vor salva de această nenorocire, pentru că din inimă îmi doresc să te întorci acasă”.👸 Mama cere slujitorilor ei să transmită numaidecât scrisoarea fiului ei Matia, spunând că îl va răsplăti cu saci de aur şi cai pe cel care o va duce mai repede la Praga... 

Unul dintre slujitori îi răspunde că scrisoarea va ajunge în şapte zile, altul că o va duce în trei zile, însă Elisabeta îşi doreşte un om cu aripi care să întreacă în viteză dorinţa inimii ei💙. 

🖤Un corb negru ca smoala îşi face aparţia şi îi fură din mână epistola, făcându-se apoi nevăzut, spre uluiala supuşilor ei... 

🌛Noaptea următoare însă, corbul se întoarce, având o altă scrisoare✉ în plisc, trimisă de fiul ei, potrivit baladei...

🤴După moartea lui Ioan de Hunedoara, lucrările de construcţie de la castelul de la Hunedoara au fost continuate de către Elisabeta Szilagyi, fiind extinse şi finisate Aripa Matia, Turnul Capistrano, capela şi alte încăperi...

👸 Soţia voievodului s-a implicat în amenajarea capelei castelului, dovada fiind blazonul acesteia, aşezat pe balustrada frumos împodobită a încăperii... 

☹Există o legendă potrivit căreia Elisabeta ar fi dat ordin ca, în cazul în care nu i-ar fi plăcut modul cum urma să arate balustrada capelei, meşterul care lucra la construcţia ei urma să fie decapitat... 

😲Speriat de cele auzite, arhitectul a fugit din castel înainte de a termina lucrarea, iar legenda spune că el a povestit tuturor celor pe care îi cunoştea despre dorinţa reginei şi niciun alt meşter nu a mai venit la castel pentru a continua construcţia...

 Balustrada capelei a rămas astfel neterminată...

👸Prima logodnică a lui Matia Corvin, Elisabeta de Cilli, a fost adusă la Castelul Corvinilor şi plasată în grija soţiei lui Ioan de Hunedoara. 

Cununia urma să aibă loc peste doi ani, fiind, de fapt, un contract încheiat între familiile Cilli şi Huniade. 

Matia avea opt ani, iar Elisabeta de Cilli, nepoata despotului George Brankovic, 10 ani. 

Mariajul, care se datora relaţiilor şi averii importante a familiei Cilli, promitea avantaje considerabile pentru Matia, dar din cauza tensiunilor dintre cele două familii a avut loc doar patru ani mai târziu, în vara anului 1455. 

Pentru a fi sigure de căsătorie, cele două familii au decis ca Elisabeta de Cilli, logodnica lui Matia, să fie adusă la curtea Huniazilor, în timp ce Matia a fost trimis la curtea regelui Ladislaus V al Ungariei, o rudă a tatălui miresei, Ulrich de Cilli...

Era un fel de luare de ostatici, susţin istoricii, stabilită de două familii care nu aveau încredere una în cealaltă, dar şi un obicei al vremii, ca fetele de măritat să fie aduse în familia viitorilor lor soţi, pentru a fi pregătite pentru căsnicie. 

Mariajul dintre cei doi copii însă nu s-a mai consumat, pentru că Elizabeta de Cilli s-a îmbolnăvit în vremea în care se afla în Castelul Corvinilor, în grija Elisabetei, şi a murit la trei luni de la căsătorie...

👨‍👩‍👦‍👦Familia Huniazilor avea foarte mulţi duşmani, susţin istoricii, iar pentru că ţinea la cei doi fii ai săi foarte mult, Elisabeta i-ar fi sfătuit ca niciodată să nu rămână singuri numai ei doi, de teama unui complot şi pentru ca, dacă unul va muri, celălalt să rămână în viaţă... 

👸O legendă spune că în momentul în care Elisabeta a aflat că Ladislau, fiul ei cel mare, a fost decapitat la ordinul regelui Ungariei, Ladislau V Postumul, ea îl blesteamă pe rege, iar acesta după un an de la moartea fiului ei a murit în urma unei leucemii galopante😲...

👸Cum arata Elisabeta?

👸Cele mai vechi dintre portretele care o înfăţişează pe Elisabeta datează din secolul XVIII. Istoricii susţin că nu au fost găsite documente, obiecte de artă sau ilustraţii din vremea ei, care să o înfăţişeze. 

