&&&

 Când a plecat la Paris în 1859 ca ministru de Externe trimis de Cuza, Vasile Alecsandri nu mergea ca un diplomat oarecare. Mergea ca omul care scrisese deja „Hora Unirii" cu trei ani înainte, ca omul care cunoștea personal pe Lamartine și pe Mérimée, ca omul care petrecuse ani buni la Paris în tinerețe și care știa cum funcționează saloanele și cancelariile franceze. Și a obținut ceea ce trebuia să obțină — recunoașterea Unirii Principatelor sub Cuza, din partea Franței, Angliei și Piemontului. Nu prin forță, nu prin armate — prin charme, prin argumente, prin versuri, și prin faptul că era un om cu care puteai vorbi despre literatură și despre politică în aceeași propoziție, fără să simți ruptura.

Vasile Alecsandri s-a născut pe 21 iulie 1821 la Bacău — sau undeva în munți în timp ce familia fugea din calea armatei lui Ipsilanti, versiunea exactă a locului nașterii rămânând controversată. Tatăl — medelnicerului Vasile Alecsandri — era un boier moldovean cu moșie la Mircești, pe malul Siretului, un loc de dealuri blânde și de păduri de stejar care va deveni în imaginarul literaturii române „conacul de la Mircești" — reședința și refugiul poetului pentru toată viața. A crescut la Iași, a studiat la Paris între 1834 și 1839 — pendulând între medicină, chimie și literatură, nedecis, curios, absorbit de tot. S-a întors în 1839 cu convingeri și fără diploma dorită, și a ales literatura.

A debutat în 1840 în „Dacia Literară" a prietenului Kogălniceanu — cu care se cunoștea din copilărie și care va rămâne toată viața cel mai important prieten și colaborator politic al lui. A creat „Coana Chirița" — personajul comic al boieroaicei moldovence provinciale care visează la Paris și vorba curge pe franțuzește — care a intrat imediat în conștiința epocii și a rămas acolo. A publicat poezii, a colecționat balade populare, a cules și publicat în 1852 „Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești)" — printre ele „Miorița," pe care a găsit-o și a inclus-o în colecție, dându-i astfel viața culturală națională pe care o are și astăzi. Fără Alecsandri, Miorița ar fi rămas un cântec de stână.

A participat la Revoluția din 1848 din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu „Dorințele Partidei Naționale din Moldova." A plecat în exil la Paris un an. S-a întors și a reluat lupta pentru Unire — din Comitetul Central al Unirii de la Iași, din Divanul ad-hoc al Moldovei, din Adunarea Electivă. Și pe 9 iunie 1856, în ziarul „Steaua Dunării" al lui Kogălniceanu, a publicat „Hora Unirii" — versuri puse imediat pe muzică de Alexandru Flechtenmacher care au circulat fulgerător prin toate cercurile unioniste, cântate la adunări, rostite la mitinguri, memorate de copii: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimă română / Să-nvârtim hora frăției / Pe pământul României!"

Nu era un slogan — era un program. Și s-a dovedit că versurile pot face ceea ce discursurile politice nu reușesc întotdeauna: pot convinge inimile. La 24 ianuarie 1859, când Cuza a fost ales domn în ambele principate, „Hora Unirii" se cânta pe stradă. Se cântă și astăzi, la fiecare aniversare a Unirii.

Misiunea diplomatică din 1859 l-a dus la Lamartine — poetul francez și omul politic pe care Alecsandri îl admira profund și care îl primise cu căldură. La Mérimée — scriitorul care scrisese „Carmen" și care era consilier al lui Napoleon al III-lea. La contele Kiseleff — fostul guvernator rus al Principatelor, acum ambasadorul Rusiei la Paris. La cancelariile din Londra și Torino. O misiune diplomatică neoficială, condusă de un poet — și tocmai de aceea eficientă: Alecsandri nu inspira teama pe care ar fi inspirat-o un general sau un politician, ci curiozitate și simpatie.

Recunoașterea a venit. România unificată sub Cuza existase diplomatic. Alecsandri s-a întors la Mircești și a scris — pasteluri, piese de teatru, poezii patriotice. „Peneș Curcanul" — eroul din Războiul de Independență — a apărut la scurt timp după 1877 și a circulat prin toată țara. „Cântecul gintei latine" — scris pentru concursul de poezie de la Montpellier din 1878, unde a câștigat primul premiu — l-a consacrat definitiv la nivel european.

A murit pe 22 august 1890 la Mircești, pe moșia unde se născuse și unde scrisese totul. Fusese ministru de Externe, deputat, senator, membru fondator al Academiei Române, premiat la Paris, admirat de Lamartine. Și totuși, ultimul loc din lume pe care voia să îl vadă era dealul de la Mircești, cu Siretul în vale și cu pădurile de stejar pe care le știa pe dinafară.

A fost înmormântat acolo. Casa lui de la Mircești este astăzi muzeu memorial — vizitată de zeci de mii de oameni pe an, cu manuscrisele lui pe birou, cu pana lui de scris, cu biblioteca lui. Și în fiecare an la 24 ianuarie, „Hora Unirii" se cântă în toată România.

Morala: Vasile Alecsandri a scris „Hora Unirii" cu trei ani înainte ca Unirea să se întâmple — și versurile lui au pregătit sufletele oamenilor pentru ziua pe care politicienii o pregăteau în cancelarii. A cules Miorița și i-a dat viață națională. A mers la Paris ca poet-diplomat și a obținut recunoașterea Unirii. A scris pasteluri la Mircești și piese de teatru care au creat tipologii ale epocii. A câștigat un premiu la Montpellier. Și a murit acolo unde se născuse, pe dealul lui, cu Siretul în vale. Câteodată omul complet nu este cel care alege între artă și politică — ci cel care le practică pe amândouă cu egală pasiune și c u egală eficiență.