$$$

 Înainte de 1989, un milion de tone de stuf erau recoltate anual din Delta Dunării și transformate în celuloză și hârtie - dar puțini știu că, la începuturi, această "bogăție verde" a fost recoltată de deținuții politici, în condiții de lagăr.

În Delta Dunării, cea mai întinsă zonă umedă a Europei, crește o resursă naturală pe care comuniștii au numit-o "aurul verde" al României - stuful.

Stuful. Planta care acoperă întinderi nesfârșite din Deltă. Plus materia primă a unei întregi industrii dezvoltate în perioada comunistă.

Delta Dunării deține cea mai întinsă zonă compactă de stufăriș de pe întreaga planetă. Plus stuful și stufăriile acoperă aici aproximativ 170.000 de hectare.

Pentru un călător care străbate canalele Deltei, stufărișurile nesfârșite par doar un decor natural - un peisaj de un verde infinit, legănat de vânt. Dar pentru economia comunistă, ele reprezentau o bogăție.

Stuful are o calitate importantă - din el se poate produce celuloză, materia primă a hârtiei. Plus tocmai această valoare a stat la baza unei industrii întregi.

Exploatarea industrială a stufului din Deltă a început în jurul anului 1950. Atunci, stuful a început să fie recoltat la nivel industrial. Plus a fost înființată o întreprindere specializată în acest scop.

Pentru valorificarea masei uriașe de stuf, regimul a construit, la Chișcani, lângă Brăila, un mare Combinat de Celuloză și Hârtie. Plus stuful din Deltă era transportat până acolo cu șlepuri, pe Dunăre.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna recoltarea stufului în Delta Dunării - o muncă grea, făcută iarna, când stuful era uscat, stând adesea cu picioarele în apa rece și mlăștinoasă, printre canalele înghețate.

Aici se ascunde însă unul dintre cele mai întunecate capitole ale acestei industrii. La începuturile exploatării, în anii '50, pentru recoltarea, împachetarea și încărcarea stufului erau folosiți deținuții politici.

Munca la stuf era una dintre formele de detenție din "gulagul" comunist românesc. Deținuții politici anticomuniști erau duși în lagărele din Deltă și forțați să muncească la recoltarea stufului. Plus condițiile erau de o cruzime extremă.

Conform istoricilor, zonele în care se recolta stuful erau înconjurate cu sârmă ghimpată și păzite. Deținuții munceau stând în apă, iar apoi se întorceau în colibe de lemn neîncălzite. Plus mulți se îmbolnăveau grav, mai ales de malarie.

Mărturiile vorbesc despre o realitate cumplită - deținuți bolnavi și înfometați, forțați să realizeze norme uriașe, indiferent de vreme. Plus rata mortalității în aceste lagăre era ridicată.

Te-ai întrebat vreodată cum era pentru un deținut politic anticomunist, dus într-un lagăr din Delta Dunării în anii '50, să fie forțat să taie stuf zile întregi stând în apa rece, bolnav și înfometat, păzit de gardieni cu câini, departe de orice speranță?

Cu timpul, recoltarea stufului s-a mecanizat. În anii '60 a fost declanșată o amplă acțiune de cunoaștere a biologiei și ecologiei stufului. Plus s-au importat utilaje speciale de recoltare.

A fost înființată, la Maliuc, o Stațiune experimentală stuficolă. Acolo, ingineri și cercetători studiau cele mai eficiente metode de exploatare a stufului. Plus exista chiar planul ca Maliuc să devină un oraș de 2.000 de oameni.

Cercetătorii au încercat și aclimatizarea unui soi de stuf italian, care conținea mai multă celuloză decât stuful autohton. Plus au amenajat incinte stuficole cu regim de apă controlat.

Producția a atins cifre impresionante. Înainte de 1989, din Delta Dunării se recoltau anual aproximativ un milion de tone de stuf. Plus circa 300.000 de tone pe an ajungeau la combinatul de la Chișcani.

Stuful devenise cu adevărat o industrie. Era recoltat în lunile reci, între noiembrie și martie, când planta era uscată. Plus era transportat, prelucrat și transformat în celuloză și hârtie.

După Revoluția din 1989, totul s-a schimbat. Combinatul de Celuloză și Hârtie din stuf de la Chișcani a fost închis. Plus aproximativ 5.000 de oameni și-au pierdut atunci locurile de muncă.

Marea industrie a stufului s-a prăbușit. Din cele întinse suprafețe exploatate cândva, astăzi se mai recoltează doar o fracțiune. Plus recoltarea se face adesea cu metode primitive, cu secera tradițională cu mâner lung numită târpan.

Stuful românesc nu a dispărut însă complet de pe piață. Stuful de înaltă calitate continuă să fie un produs valoros. Plus este exportat în țări precum China, Germania, Olanda și Franța.

Astăzi, stuful din Delta Dunării ajunge mai ales la confecționarea acoperișurilor. În țările din vestul Europei și de la Marea Mediterană, stuful românesc este folosit pentru acoperișurile caselor de lux.

Recoltarea stufului are și un rol ecologic important. Stuful nerecoltat ajunge în apă și putrezește, facilitând înmulțirea algelor și scăderea oxigenului. Plus straturile de stuf bătrân și mort amenință echilibrul ecologic al Deltei.

Delta Dunării a intrat în 1991 în Patrimoniul Mondial UNESCO, ca rezervație a Biosferei. Plus astăzi există dezbateri despre cum poate fi exploatat stuful fără a afecta acest ecosistem unic.

Astăzi, când străbați canalele Deltei Dunării și vezi întinderile nesfârșite de stuf legănându-se în vânt, e greu să ne imaginăm că această plantă a fost cândva "aurul verde" al României - un milion de tone recoltate anual și transformate în hârtie.

Iar când te gândești că, la începuturile acestei industrii, stuful era recoltat de deținuți politici în condiții de lagăr, bolnavi și înfometați - înțelegi că în spatele a ceea ce părea o simplă exploatare a unei resurse naturale se ascunde și una dintre paginile dureroase ale represiunii comuniste, pe care avem datoria să nu o uităm.

"Aurul verde" al Deltei Dunării - stuful, resursa naturală care acoperea 170.000 de hectare din cea mai mare zonă umedă a Europei, recoltat industrial din 1950, un milion de tone pe an înainte de 1989, transformat în celuloză la combinatul de la Chișcani, dar recoltat la începuturi de deținuți politici în lagărele Deltei - dovada că o bogăție naturală poate purta în istoria ei deopotrivă ingeniozitatea industrială și umbra unei represiuni pe care n-ar trebui să o uităm niciodată.