Potrivit cercetătorilor, femeile din familiile nobile din Evul Mediu îmbătrâneau foarte urât, din cauza sedentarităţii, a consumului de carne şi vin, iar la anumite femei, la bătrâneţe, trăsăturile se masculinizează. Astfel a fost înfăţişată şi regina mamă, în portretele realizate în secolele trecute, mult însă după moartea ei, creaţii inspirate din personalitatea ei aprigă. Un istoric spunea: 

👸„Ce o poate caracteriza mai bine pe această femeie, asemănătoare mamelor spartane, ca şi exclamarea ei, când îndată după urcarea fiului ei Matia pe tron, nobilii au vrut să-l despoaie de tron: Mai bine să-l văd mort pe fiul meu, decât fără coroană!”

👸 Elisabeta ar fi primit titlul de "Mater Heroica", iar cronicarii vremii au numit-o "printre cele mai vrednice femei ale Ungariei".

👸Elisabeta Szilagyi a murit în 1483, în circumstanţe necunoscute...

Potrivit unor istorici, a lăsat prin testament, ca toata averea să fie moştenită de Ioan Corvin, copilul din flori al regelui Matia Corvin.

***

 Liviu Rebreanu

Romancierul țăranilor și a satului transilvănean!

Rebreanu a fost unul dintre puținii autori români care s-a bucurat de succes de librărie. Scriitorul a zugrăvit perfect satul românesc, tradițiile și obiceiuri legate de marile evenimente ale vieții. Este considerat creatorul romanului românesc modern. 

S-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua, Bistrița-Năsăud. A fost primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza și ai Ludovicăi (născută Diuganu), originară din Beclean.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: ”În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Pînă ce, cînd să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.” Aceste locuri l-au inspirat în creațiile sale. Despre romanul Ion , E. Lovinescu spunea că este ”cea mai mare creație epică românească”.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), unde a urmat încă trei clase. În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întîia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai tărziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lîngă granița cu Austria). La sfîrșitului anului I, a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. În 1902, după abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală reală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 pînă în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincția de eminent.

La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. La Budapesta și Gyula a scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anti cazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături bănești, a fost forțat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în „arest la domiciliu”, s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).

La 1 noiembrie 1909 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).

La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul, iar la 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

Autorul romanelor Ion, Pădurea Spânzuraților, Catastrofa, Adam și Eva, Gorila, Jar, Crăișorul, face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicismul i-a dat neamului românesc. Liviu Rebreanu completează cu onoare pleiada: Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, George Coșbuc, Grigore Silași, Ion Agârbiceanu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Corneliu Coposu și mulți, mulți alții.

Despre Liviu Rebreanu s-a scris mult, dar se vorbește prea puțin despre credința acestuia. Sărbătorind nașterea lui, e un moment potrivit să descoperim câte ceva despre credința care-l anima.

Întrebat în ce crede mai presus de orice, Rebreanu a răspuns:

În ce cred? Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilități de credință. Socotesc că numai având în inimă credința în Dumnezeu, ca o temelie firească, mai poți avea pe urmă și alte credințe, de ordin omenesc. Dumnezeul meu e al tuturor oamenilor și al tuturor timpurilor, începutul și sfârșitul, nemărginirea pe care mintea noastră șubredă nici n-o poate imagina aievea, justificarea universului și a vieții, speranța și consolarea și setea cea veșnic neastâmpărată de suflete, rostul omului și al lumii, principiul ordinei supreme care călăuzește toate cele văzute și nevăzute, în sfârșit marele tot. În clipa când mi-aș pierde credința aceasta îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost al meu în lume. (Fragment apărut în Adevărul literar și artistic, X, Nr. 574, 6 decembrie 1931)

Credința e temelia sufletului omenesc. Din credință izvorăsc toate cunoașterile, toate năzuințele, toate puterile omului. Sufletul fără credință este ca o barcă fără cârmă. Mulți se laudă, totuși, cu necredința lor. Noi n-avem nevoie de Dumnezeu – zic aceștia – căci Dumnezeu e omul, omul care fabrică mașini, aeroplane, care a născocit telegrafia fără fir și care mâine va ajunge, poate, să călătorească pe Marte. Știința umple de îngânfare pe mulți. Pentru că au izbutit să pătrundă în unele taine ale materiei, își închipuie că au lămurit și tainele sufletului. Ei vor să explice totul prin formule, uitând că toate formulele sânt în realitate goale de cuprins, că orice explicație rămâne veșnic pe dinafară, fiindcă mintea cea mai ageră și instrumentele cele mai complicate nu sunt capabile și nu vor fi niciodată să exprime firea adevărată a lumii, nici a celei exterioare, nici a celei interioare. Omul se găsește între două mistere deopotrivă de nepătrunse, ca între două imense porți ferecate: misterul eului și misterul naturii. Mintea omenească nu poate azvârli nici o punte peste ele. Știința e silită să se oprească neputincioasă în fața lor. Mântuirea o aduce singură credința… 

Excepțional. Un mare, mare scriitor!

