&&&

 Trei mii de zile. Opt ani și câteva luni. Singură. Fără hârtie, fără creion, fără carte, fără nicio voce omenească în afara anchetatorilor care veneau și puneau întrebări. Lena Constante a supraviețuit celor trei mii de zile de izolare totală pictând. Nu pe pereți — asta ar fi costat-o imediat carcerul. Pictând în minte. Construia tablouri în cap cu aceeași precizie cu care le-ar fi construit pe pânză: compoziție, culoare, lumină, detaliu. Le păstra în memorie. Le relua. Le modifica. Când nu mai putea picta, scria. Mental. Fraze, paragrafe, cărți întregi — construite în gând, reținute, revizuite, păstrate. Era singura evadare posibilă. Nu ieșea din celulă. Ieșea din ea.

Lena Constante s-a născut pe 24 decembrie 1909 la București, într-o familie intelectuală. A studiat arte aplicate la Universitatea din București, a participat înainte de al Doilea Război Mondial la echipele de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti în satele românești, a lucrat ca artist plastic și a devenit unul dintre fondatorii Teatrului Țăndărică — primul teatru românesc de marionete —, unde a creat decoruri și păpuși cu o imaginație care îi atrăgea atenția oricui. Acolo a întâlnit-o pe Elena Pătrășcanu, soția lui Lucrețiu Pătrășcanu — avocatul, ministrul de Justiție comunist care devenise incomod propriului partid. Cele două femei s-au împrietenit. Prietenia aceea a fost capătul de fir pe care Securitatea l-a tras, ani mai târziu, ca să distrugă tot.

În 1948, Pătrășcanu a fost acuzat de „naționalism burghez, șovinism și trădare" — în realitate, era prea inteligent, prea independent și prea iubit de români pentru confortul lui Gheorghiu-Dej. Procesul a cuprins zeci de oameni din cercul lui: Lena Constante printre ei, acuzată de „trădare de patrie, naționalism burghez și spionaj." Nu existau probe reale. Existau declarații smulse la anchetă și o rețea de asocieri pe care Securitatea o construise cu răbdare. A fost condamnată la doisprezece ani de închisoare. Harry Brauner — etnomuzicologul cu care se iubea, fratele pictorului suprarealist Victor Brauner — a primit cincisprezece ani. Nu știau unde se află unul față de celălalt. Nu aveau voie să știe.

Primii opt ani și jumătate — trei mii de zile — au fost petrecuți în izolare completă. Celulă singură, fără contact cu nimeni în afara gardienilor și anchetatorilor. Fără cărți, fără hârtie, fără scris. Sistemul era construit să distrugă prin singurătate — să dezmembreze mintea lipsind-o de orice stimul exterior până când propria persoană devenea de nesuportat. Lena Constante a ales să nu se predea singurătății. A ales să lucreze.

A construit în minte o întreagă viață interioară structurată. Dimineața — pictură. Compunea tablouri mentale cu acribie: alegea subiectul, stabilea compoziția, construia culorile, lucra la detalii. Uneori petrecea zile întregi pe același tablou imaginar. Apoi scria — fraze, eseuri, scene, amintiri — pe care le revizuia și le refăcea din memorie. Când veneau anchetatorii, răspundea. Când plecau, revenea la lucru. Celula devenise un atelier invizibil pe care nimeni nu putea să i-l confiste.

„Nu știu din ce cauză, în 1957, am avut în sfârșit dreptul de a fi împreună cu alte deținute politice" — scria ea mai târziu, cu o ironie rece față de misterul birocrației comuniste. Dar chiar și tranziția de la izolare la celulă comună — paisprezece, patruzeci, o sută de femei — a fost un șoc în sens invers: după opt ani și jumătate de singurătate, zgomotul și prezența altora erau copleșitoare.

A ieșit în 1962. S-a căsătorit cu Harry Brauner în 1963 — după cincisprezece ani în care amândoi fuseseră în pușcărie fără să știe nimic unul despre celălalt. În 1968, procesul Pătrășcanu a fost rejudecat și toți condamnații din lot au fost declarați nevinovați. Oficial, nu fuseseră niciodată vinovați. Nimic nu se putea restitui pentru anii pierduți.

A continuat să creeze — tapiserii monumentale, lucrări de o intensitate compoziției care arătau că ochiul ei nu se ruginise în izolare. Paradoxal, tocmai experiența picturii mentale din celulă o forjase ca artist: știa să construiască o imagine cu o precizie pe care mulți nu o dobândiseră în libertate. A scris după 1973, când a început să pună pe hârtie ce construise în minte. Cartea a apărut la Paris în 1990, în franceză — „L'évasion silencieuse" —, tradusă și publicată în română în 1992. Titlul în română: „Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România." Cel de-al doilea volum, despre celulele comune: „Evadarea imposibilă."

A murit pe 10 septembrie 2005, la nouăzeci și cinci de ani, la București.

Morala: Lena Constante a petrecut opt ani și jumătate în izolare completă, fără hârtie și fără creion, și a supraviețuit pictând și scriind în minte. Sistemul care o ținuse singură trei mii de zile calculase că singurătatea distruge. Nu calculase că unii oameni sunt suficient de plini înăuntru ca să trăiască singuri cu ei înșiși ani întregi fără să se piardă. Câteodată evadarea nu are nevoie de uși. Are nevoie doar de o mint e care nu se lasă.