***

 Târgul

      Juan José Arreola

Sperie-i doar, dar nu-i goni. Corbii sunt ca tine și ca mine. Zboară cu regret căutând și căutând cu ce s-au hrănit, când veneau zburând noaptea cu bobul de porumb în cioc. Sărmanii oameni, nu e vina lor că au căzut în ispită. Nu vă mai amintiți, dar corbii au adus din nou porumbul la Zapotlán, când ni l-au luat oamenii din Sayula, Autlán, Amula și Tamazula.  Au venit cu toții și ne-au blestemat recolta. Din pură invidie că lucrurile erau mai bune aici decât la ei.  Aici solul rodește mai bine decât oriunde altundeva și de aceea pământul nostru s-a numit Tlayolan, ceea ce înseamnă că porumbiștea seamănă viață. Dar vecinii ne-au declarat război tuturor. Ne-au luat mai întâi sarea și apoi au luat spicele, toate, fără să ne lase nici măcar un bob de plantat.  Și ne-au împresurat câmpia, păzind toate porturile ca să nu treacă nimeni.  Și atunci Tlayolan a fost numit Tzapotlan, pentru că nu mai mâncam porumb, ci sapote* și cherimoya*, dovleci și mezquites*.  Am fost devastați, nemaiavând putere de luptă.  Dar noi aveam un rege și nahual-ul lui era un corb.  A devenit pasăre când și-a dorit, cu puterile străvechi ale lui Topiltzin si Ometcutli.  Regele nostru s-a transformat într-un corb și urma să zboare peste câmpurile străine, printre corbii lui Sayula, Autlán, Amula și Tamazula.  Și am văzut că toți aveau porumbul pe care ni-l luară.  Și din moment ce nahual-ul* lui era corb, știa că corbii caută și îngropă lucrurile. Și cu puterile străvechi ale lui Topiltzin și Ometcutli, el ne-a învățat pe toți să devenim corbi.  Și într-un an am arat terenurile, care erau toate pline de chayotillo*, garañona* și capitaneja*. Aram și semănam pământul, de parcă am fi avut porumb de plantat. Iar când au început ploile, chiar înainte de apusul soarelui, am devenit corbi și am zburat să căutăm porumbul pe care îl plantau oamenii din Sayula, Autlán, Amula și Tamazula. Ne-am întors fiecare cu grânele în cioc, să-l ascundem în țara lui Zapotlán.  Dar din acel moment ne-a fost greu să găsim semințele și cu toții doream să mâncăm porumb, Regele nostru Corb a spus că cei care vor înghiți boabele pe drum vor rămâne corbi, zburând sau prinși în crușcă printre brazde, în căutarea veșnicei semințe îngropate. Și mulți dintre noi nu au putut aștepta și au înghițit boabele în loc să le semene în țărâna noastră. Și nu mai sunt bărbați asemeni nouă.

   — Nu trage în corbi, Layo, cu pușca ta.  Au adus din nou porumb la Zapotlán. Iar cei care au căzut în ispită nu sunt de vină. Voiau să mănânce altceva căci s-au săturat de sapoți, cherimoya, dovleci și mezquites.  De aceea încă zboară prin câmpuri.

Nota* 

Sapote, este o specie de copac originară din Mexic și America Centrală. Arborele este cultivat și în Caraibe. Fructul său este consumat în multe țări din America Latină.

Cherimoya aparține familiei Annonaceae și este cunoscut drept un fruct agregat. În traducere. „Chirimuya“ înseamnă semințe reci. Arborele acestui fruct poate crește până la o înălțime de zece metri, dar prima recoltă se poate culege abia după șapte ani. Cherimoya este originară din Columbia de Sud, Ecuador și nordul statului Peru și era un aliment foarte important și pentru incași.

Mesquites (din nahuatl mizquitl ) sunt specii de plante leguminoase din genul Prosopis . Se găsesc în principal în zonele aride și semi-aride ale Mexicului , acoperind partea central-sudică a țării, unde abundența lor dă nume unor regiuni, printre care se numără și Valea Mezquital , în statul Hidalgo.

Nahual (în mitologia mesoamericană) spirit animal care ocrotește fiecare persoană.

Chayotillo, plantă sălbatică în general din familia cucurbitaceelor; Este de obicei o viță de vie cățărătoare cu fructe spinoase, asemănătoare chayotei, care crește sub formă de buruiană.

