Jurnalul Cristinei: &&&

La 15 ani, Titu Maiorescu era student la Universitatea din Berlin. Nu ca excepție, nu ca copil minune invitat la conferințe — ca student înscris în regulă, cu cataloage și examene. La 22 de ani era doctor în filosofie la Giessen, doctor în drept la Paris și licențiat în litere la Paris — trei titluri în trei ani de la trei universități din trei țări. La 23 de ani era rector al Universității din Iași. Dacă asta pare imposibil, este pentru că era 1863 și România abia își construia instituțiile. Și Maiorescu a înțeles că cel mai important lucru pe care îl poate face un om în acel moment este să construiască standardele după care se va judeca tot ce vine după.

Titu Liviu Maiorescu s-a născut pe 15 februarie 1840 la Craiova, fiul lui Ioan Maiorescu — profesor, filolog, om politic, unul din dascălii de frunte ai generației pașoptiste. Tatăl îl dusese mic la Viena, de unde familia se mutase la Brașov. La 10 ani, Titu era la Brașov, la Theresianum — un internat iezuit de elită. La 13 ani — la Viena, la internatul Theresianum din capitala imperiului — cel mai selectiv internat din Europa, care formase generații de aristocrați și diplomați. A absolvit la 15 ani. Și în toamna lui 1857 era student la Berlin.

Ce a adus din Germania — din Berlin, din Giessen, din Viena, din München unde mai studiase — era ceva ce România nu avusese niciodată: standardul. Criteriul. Capacitatea de a spune „acesta e bun și acela nu e bun" cu argumente care nu depindeau de simpatii personale sau de politici partizane, ci de un etalon estetic și intelectual obiectiv. Nu era ușor — în România anilor 1860, orice critică a unui autor era interpretată ca atac politic sau personal. Maiorescu a insistat că nu e.

Cu patru prieteni — Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Iacob Negruzzi — a înființat în 1863, la Iași, societatea Junimea. Nu un cerc de admirație reciprocă — un for critic unde se citea cu voce tare și se critica fără menajamente. Unde tinerii scriitori auzeau adevărul despre ce scriu, înainte să îl publice. Și în 1867 a apărut „Convorbiri Literare" — revista Junimii, în care vor debuta Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Fără Maiorescu — fără Junimea și fără „Convorbiri" — e posibil ca niciunul din cei patru să nu fi publicat în forma în care îi cunoaștem.

„Formele fără fond" — formulată în 1868 în eseul „În contra direcțiunii de astăzi a culturii române" — este poate cea mai importantă idee sociologică produsă de cultura română. Maiorescu observa că România importase masiv instituții, legi, titluri academice și forme de cultură occidentale, fără să construiască premisele lor reale. Universitate fără oameni capabili să predea la nivel universitar. Academie cu membri care nu publicaseră opere academice. Legi copiate din Franța aplicabile unei societăți cu totul diferite. Forma fără fond nu ajuta — strica, pentru că ocupa locul și împiedica construcția autentică. Teoria aceasta — scrisă la 28 de ani — descrie România și astăzi cu o precizie dureroasă.

A descoperit pe Eminescu în 1870 — tânărul de 20 de ani care trimisese versuri la „Convorbiri Literare." Maiorescu a recunoscut geniul imediat, l-a sprijinit ani întregi — bursă, publicare, recomandări, protecție. Când Eminescu s-a prăbușit psihic în 1883, Maiorescu a organizat tratamentul, a plătit din banii lui, a alcătuit volumul de poezii care a apărut în același an — singurul volum tipărit în viața lui Eminescu. Și l-a susținut pe Creangă la Junimea și a apărat comediile lui Caragiale în fața atacurilor sistematice ale presei liberale.

Era și om politic — ministru, prim-ministru între 1912 și 1913, reprezentantul României la Conferința de Pace de la București care a pus capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic. Se opunea intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei — credea că Germania va câștiga, că alianța cu Anglia și Franța e o greșeală strategică fatală. România a intrat totuși. Și în 1916, când armata germană a ocupat Bucureștiul, Maiorescu a rămas în capitală. Germanii l-au invitat să colaboreze cu administrația de ocupație — ar fi fost un câștig de prestigiu enorm pentru ei. A refuzat. Omul care toată viața favoriza Germania cultural și politic a refuzat să colaboreze cu Germania atunci când colaborarea ar fi însemnat trădarea țării sale.

A murit pe 18 iunie 1917, la Iași — unde se refugiase cu ce mai rămăsese din România după ocupația germană. La 77 de ani, cu mintea limpede, cu jurnalul scris până în ultimele zile. Jurnalul lui — publicat în mai multe volume după moarte — este unul din documentele cele mai fascinante ale epocii: un om care îi judeca pe toți cu același ochi rece și imparțial cu care judeca și literatura, și care se judeca pe sine cu aceeași severitate.

Morala: Titu Maiorescu a intrat la universitate la 15 ani, a luat trei doctorate la trei universități în trei ani, a fondat Junimea la 23 de ani, a descoperit pe Eminescu, Creangă și Caragiale, a inventat teoria „formelor fără fond" la 28 de ani, a ajuns prim-ministru la 72 de ani, și a refuzat să colaboreze cu armata germană care ocupase Bucureștiul — deși el însuși se opusese războiului contra Germaniei. Câteodată cel mai important om dintr-o epocă nu e cel care scrie cel mai bine — ci cel care știe să recunoască ce e bun și să îl pună în lumină. Fără Maiorescu, Eminescu ar fi rămas poate un poet necunoscut. Standardul contează la fel de mult ca geniul.