&&&

 La câteva zile după ce fusese concediat din funcția de redactor-șef al României Libere, în august 1983, Octavian Paler a primit diagnosticul: pensionat medical. Nu boală gravă, nu accident — pensionat medical, formulă folosită în epocă pentru a scoate oamenii din sistem fără scandal, fără dosar deschis, fără sentință. Pur și simplu, nu mai există. Un om de 57 de ani, cu una din cele mai mari cariere jurnalistice din România comunistă, cu premii ale Uniunii Scriitorilor și ale Academiei, pensionat medical. A mers acasă. Și a scris.

Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie 1926 în Lisa, județul Brașov — un sat de munte, cu oameni tăcuți și cu vederi lungi peste Apuseni. Tatăl era un om simplu cu aspirații mari pentru fiul lui. A urmat Liceul Spiru Haret din București, cu o săptămână înainte de absolvire s-a certat cu directorul — care era și unchiul lui — și a fost obligat să termine la Liceul Radu Negru din Făgăraș. Premiu I la latină, greacă și filosofie. A urmat două facultăți simultan: Litere și Filosofie și Drept. A debutat publicistic, a ajuns la Radiodifuziunea Română, și în 1964 — după lungi eforturi — a obținut postul de corespondent la Roma pentru Agerpres.

Roma l-a format altfel decât ar fi putut să îl formeze orice altceva. Trei ani în Italia, cu accesul la presa occidentală, la cărțile interzise acasă, la dezbaterile libere ale intelectualilor europeni. S-a întors cu o vedere care nu mai putea fi redusă la limitele ideologice ale epocii. A ajuns redactor-șef la România Liberă în 1970 — cel mai mare post pe care putea să îl ocupe un jurnalist în România comunistă. Și a condus ziarul treisprezece ani, navigând cu abilitate prin constrângerile cenzurii, publicând cât se putea publica, manevrând cât se putea manevrând, fără să cedeze complet și fără să lupte direct.

Cărțile lui mergeau pe un alt drum. „Apărarea lui Galilei" — 1978, Premiul Academiei Române — era o parabolă transparentă: Galileo Galilei, obligat să retracteze adevărul pe care îl descoperise, în fața autorității care nu putea suporta adevărul. Cenzura a lăsat-o să treacă — poate nu a văzut, poate a văzut și nu a putut dovedi. „Viața pe un peron" — 1981 — era alt tip de scriitură: doi oameni care fug de frică, se întâlnesc pe un peron de gară unde ceasul nu funcționează și trenurile nu au destinații marcate, și descoperă că nu știu să trăiască altfel decât cu frica în spate. Cartea vorbea despre România cu o precizie pe care niciun articol nu o putuse atinge.

În 1983, „Un om norocos" — titlu ironic, care provoca în presa timpului „reacții contradictorii" — a depășit ce putea tolera aparatul. Demiterea și pensionarea medicală au venit imediat.

Acasă, pensionat, Paler a continuat ce nu putuse face la ziar. A scris scrisori deschise. A semnat alături de Dinescu, Pleșu, Paleologu, Bogza și alți șase scriitori o scrisoare adresată conducerii Uniunii Scriitorilor cerând anularea concedierii lui Mircea Dinescu din 1989. Securitatea urmărea fiecare contact. Fiecare întâlnire era notată. El știa. Continua.

Ceva care nu apare în biografia oficială, dar care apare în eseurile lui: sentimentul vinei proprii. Paler era un om care nu se ierta ușor. Scria despre complicitatea tacită a intelectualilor cu sistemul — și scria despre ea din interior, ca participant, nu ca observator extern. „Niciodată n-am să uit cu câtă ușurință am trădat." Nu specifica ce trădase, pentru că nu trebuia specificat. Știa ce trădase. Și noi știm că știa.

Revoluția din 1989 i-a dat vocea înapoi. A scris la gazete, a apărut la televiziuni, a vorbit cu o directețe care nu mai fusese posibilă. „Don Quijote în Est" — 1993 — era bilanțul deziluzie al anilor de după Revoluție, al „democrației în curs de fabricare" care nu semăna cu ce visase. A continuat să scrie, cu aceeași ardoare și aceeași nemulțumire de sine, până la capăt.

A murit pe 7 mai 2007 la București, la 80 de ani. Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor în 2005 — cu doi ani înainte de moarte. „Viața pe un peron" a ajuns la a cincea ediție. „Apărarea lui Galilei" — la a treia. Cărțile lui continuă să se vândă, cumpărate de oameni care nu știu cine era Octavian Paler dar care găsesc în ele răspunsuri la întrebări pe care nu știau să le pună.

Cel mai cunoscut citat al lui: „Rugați-vă să nu vă crească aripi dacă trăiți într-un loc în care nu puteți zbura." Titlul unuia din volumele lui de eseuri. Și poate cel mai precis portret al României pe care l-a lăsat.

Morala: Octavian Paler a navigat treisprezece ani prin apele tulburi ale jurnalismului comunist, a scris cărți care spuneau adevărul în parabolă când nu îl puteau spune direct, a fost pensionat medical la 57 de ani, și a continuat să scrie cu aceeași onestitate dureroasă față de propria complicitate. Nu s-a iertat niciodată complet pentru că supraviețuise. Și tocmai de aceea ce a scris e de neocolit — pentru că vine din locul cel mai greu de atins: autocu noașterea fără milă.