Garañona este o specie de plantă erbacee, considerată buruiană, aparținând familiei Orobanchaceae. Este originară din sudul Statelor Unite și din Mexic.

Capitaneja este un arbust originar din Mexic. Frunzele sale sunt în formă de lance, iar florile îi cresc înăuntru.

    

La feria

Juan José Arreola

Nomás espántalos, pero no les tires. Los cuervos son como tú y como yo. Andan arrepentidos buscando y buscando lo que se comieron por el camino, cuando venían volando en la noche con su grano de maíz en el pico. Pobres, no tienen la culpa de haber caído en la tentación. Ustedes ya no se acuerdan, pero los cuervos trajeron otra vez el maíz a Zapotlán, cuando nos lo quitaron las gentes de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Todos vinieron y nos quitaron el maíz. De pura envidia de que aquí se daba mejor que allá. Aquí se da mejor que en todas partes y por eso nuestra tierra se llamaba Tlayolan, que quiere decir que el maíz nos da vida. Pero los vecinos nos hicieron guerra entre todos. Nos quitaron primero la sal y luego se llevaron las mazorcas, todas, sin dejarnos ya ni un grano para la siembra. Y nos cercaron el llano, guardando todos los puertos para que nadie pudiera pasar. Y entonces Tlayolan se llamó Tzapotlan, porque ya no comíamos maíz, sino zapotes y chirimoyas, calabazas y mezquites. Andábamos descriados, ya sin fuerzas para la guerra. Pero tuvimos un rey y su nahual era cuervo. Se hacía cuervo cuando quería, con los poderes antiguos de Topiltzin y Ometecutli. Se hacía cuervo nuestro rey, y se iba a volar sobre los sembrados ajenos, entre los cuervos de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Y veía que todos tenían el maíz que nos quitaron. Y como su nahual era cuervo, supo que los cuervos buscan y esconden las cosas. Y con los poderes antiguos de Topiltzin y Ometecutli, nos enseñó a todos para que nos volviéramos cuervos. Y un año limpiamos las tierras, que todas estaban llenas de chayotillo, de garañona y capitaneja. Limpiamos y labramos la tierra, como si tuviéramos maíz para sembrarla. Y cuando comenzaron las lluvias, ya para meterse el sol, nos hacíamos cuervos y nos íbamos volando para buscar el maíz que sembraban las gentes de Sayula, de Autlán, de Amula y de Tamazula. Volvíamos cada quien con su grano en el pico, a esconderlo en la tierra de Zapotlán. Pero como nos costaba mucho trabajo encontrar las semillas y todos teníamos ganas de comer maíz, nuestro Rey Cuervo dijo que los que se tragaran el grano por el camino, se quedarían ya de cuervos, volando y graznando entre los surcos, buscando para siempre el maíz enterrado. Y muchos de nosotros no se aguantaron las ganas y se tragaron el grano en vez de sembrarlo en nuestra tierra. Y ya no volvieron a ser hombres como nosotros…

  —No les tires a los cuervos, Layo, con tu escopeta. Ellos trajeron otra vez el maíz a Zapotlán. Y los que cayeron en la tentación, no tienen la culpa. Querían comer otra cosa, y ya estaban hartos de zapotes, de chirimoyas, calabazas y mezquites. Por eso andan volando todavía por los campos.

***

 Gravitația 

 Juan José Arreola

 Abisurile se atrag.

 Eu trăiesc la țărmul sufletului tău.

 Aplecat înspre tine,

 explorându-ți gândurile,

 investighez izvorul lucrărilor tale.

 Dorințe vagi se zbat în fundal,

 imprecise și ondulante în alcovul lor de reptile.

 Din ce se hrănește urmărirea mea feroce?

Îți contemplu abisul, te cufunzi în ființă.

 Nicio revelație.

 Nimic care să se asemene cu trezirea subită a conștiinței.

 Nimic în afară de ochiul crud care îmi întoarce privirea fără văl.

 Narcisă înfiorătoare, îmi contemplu sufletul pe fundul unei fântâni.

Câteodată vârtejul îmi ia ochii de la tine.

 Dar mă întorc mereu să te privesc în prăpastie.

 Alții, fericiți, se uită o clipă la sufletul tău

 și se duc.

 Eu rămân pe mal, rătăcit în gânduri.

