&&&

 La botezul lui din 1926 de pe moșia de la Ilovat, județul Mehedinți, nașul era Octavian Goga — poetul național, viitorul prim-ministru. Tatăl copilului și Goga fuseseră „prieteni nedespărțiți de-a lungul întregii vieți." Băiatul acela botezat de poet a crescut la moșie, a urmat liceul la București la „Sfântul Sava" și la „Spiru Haret," a luat bacalaureatul în 1944 în comuna Sișești — refugiați din calea bombardamentelor — și la toamnă, din cauza invaziei sovietice, a ajuns cu întârziere la București și a ratat termenul de înscriere la facultate. Un an pierdut din pricina istoriei. Câți ani mai mulți vor urma din aceeași pricină, nu știa încă.

Ion Ioanid s-a înscris la Facultatea de Drept în 1945. În 1950, în anul al treilea, a fost exmatriculat — „origine socială nesănătoasă." Tatăl lui fusese prieten cu Goga. Asta era de ajuns pentru a nu fi lăsat să termine dreptul. A fost arestat în 1949, interogat și eliberat. Rearestat în iulie 1952. Condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică pentru „înaltă trădare." Douăzeci de ani — pentru un student de 26 de ani care avusese origine socială nesănătoasă și amiciții politice greșite. Ancheta a durat luni. Ce s-a întâmplat în beciurile de la Interne în lunile acelea, a scris mai târziu cu aceeași precizie chirurgicală cu care a scris tot: fără patetism, fără ură explicită, cu o claritate care tăia mai bine decât orice rechizitoriu.

La Văcărești și la Jilava, a acumulat informații. La Cavnic — mina de plumb din Maramureș, unde deținuții coborau zilnic în galeriile cu aer greu de metale — a construit. Luni de zile, împreună cu Ion Pantazi, Titi Coșereanu, Make Ionescu și alți nouă oameni, a studiat cu răbdare de inginer tot ce era de știut: rotația gardienilor, structura galeriilor, orarul coliviilor — micile lifturi verticale ale minei — poziția posturilor de pază la suprafață. Informațiile au venit de la medicul Make Ionescu, care vindecase un milițian de o boală cronică și în conversațiile de recunoștință afla detalii pe care gardienii nu realizau că le dau.

Pe 6 iunie 1953 — ziua Rusaliilor — planul s-a executat. Treisprezece oameni au coborât în mină ca în fiecare zi. La momentul calculat, gardienii au fost imobilizați în galerie, corfagiul — operatorul liftului — a fost neutralizat după o scurtă luptă, și cei treisprezece s-au urcat în colivii spre suprafață. Ioanid a ieșit pe ușa din vârful suitoarei în întunericul ploios al nopții de Rusalii, a pornit spre pădure și a intrat în arbori. Era singur. Liber.

Securitatea a declanșat una din cele mai mari operațiuni de urmărire din istoria ei. Câinii, trupele, barajele pe drumuri. Ioanid a mers pe jos zile întregi prin păduri și dealuri spre București. Nu spre granița ca alții — spre capitală, unde știa că are oameni. A ajuns. A stat ascuns. Și apoi, în plin centrul Bucureștiului, pe o stradă aglomerată, un agent l-a recunoscut. Pus în lanțuri. Dus la penitenciarul din Oradea. Unde, cum va scrie mai târziu cu imperturbabilă ironie, suferințele trăite i-au făcut din celebra Zarcă a Aiudului — temuta izolare a închisorii de maximă securitate — un „adevărat liman al suferințelor."

A mai executat ani de închisoare. A trecut prin Pitești, Aiud, Gherla. A ieșit în 1964, prin decretul de grațiere. A lucrat la negru — că altfel nu putea. În 1969 a plecat în Germania și a cerut azil politic. La München, a muncit în primul an ca necalificat, și timp de douăzeci de ani a fost crainic la secția română a Radio Europa Liberă — vocea care ajungea în România captivă prin unde scurte, ascultată cu urechea la receptor, cu volumul dat jos ca să nu audă vecinul.

Și a scris. Trei volume — „Închisoarea noastră cea de toate zilele. 1949, 1952-1954," „1954-1957," „1959-1968." Un roman-fluviu de memorie fără patetism și fără ură, în care fiecare zi de temniță era reconstituită cu exactitate și cu înțelegere totală pentru omenescul din oameni — inclusiv din oamenii care îl ținuseră în lanțuri. Criticii l-au numit „Soljenițân al României." El însuși a scris: „S-ar putea spune că închisoarea a fost un fel de muzeu în care s-a păstrat o parte din mentalitatea societății românești, cu calitățile și defectele ei. Pusă la adăpost după gratii, n-a suferit aceleași deteriorări ca partea rămasă expusă intemperiilor de afară."

A murit la München pe 12 octombrie 2003. A fost înmormântat acolo, alături de soția lui, Nora Ioanid. Fiul lui nașului care îl botezase — Octavian Goga — fusese și el deținut politic în același sistem care îl zdrobise pe Ion Ioanid. Cercul se închisese, cum se închid toate cercurile în istoria României secolului XX.

Morala: Ion Ioanid a fost botezat de Octavian Goga, dat afară din Drept pentru origine socială nesănătoasă, condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică, prins în centrul Bucureștiului după evadare și pus în lanțuri la Oradea. Și a scris trei volume de memorii în care a reconstruit fiecare zi de temniță fără ură și fără patetism. A spus că închisoarea fusese un muzeu al demnității — că oamenii din celule rămăseseră mai întregi decât cei de afară. Câteodată cel mai important lucru pe care îl poți face cu suferința ta este s-o scrii exact, ca  să nu se piardă.