***

 Vlad Țepeș a iubit o fată de 17 ani! A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui! Cum s-au îndrăgostit, de la prima întâlnire...

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov. Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.

În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.

Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 - 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.

Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina

Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.

Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.

În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el

Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui.   

La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.

Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.

Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei. A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.

A făcut două încercări de a se căsători cu ea

Katarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.

Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie! Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.

Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. 

Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o credința.

***

 Asasinarea legionară a premierului Călinescu...

Călinescu, Armand (1893-1939) – jurist, politician și prim-ministru al României.

La 7 martie 1939, Armand Călinescu a fost numit prim-ministru al României, iar peste jumătate de an, la 21 septembrie, politicianul a fost asasinat, în plină stradă, de un comando format din opt legionari (majoritatea studenți ploieșteni), care i-au înconjurat mașina și l-au ciuruit pe demnitar cu peste 20 de gloanțe. Omorul său a fost un act de răzbunare pentru implicarea lui Călinescu, un an mai devreme (când era ministru de interne), în arestarea și executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mișcării Legionare. Potrivit unor istorici, legionarii au fost doar executori, iar autorii ideologici ai omorului erau serviciile speciale ale Germaniei naziste, pe care le deranja faptul că prim-ministrul Armand Călinescu avea simpatii probritanice și profranceze; or, în contextul războiului care era proaspăt inițiat pe continent – agresiunea nazistă asupra Poloniei –, asemenea nuanțe politice erau foarte importante pentru germani. La modul practic, legionarii constituiau o pârghie eficientă cu ajutorul căreia germanii încercau să influențeze politica internă a României.     

Împreună cu Armand Călinescu, la locul atacului armat a murit și gardianul său, care nici nu reuși să aplice arma din dotare. Imediat după vestea că prim-ministrul a fost asasinat, regele Carol al II-lea și alți membri ai guvernului au ordonat să fie organizate represalii severe împotriva legionarilor. Regele a comentat atunci: „Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viață și pe moarte, este momentul de a hotărî cine pe cine.” Drept urmare, în acele zile sute de membri ai mișcării au fost arestați și executați, printre aceștia fiind, de exemplu, și Victor Dragomirescu, unul dintre conducătorii Mișcării Legionare. Au fost capturați și cei care l-au ucis pe Călinescu; poliția s-a răfuit imediat cu dânșii, împușcându-i, apoi cadavrele legionarilor au fost lăsate să zacă o vreme în văzul publicului; în dreptul lor a fost plasată o pancartă, pe care era scris: „Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară.”

Armand Călinescu bănuia că ar putea avea o moarte violentă, în acele vremuri tensionate și foarte conflictuale din politica românească și din cea europeană, când fascismul era în ascensiune. Existaseră deja câteva atentate la viața sa, de aceea, conștient de riscurile unei morți neașteptate și fulgerătoare, politicianul a lăsat un mesaj testamentar, încă în vara anului 1938, unde explicase cum să-i fie gestionată averea. El notă în sfârșitul testamentului: „Folosința acestor bunuri, însă, va aparține, pe cât timp va trăi, soției mele Adela. Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui și să se gândească la numele pe care i-l las și pe care și eu l-am cinstit precum l-am moștenit de la tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrățișeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Țara și Tronul cu credință și devotament așa cum am făcut-o eu. Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeș alături de părinții mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeață și tras de șase boi. După car să meargă delegații satelor din jud. Argeș pentru cari am luptat în viață cu drag!” După moartea sa atât de brutală, dorința testamentară i-a fost respectată: un car cu șase boi i-a purtat sicriul pe străzile orașului Curtea de Argeș, spre cavoul familiei. Numai că..., grotesc și ticălos fapt, peste un an legionarii au dobândit din nou influența în stat și au profanat mormântul lui Armand Călinescu, aruncându-i osemintele...

Pentru Carol al II-lea, Armand Călinescu a fost cel mai apropiat sfetnic și cel mai de încredere demnitar, de aceea regele a suportat greu dispariția lui. Scria în acele zile în jurnalul său: „Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în țară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. (…) Nu pot realiza că acest slujbaș atât de bun și credincios nu mai e și, în același timp, simt în sufletul meu nu numai durerea, dar și un vid îngrozitor. (…) Rar am simțit în sufletul meu și în mintea mea un sentiment de vid așa de complet. Se zice că nimeni nu este indisensabil, desigur că în cele mai multe cazuri așa este, dar iată excepția care confirmă regula.” După asasinarea lui Călinescu, lucrurile în România, într-adevăr, aveau să meargă pe o pantă a declinului, care a dus la evenimentele istorice tragice din următorii ani. 