 Multe ființe au ocolit depărtările.

 Rămășițele lor zac încețoșate,

 dizolvate în satisfacţie.

 Vrăjit de abis

 trăiesc certitudinea melancolică

 că nu voi cădea niciodată.

Traducere - Cornelia Cristea 

Gravitacion 

Juan José Arreola

Los abismos atraen.

Yo vivo en la orilla de tu alma.

Inclinado hacia ti,

sondeo tus pensamientos,

indago el germen de tus actos.

Vagos deseos se remueven en el fondo,

confusos y ondulantes en su lecho de reptiles.

¿De qué se nutre mi contemplación voraz?

Veo el abismo

y tú yaces en lo profundo de ti misma.

Ninguna revelación.

Nada que se parezca al brusco despertar de la conciencia.

Nada sino el ojo implacable  que me devuelve mi descubierta mirada.

Narciso repulsivo, me contemplo el alma en el fondo de un pozo.

A veces, el vértigo desvía los ojos de ti.

Pero siempre vuelvo a escrutar en la sima.

Otros, felices, miran un momento tu alma

y se van.

Yo sigo a la orilla, ensimismado.

Muchos seres se despeñan a lo lejos.

Sus restos yacen borrosos,

disueltos en la satisfacción.

Atraído por el abismo,

vivo la melancólica certeza

de que no voy a caer nunca.

Juan José Arreola Zúñiga (n. 21 septembrie 1918 în Ciudad Guzmán , Jalisco , Mexic ; † 3 decembrie 2001 în Guadalajara , Jalisco, Mexic) a fost un scriitor mexican care și-a atins faima în primul rând prin lucrarea sa ,, Conspirația". Această colecție plină de culoare de diverse piese de proză cu un ton constant ironic și satiric a fost publicată pentru prima dată în 1952, dar a fost ulterior revizuită de mai multe ori. Versiunea f inală este disponibilă din 1986 sub titlul ,, Conspirație definitivă ".

***

 Bestia de la Buchenwald: Ilse Koch, una dintre cele mai sinistre femei naziste din istorie

Margarete Ilse Köhler s-a născut pe 22 septembrie 1906 în Dresda, Germania, fiind fiica unui fost comandant militar. Era cunoscută ca un copil politicos și cuminte în școala elementară. La vârsta de 15 ani, a intrat într-o școală de contabilitate și mai târziu a lucrat în poziția de contabilă. În 1932, ea a devenit membră a Partidului Nazist și, prin intermediul unor prieteni din Schutzstaffel, organizație paramilitară nazistă care reprezenta baza partidului, și-a cunoscut viitorul soț, pe Karl-Otto Koch, în 1934.

În 1936, tânăra a început să lucreze ca gardian și secretară la lagărul de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin, unde logodnicul ei era comandant. Cuplul s-a căsătorit în același an, iar în 1937 soțul ei a fost detașat la Buchenwald, iar ea l-a urmat.

În timp ce se află la Buchenwald, Ilse Koch se presupune că s-a angajat în experimente înspăimântătoare. Prizonierii tatuați erau uciși și jupuiți pentru a fi recuperate părțile tatuate ale trupurilor lor, iar acest lucru ar fi fost făcut pentru a ajuta un medic care lucra în închisoare, Erich Wagner, în lucrarea sa privind tatuajele și criminalitatea.

În 1940, ea a construit o arenă sportivă în interiorul lagărului, care a costat peste 62.500 de dolari, cea mai mare parte din bani fiind confiscați de la deținuți. În 1941, Karl-Otto Koch a fost transferat la Lublin, unde a ajutat la înființarea lagărului de concentrare și exterminare Majdanek. Ilse Koch a rămas la Buchenwald până pe 24 august 1943, când femeia a fost arestată împreună cu soțul ei din ordinul lui Josias von Waldeck-Pyrmont, ofițer SS care avea autoritate de supraveghere asupra lagărului Buchenwald, fiind acuzați de îmbogățire nejustificată, deturnare de fonduri și uciderea prizonierilor pentru a-i împiedica să depună mărturie.

Ilse Koch a fost trimisă în închisoare unde a stat până în 1944, când a fost achitată din lipsă de probe, iar soțul ei a fost găsit vinovat și condamnat la moarte de un tribunal SS din München, fiind executat pe 5 aprilie 1945 în curtea lagărului pe care chiar el îl condusese. Ilse a locuit apoi cu familia ei în orașul Ludwigsburg și a fost arestată de autoritățile americane pe 30 iunie 1945.

