&&&

 La 13 noiembrie 1884, la Teatrul Național din București, în prezența Reginei Maria, s-a jucat pentru prima dată „O scrisoare pierdută." La final, autorul a fost chemat de două ori la rampă pentru aplauze. A ieșit, a salutat, și s-a întors în culise. Critica l-a atacat a doua zi. Academia Română i-a refuzat premiul de două ori. Liberalii — pe care îi satirizase în toate comediile — i-au blocat accesul în instituțiile culturale timp de decenii. A deschis patru berării ca să trăiască. Toate au dat faliment. A deschis o revistă umoristică — „Moftul Român" — pe care a vândut-o număr cu număr pe stradă personal. A fost acuzat de plagiat printr-o înscenare murdară. S-a exilat la Berlin scriind prietenilor că pune în gură „prima franzela a exilului." A murit acolo, la Berlin, la 60 de ani, în 1912. Iar personajele lui — Cetățeanul Turmentat, Cațavencu, Pristanda, Farfuridi, Trahanache — au supraviețuit tuturor celorlalți și sunt mai vii acum decât erau atunci. România s-a asemănat cu piesele lui mai mult după moartea lui decât în timpul vieții.

Ion Luca Caragiale s-a născut pe 30 ianuarie 1852 în Haimanale, județul Prahova — un sat care se numește astăzi Ion Luca Caragiale, județul Dâmbovița. Tatăl lui, Luca, era avocat fără mare succes. Unchiul, Costache Caragiali — dramaturg și director de teatru — era omul care l-a format. Copilăria la Ploiești, adolescența la București — la cursul de declamație și mimică al Conservatorului, sub îndrumarea unchiului. La 17 ani era la Conservator. La 18 ani — copist și al doilea sufleur la Teatrul Național. A văzut teatrul din toate unghiurile posibile — de pe scenă, de sub scenă, din culise, din sală — înainte să scrie o singură replică proprie.

A scris ziaristic obsesiv — pentru „Ghimpele," „Telegraful," „Asmodeu," „Alegatorul liber." A intrat în Junimea — cercul literar al lui Titu Maiorescu, cel mai exigent for cultural al epocii. Și acolo, în fața celor mai critici ochi literari din România, și-a citit piesele. Maiorescu l-a apreciat — poate singurul om cu autoritate din epoca lui care l-a apreciat cu adevărat și consecvent.

„O noapte furtunoasă" — 1879. „Conul Leonida față cu reacțiunea" — 1880. „O scrisoare pierdută" — 1884. „D-ale carnavalului" — 1885. Patru comedii în șase ani. Suficient pentru a construi cel mai complet portret al societății politice românești din toate timpurile. Personajele lui nu erau fictive în sensul complet — erau construite din oameni reali, pe care Caragiale îi observase cu o precizie de entomolog. Trahanache — politicianul care repetă „Ai puțintică răbdare" până când crezi că ai înnebunit. Cațavencu — demagogul care schimbă tabăra în funcție de interese și vorbește cu „distincție" despre principii pe care nu le are. Cetățeanul Turmentat — omul de rând buimăcit de politica pe care nu o înțelege și nu o poate controla. Toți existau în 1884. Toți există în 2024.

Liberalii — sistemul politic pe care îl criticase cu o consecvență care nu admitea compromisuri — i-au închis toate ușile. Premiul Academiei: refuzat de două ori, odată cu 20 de voturi contra și 3 pentru. Posturi academice: blocate. Mandat de deputat: imposibil. A deschis berăria, că altceva nu putea face. Berăria Caragiale, pe strada Gabroveni. Faliment. Berăria Academica Bene Bibenti, pe strada Sfântul Nicolae-Selari. Faliment. Berăria Gării Buzău. Faliment. Berăria Gambrinus, vizavi de Teatrul Național. Faliment.

Și atunci a venit înscenarea. Un gazetar obscur, Constantin Al. Ionescu — cunoscut ca „Caion" — l-a acuzat în 1901 că a plagiat drama „Năpasta" după un autor ungar fictiv, Istvan Kemeny. Procesul a durat doi ani. Caragiale a câștigat — Caion a fost condamnat. Dar nu a câștigat cu adevărat: scandalul dăduse roade, imaginea lui fusese murdărită, bârfa circulase, și oamenii care voiau să îl marginalizeze reușiseră.

În toamna lui 1904, Caragiale a plecat. Cu familia — soția Alexandrina și copiii — în Italia, Franța, Germania. S-a stabilit definitiv la Berlin în 1905. De la Berlin scria prietenilor cu același umor devastator cu care scrisese comediile: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură prima franzela a exilului." Nu era disperare — era Caragiale. Ironia era modul lui de a exista.

La Berlin a scris câteva din capodoperele lui narative: „Kir Ianulea," „Calul Dracului," „La hanul lui Mânjoală" — o lume fantastică, de basm negru, cu diavolul și iubiri imposibile, complet diferită de comediile satirice. Și a scris în 1907 cel mai lucid pamflet politic din istoria literaturii române — „1907: Din primăvară până-n toamnă" — despre marea răscoală a țăranilor și despre modul în care clasa politică românească a înecat-o în sânge și a uitat-o imediat.

Fiul lui nelegitim, Mateiu Caragiale — dintr-o relație anterioară căsătoriei — a devenit și el scriitor, cu „Craii de Curtea-Veche," una din marile cărți ale literaturii române interbelice. Tatăl și fiul nu s-au înțeles niciodată prea bine — doi oameni cu personalități la fel de puternice și la fel de dificile.

Pe 9 iunie 1912, la Berlin, Caragiale a murit de apoplexie — hemoragie cerebrală — la 60 de ani. A fost îngropat la Berlin. Trupul a fost adus în România în 1912 și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. Alături de Eminescu și de Creangă — cu care trăise și scrisese în aceeași epocă, la aceeași masă de la Junimea.

Morala: Ion Luca Caragiale a suflat la Teatrul Național, a primit premiul Academiei de două ori refuzat, a deschis patru berării și a dat cu ele de pământ, a câștigat un proces de plagiat și a pierdut tot scandalul, și s-a exilat la Berlin mâncând „franzela exilului." Și a lăsat în urmă comedii în care România se poate recunoaște astăzi cu aceeași precizie cu care se recunoștea în 1884. Cetățeanul Turmentat trăiește. Cațavencu trăiește. Pristanda trăiește. Câteodată cel mai mare portret al unui popor nu se face cu laudă, ci cu umorul  care nu iartă nimic.