***

fragment din cartea „Retorică în fața morții. Ultimele cuvinte ale oamenilor celebri”.

În Republica Moldova, poate fi găsită aici:

https://librarius.md/ro/book/retorica-in-fata-mortii-753514

În România, aici:

https://bestseller.ro/retorica-in-fata-mortii.html

***

 De ce sunt bătuți copiii mici? „Gena mamei răutăcioase” și alte câteva explicații:...

Studii special elaborate, bazate pe înregistrări audio în timp real, au relevat că părinţii îşi chelfănesc copiii mult mai des decât recunosc. Și s-a constatat că, de regulă, pălmuirea se face nu atât în scopuri educative, cât în urma unor impulsuri emoţionale necontrolate ale adulților. În plus, copiii adeseori sunt pedepsiţi pentru greşeli în esenţă nesemnificative: îşi sug degetele, mănâncă în mod necorespunzător, au coborât de pe scaun, au ieşit fără permisiune etc. Au fost înregistrate cazuri când erau loviţi şi copiii de numai şapte luni sau când erau administrate câte unsprezece palme la rând [Holden et al., 2014]. Cu alte cuvinte, părinţii nu-şi pot controla emoţiile şi comportamentul; loviturile lor sunt o consecinţă a frustrării. Iar declaraţiile lor ulterioare că au lovit „pentru a educa” sau „pentru a disciplina” sunt doar o justificare a propriei impulsivități și agresiuni. Totodată, contrar stereotipului că violenţa domestică ar fi mai frecventă în familiile sărace, s-a constatat că aproape la fel de multe abuzuri faţă de partener şi copii comit şi indivizii cu statut socioeconomic înalt [Hamby et al., 2014]. Deci bătaia copiilor e o procedură omniprezentă, o găsim pe toate meridianele, la toate nivelurile sociale, inclusiv în țările înalt dezvoltate. (...)

Nu este exclus că baterea și traumatizarea copiilor constituie, în mod paradoxal, un fenomen mai des întâlnit în societățile contemporane, civilizate, decât în timpurile arhaice, în triburile de vânători-culegători. În trecutul îndepărtat copiii ca și cum aparțineau întregului trib, iar viața oricărei familii era în văzul semenilor, corespunzător bătaia severă a unui copil ar fi fost rapid interceptată și întreruptă de către ceilalți membri ai comunității. Acum însă, când s-au rupt lianturile tribale, când fiecare familie a devenit autonomă, izolată și străină de alte familii din aceeași societate, bătaia copiilor poate fi tăinuită. În lipsa unui „control social” din partea rubedeniilor sau a vecinilor, părinții-agresori din megapolisuri se simt anonimi, izolați și nepedepsiți, fapt care îi încurajează să transforme „educația prin bătaie” în maltratare sistematică (inclusiv din porniri sadice). Astfel, „sindromul copilului bătut” este mai curând o achiziție comportamentală modernă decât moștenită din perioada tribală [Walker, 2001, p. 591].    

În unele cazuri agresarea copiilor poate reflecta în mod expres anumite probleme psihologice sau dereglări neurofiziologice de care suferă cei maturi. Mai întâi de toate, probabil adulții agresori au fost ei înșiși victime ale abuzurilor în copilărie și acționează conform unor modele comportamentale deficiente sau poate că acele abuzuri din copilărie i-au afectat psihic și ei sunt acum impulsivi și agresivi fiindcă efectiv le lipsește o bună capacitate de autocontrol. Părinţii care îşi permit să-şi agreseze propriile progenituri pot fi bănuiţi și de o anumită predispoziţie genetică sau psihică pentru aşa ceva. Parţial această ipoteză a şi fost confirmată. S-a constatat că acele femei care îşi bat copiii sau strigă mai des la ei sunt purtătoarele unei gene pe care cercetătorii au numit-o metaforic „gena mamei răutăcioase” („angry mum gene”). Este vorba despre o variaţie a genei DRD2, responsabilă de controlul dopaminei în creier. Mamele purtătoare ale acestei gene devin mai răutăcioase mai ales în condiţii nefavorabile în plan economic (cum ar fi criza economică din 2008), comparativ cu celelalte mame care reuşesc să îşi păstreze echilibrul psihologic [Lee et al., 2013]. Astfel, copiii acestor mame ar putea moşteni şi respectivele gene, ar putea prelua şi modele improprii de educare, vor acumula frustrări de timpuriu şi vor fi la rândul lor violenţi. Aşa se perpetuează comportamentele violente de la o generaţie la alta. Iar dacă suprapunem asupra acestor factori impactul diferitor crize (economice, sociale, militare), înţelegem de ce este atât de dificil să dezrădăcinăm agresivitatea socială.  

***

fragment din cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele și violența”.