Koch și alte 30 de persoane au fost puse sub acuzare în fața curții militare americane de la Dachau în 1947, fiind învinuită pentru complicitate și participare la crimele de la Buchenwald.

Femeia a declarat în sala de judecată că este însărcinată în opt luni, dar pe 19 august 1947 a fost condamnată la închisoare pe viață pentru “încălcarea legilor și obiceiurilor de război”.

Generalul Lucius D. Clay, pe atunci guvernator militar interimar al Zonei Americane din Germania, i-a redus pedeapsa la patru ani de închisoare pe 8 iunie 1948 motivând că “nu existau dovezi convingătoare că a ales deținuți pentru exterminare pentru a-și asigura pieile tatuate sau că deținea articole din piele umană”. Reducerea pedepsei a dus la declanșarea unui scandal public, dar Clay a rămas ferm prin decizia sa. Câțiva ani mai târziu generalul a declarat:

“Nu a existat absolut nicio dovadă în proces, alta decât că ea a fost o creatură dezgustătoare, care ar fi putut să sprijine condamnarea la moarte. O jurnalistă care o numea “Târfa de Buchenwald” a scris că Ilse Kokh avea în casă abajururi din piele umană, dar instanța a dovedit că abajururile erau făcute din piele de capră. În plus, crimele ei au fost în primul rând împotriva poporului german, nu erau crime de război împotriva prizonierilor americani sau aliați. Ulterior, ea a fost judecată de un tribunal german pentru crimele sale și condamnată la închisoare pe viață. Dar judecătorii aveau jurisdicție clară”.

Sub presiunea opiniei publice, Koch a fost arestată din nou în 1949 și judecată în fața unui tribunal din Germania de Vest. Audierea a început pe 27 noiembrie 1950 în fața Tribunalului Districtual din Augsburg și a durat șapte săptămâni, timp în care au fost audiați 250 de martori, dintre care 50 ai apărării. Cel puțin patru martori ai acuzării au mărturisit că au văzut-o pe Koch alegând prizonieri tatuați care au fost apoi uciși sau au fost implicați în procesul de fabricare a abajururilor din piele umană tatuată.

Pe 15 ianuarie 1951, Curtea a pronunțat verdictul, printr-o decizie de 111 pagini, dar Koch nu a fost prezentă în fața tribunalului la citirea sentinței. Femeia a fost condamnată pentru incitare la crimă, incitare la tentativă de omor și incitare la infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar pe 15 ianuarie 1951 a fost condamnată la închisoare pe viață și la interzicerea permanentă a drepturilor civile.

Karl și Ilse Koch au avut un fiu și două fiice. Fiul lor s-a sinucis după război pentru că nu putea trăi cu rușinea crimelor părinților săi. Un alt fiu, Uwe, conceput în închisoarea de la Dachau, al cărui tată era un prizonier german, s-a născut în închisoarea Aichach și i-a fost luat imediat femeii. În adolescență, Uwe Köhler a aflat cine este mama lui și a început să o viziteze în mod regulat la penitenciar. Ilse Koch s-a spânzurat în închisoarea pentru femei din Aichach pe 1 septembrie 1967, la vârsta d e 60 de ani.

***

 Ana, 5 ani, vine acasa de la gradinita si spune ca a avut prima ei lecţie de viata. Mama ei, foarte interesata, o întreaba:

- Si care e aceasta lecţie ?

Ana răspunde:

- Am fost umilita! A fost vorba despre copii. Pavel a spus că parintii pot  cumpăra copii de la orfelinat. Maria a explicat faptul că poti cumpăra copii de la spital. Petrica a spus că poţi cumpăra copii din străinătate.

Mama ei a intrebat, râzând:

- Si de ce, ma rog, ai fost umilita?

- Pentru că nu am îndrăznit să le spun că tatăl meu şi mama mea sunt atât de săraci, incat a trebuit să faca sex  pentru a avea un cop il ...

***

 Ana de Austria, puternica regina a Franței, la moartea căreia Regele Soare a spus: “Mai mult decât o mare regină, ea a fost un mare rege”

Ana María Mauricia s-a născut pe 22 septembrie 1601 la palatul Benavente din Valladolid, în Spania și a fost fiica regelui Filip al III-lea al Spaniei și a arhiducesei Margareta de Austria.

Copila a fost crescută la Palatul Regal din Madrid de părinții ei și a trăit o viață destul de liniștită și de ordonată, în comparație cu alți copii regali. Părinții ei erau foarte religioși și ea a fost crescută la fel.

În 1611, când Ana avea 10 ani, și-a pierdut mama, care a murit în timpul unei nașteri, iar fetița a făcut tot ce-a putut pentru a avea grijă de frații ei mai mici, care îi spuneau “mama”: viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, viitoarea împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman Maria Ana a Spaniei, Arhiducele Carol de Austria și Ferdinand, Prinț al Spaniei.

La vârsta de 11 ani a fost logodită cu Ludovic al XIII-lea, fiul cel mare al regelui Henric al IV-lea al Franței și al Navarei și al Mariei de Medici, primind o zestre de 500.000 coroane și multe bijuterii.

De teamă că Ludovic al XIII-lea ar putea muri, curtea spaniolă a cerut semnarea unui contract care stipula că, dacă Ana va rămâne văduvă, ea să se întoarcă în Spania cu întreaga zestre, bijuteriile și garderoba cu care pleacă în țara soțului său.

Nunta a avut loc pe 18 octombrie 1615, la Burgos, iar Ana și Ludovic, amândoi în vârstă de 14 ani, au fost presați să-și desăvârșească căsătoria pentru a preveni orice posibilitate de anulare, însă Ludovic și-a ignorat mireasa, oferindu-i un rol minor la curte. Mama tânărului, Maria de Medici, a continuat să conducă ca regină a Franței fără nici o considerație pentru nora sa.

În 1617, Ludovic s-a înțeles cu Charles d'Albert, duce de Luynes, să îl ajute să renunțe la influența autoritarei sale mame, organizând o lovitură de palat. Cei doi au pus la cale asasinarea favoritului Mariei de Medici, Concino Concini, un italian ambițios și arogant. A urmat exilarea reginei Maria de Medici la Blois, iar ducele d'Albert a încercat să îl apropie pe Ludovic de micuța Ana.

El este cel care a trimis acasă doamnele de onoare spaniole și le-a înlocuit cu cele franceze, în special cu prințesa de Conti și cu soția sa, Marie de Rohan-Montbazon și a început să îl preseze pe rege să se culce cu regina pentru a produce un moștenitor. Au urmat patru avorturi care l-au dezamăgit însă pe rege.

De exemplu, pe 14 martie 1622, în timp ce era cu doamnele ei de companie, Ana a căzut pe scări și a suferit cel de-al doilea avort, iar Ludovic a învinovățit-o de neglijență.

Sub influența ducesei Marie de Rohan-Montbazon, care se va recăsători după moartea lui Charles d'Albert cu Claude de Lorena, Duce de Chevreuse, regina s-a lăsat atrasă în opoziția politică împotriva lui Richelieu și s-a implicat în multe intrigi împotriva politicilor duse de acesta. În 1635 Franța a declarat război Spaniei plasând-o pe regină într-o poziție defavorabilă.

Totuși, regina a rămas însărcinată încă o dată și a reușit să ducă la bun sfârșit sarcina. Fiul ei, Ludovic al XIV-lea, s-a născut la 5 septembrie 1638, asigurând linia de succesiune. Nașterea copilului a fost privită ca un miracol divin și, pentru a arăta recunoștință față de mult-aștepta venire pe lume a unui moștenitor, părinții săi l-au numit Louis-Dieudonné (darul lui Dumnezeu), iar Franța a fost închinată de tatăl său, Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul. În acel moment Ana avea 37 de ani, iar doi ani mai târziu avea să vină nașterea celui de-al doilea fiu, Filip al Franței, duce de Anjou și fondatorul Casei de Orléans, care a restabilit relațiile armonioase în cuplul regal.

După decesul soțului ei, Ana a fost numită regentă, iar primul ei fiu, în vârstă de patru ani, a fost încoronat ca regele Ludovic al XIV-lea al Franței. Ana și-a asumat regența, însă i-a încredințat guvernul Cardinalului Mazarin, care fusese un protejat al Cardinalului Richelieu.

Cu ajutorul lui Mazarin, regina a înăbușit revolta aristocraților condusă de Ludovic al II-lea de Bourbon, care a devenit cunoscută sub numele de Frondă. În 1651, când fiul ei Ludovic al XIV-lea a devenit major, regența a luat sfârșit, dar ea a continuat să dețină influență asupra fiului ei până la moartea lui Mazarin, desi apparent l-a lăsat pe acesta să-și desfășoare propriul proiect monarchic.

În 1661, Ana s-a retras la mănăstirea Val-de-Grâce, unde avea să moară de cancer de sân cinci ani mai târziu. Fiul ei, regele Ludovic al XIV-lea, care aștepta în anticameră în timpul agoniei mamei sale, a leșinat când a auzit că regina își trăia ultimele clipe. Un consilier a încercat să-l consoleze pe Ludovic al XIV-lea spunându-i „A fost o regină grozavă!”, dar acestea Ludovic i-a răspuns solemn: „Nu domnule, mai mult decât o mare regină, ea a fost  un mare rege”.

***

 Excentrica Elisabeta de Meuron, doamna din Berna îmbrăcată în negru care se plimba însoțită de ogarii ei barzoi

Louise Elisabeth de Meuron-Tscharner, cunoscută ca Madame de Meuron s-a născut pe 22 august 1882 la Berna, în Elveția, fiind fiica Annei von Wattenwyl și a lui Ludwig von Tscharner, doctor în drept și inginer militar. Fetița și-a petrecut copilăria doar între zidurile casei, stând deseori la fereastra de la etajul trei, pentru că nu avea voie să se joace cu copiii în stradă.

Tatăl său, își petrecea serile citindu-le cu voce tare celor doi copii, Louise Elisabeta și Ludwig Samuel, din poveștile biblice sau legendele și miturile grecești, în limba germană, iar aceste istorii i-au marcat copilăria și adolescența. Fetița vorbea excelent limba franceză, era foarte activă, permanent în căutarea unei noi activități și avea încă de la câțiva anișori episoade de furie care îi îngrozeau pe părinți. Pentru că i s-a interzis să meargă la facultate și i s-a pus un tutore acasă, ea a devenit din ce în ce mai rebelă. Trăind într-un mediu strict și autoritar, Elisabeta și-a orientat afecțiunea asupra animalelor din jurul ei: câini, porumbei și iepuri, mai ales în vizitele la castelul Rümligen unde mergea frecvent cu părinții ei.

Tatăl ei i-a interzis să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubea, pentru că acesta era din Zürich și considera că "nicio proprietate din Berna nu poate trece într-o familie din Zurich". Ea s-a resemnat și s-a supus dorinței tatălui ei, căsătorindu-se în 1905 cu un verișor îndepărtat, Frédéric-Alphonse de Meuron de Neuchâtel.

În fotografia de la nunta lor se poate observa că cei doi soți se află parcă din întâmplare unul lângă celălalt, ea se uită în pământ și el în cu totul altă parte decât la mireasă. Frédéric-Alphonse, de teama bolilor ereditare din cauza consangvinității, a vrut să aibă un singur copil, dar Elisabeta i-a dăruit o fiică în 1907, pe Louise, și un fiu în 1909, pe Roger.

În 1917, fratele tinerei, care era cu trei ani mai mare, a murit la vârsta de 37 de ani din cauza unui traumatism cranian, după ce căzuse accidental în grădină Anna von Wattenwyl-von Tscharner, mama ei, care era bolnavă de mult timp, nu a supraviețuit durerii provocate de veste și a murit câteva zile mai târziu, pe 14 mai, la vârsta de 57 de ani.

În 1923, căsătoria dintre Elisabeta și vărul ei, Fritz, s-a încheiat cu un divorț, dar cei doi au rămas îm relații foarte bune. Tatăl ei a murit în 1927, iar Elisabeta de Meuron a devenit moștenitoarea tuturor proprietăților imobiliare ale familiei din orașul vechi Berna, care erau compuse din mai multe castele și moșii.

Printre ele se aflau și castelul Amsoldingen, castelul Rümligen, cinci case pe Munstergasse, altele pe Spitalgasse și una în Vertmont, în partea de est a Bernei, precum și pășunea alpină a orașului Eggiwil situată în Emmental. Elisabeth de Meuron se va muta la Rümlige, care va deveni reședința sa principală pentru mulți ani.

O consecință a divorțului de Fritz pe care Elisabeta nu a avut-o în vedere a fost plasarea fiului lor, Roger, într-un internat din Zuoz, în cantonul Grisons. Copilul a fugit, dar poliția a venit la poarta castelului să-l ia și să-l ducă înapoi la internat. Ulterior, lui Roger i s-a permis să-și petreacă vacanța la proprietatea mamei, iar după terminarea școlii, s-a mutat la castel și a devenit atât de pasionat de viața pe moșie încât a vrut să devină agronom.

Treptat relația dintre Elisabeta și copiii ei, Louise și Roger, s-a deteriorat și a devenit tensionată. Se spune că ea arată mai multă afecțiune ogarilot ei barzoi decât celor doi copii. La fel cum a făcut și tatăl ei cu ea, Elisabeta a refuzat să-i permită lui Roger să căsătorească cu tânăra pe care acesta o iubea. Louise nu a mai putut suporta certurile cu mama ei, a intrat într-o depresie și s-a mută la Tanger pentru a-și reveni.

Roger voia să se întoarcă la internat în Zuoz și a decis să plece pe jos spre cantonul Grisons. S-a mutat separat o vreme, dar tânărul avea să se sinucidă în 1939 împușcându-se cu un pistol în pivnița castelului Rümligen. Din acel moment, Elisabeta a fost văzută îmbrăcată doar în negru, întotdeauna sprijinindu-se într-un baston, purtând o pălărie cu boruri largi și având în mână conul ei acustic. Oriunde mergea era însoțită de câinii ei.

La sfârșitul Primului Război Mondial ea a fost una dintre primele femei din Berna care și-a permis să-și cumpere propria mașină, o Lancia de culoare crem. A fost o femeie puternică și autoritară, cu o personalitate plină de contradicții, excentrică, arogantă, zgârcită și generoasă în același timp, irascibilă și mereu pusă pe ceartă. Îi hărțuia pe studenții care îi erau chiriași în Berna pentru că aceștia nu-și plăteau la timp chiria, dar în același timp îi invita la castelul ei din Rümligen, unde organiza concursuri hipice.

Modul de viață al Elizabetei de Meuron a dat naștere la nenumărate glume, mai ales despre conul ei acustic, accesoriu despre care ea spunea că o ajută să audă doar ceea ce vrea. Era văzută frecvent la plimbare cu ogarii ei barzoi în centrul vechi din Berna și se spunea că le-a impus șoferilor ei să parcheze mașinile oriunde doreau și, în cazul în care poliția venea să ceară mutarea lor, ea răspundea categoric: Acest lucru rămâne aici!

Dacă lua tramvaiul, venerabila doamnă nu-și cumpăra niciodată bilet, explicând: "Eu am fost aici înainte de apariția tramvaiului!" Adresându-se unor străini i-a întrebat: "Sunteți cineva sau câștigați un salariu?", iar când un fermier a vrut să se așeze în biserică pe bancheta  rezervată familiei sale, ea l-a pus să se ridice și i-a spus: "În cer, vom fi cu toții egali, dar între timp aici, pe pământ, trebuie să avem puțină disciplină".

Într-o zi a descoperit un adolescent care fura fructe din copacii din parcul castelului ei și l-a sechestrat într-o magazie timp de două zile. Acuzată de reținere ilegală de persoane, ea a mers la proces și a susținut că a acționat în baza dreptului ei, aducând ca argument un document din Evul Mediu care autoriza proprietarii Castelului Rümligen să decidă cum își fac dreptate. Femeia a fost condamnată să plătească o mică amendă și a fost obligată să urmeze un curs de drept modern.

Elisabeth de Meuron a murit pe 22 mai 1980 la vârsta de 97 de an i la Riggisberg.

***

 Moartea lui Sigmund Freud

Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, la Freiberg, în Moravia, într-o familie de evrei așkenazi, și a fost primul din cei nouă copii ai Amaliei și ai lui Jacob Freud. Cu toate că părinții nu erau înstăriți și trăiau într-un apartament mic și aglomerat, au făcut sacrificii uriașe pentru ca Sigmund să primească o educație bună. A fost un copil precoce și deosebit de silitor, șase ani la rând a fost primul din clasă, iar la terminarea școlii vorbea greaca, latina, germana, ebraica, franceza și engleza.

Sigmund a studiat medicina la Universitatea din Viena, iar în timpul celui de al treilea an a început să lucreze în laboratorul de fiziologie al facultății. După alți doi ani a devenit medic de spital, fiind repartizat în secțiile de psihiatrie și dermatologie, iar în 1885 a obținut un post de docent în neuropatologie la Universitatea din Viena. Doctorul a primit apoi o bursă din partea statului austriac și a petrecut 19 săptămâni la Paris, în clinica de maladii ale sistemului nervos de la spitalul Salpêtrière condusă de Jean Martin Charcot, medicul care trata anumite tulburări nervoase prin hipnoză. Sub coordonarea lui Charcot, Freud a început să studieze isteria.

În 1886, a revenit acasă și a deschis la Viena un cabinet privat de psihiatrie, specializat în tulburări cerebrale și nervoase, dar, pentru că aplica metodele și concepțiile lui Charcot, considerate lipsite de etică de către corpul medical vienez, a fost privit cu mare reticență de către colegi.

În același an s-a căsătorit cu Martha Bernays, nepoata rabinului șef din Hamburg, Isaac Bernays. Cuplul a avut șase copii: Mathilde, Jean-Martin, Oliver, Ernst, Sophie și Anna. Din 1891 până când au părăsit Austria, în 1938, Freud și familia sa au locuit într-un apartament aflat pe Berggasse 19, lângă Innere Stadt, un cartier istoric din Viena.

Între anii 1895 și 1900, Freud a formulat cea mai mare parte a concepțiilor sale care au format nucleul psihanalizei teoretice și practice, s-a ocupat de semnificația viselor și a actelor ratate („lapsusuri”) și a ajuns la formularea conceptului de sexualitate infantilă și a „complexului Oedip”, care ar sta la baza legăturilor erotice inconștiente ale copilului cu părintele de sex opus. În 1938, cu puțin timp înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, s-a refugiat la Londra, unde și-a petrecut ultimul an al vieții. A plecat din Viena cu trenul Orient Express pe 4 iunie, însoțit de soția sa, Martha, fiica cea mică, Anna, menajera lor și un medic, sosind la Paris a doua zi.

Aici a fost oaspete al prințesei Marie Bonaparte, strănepoata unuia dintre frații mai mici ai lui Napoleon Bonaparte, devenită o renumită psihanalistă a epocii. În noaptea următoare, familia Freud a plecat în Marea Britanie, ajungând în Gara Victoria pe 6 iunie.

Printre vizitatorii psihanalistului refugiat la Londra s-au aflat Salvador Dalí, Ștefan Zweig, Leonard Woolf, Virginia Woolf și H. G. Wells. Marie Bonaparte, buna lui prietenă și admiratoare, a venit și ea spre sfârșitul lunii iunie în Marea Britanie, pentru a discuta despre soarta celor patru surori mai în vârstă ale lui Freud, care rămăseseră în Viena. Prințesa a încercat să obțină vize de ieșire din Austria pentru bătrânele doamne, dar intervențiile ei au eșuat și toate cele patru femei au murit în lagărele de concentrare naziste.

Din cauza fumatului excesiv, Sigmund Freud s-a luptat cu o formă agresivă de cancer. Ajuns la Londra, boala s-a agravat și, când chinurile au devenit de nesuportat, a apelat la vechiul său prieten, medicul Max Schur, amintindu-i că discutaseră anterior despre fazele terminale ale vieții:

– Schur, îți amintești “contractul” nostru de a nu mă lăsa să sufăr atunci când va veni vremea? Acum nu mai este decât tortură și nu are sens.

Când Schur i-a spus că nu a uitat, Freud i-a mulțumit și i-a zis: “Vorbește cu Anna și, dacă crede că este corect, atunci pune capăt”. Anna Freud a dorit inițial să amâne moartea tatălui ei, dar doctorul a convins-o că nu are rost să îi prelungească chinul, iar pe 22 septembrie i-a administrat o doză de morfină, care a dus la moartea psihanalistului în jurul orei 3 dimineața.

La trei zile după deces, trupul lui Freud a fost incinerat la Crematoriul Golders Green din nordul Londrei, Cenușa a fost așezată ulterior în Columbarul Ernest George și, după ce Martha, soția lui, a murit în 1951, cenușa acesteia a fost d epusă în aceeași urnă.