sâmbătă, 21 septembrie 2024

😁😁😁

 Soții, în pat, citind. La un moment dat, ea se uită spre el și îl întreabă:

- Auzi, eu dacă mor, te vei recăsători?

- Ești normală? Ce e cu întrebarea asta?

- Acum mi-a venit! Deci, ce vei face?

- Ești culmea! Cum pot să îți răspund la așa ceva?

- Hai zi, că nu mă supăr!

- Nu știu... Probabil.... Sincer, nu mă pot gândi la așa ceva acum!

- OK!

După un timp, soția revine.

- Și va dormi în patul nostru?

- Femeie, nu ești normală! Ce-s întrebările astea?

- Chestii de-ale mele!

- Chiar nu am habar! Crezi că mă pot gândi la o asemenea situație? Probabil că va dormi cu mine, aici! Nu știu! Lasă-mă sa citesc!

- Bine!

Dar ea, tot nu se lasă cu întrebările și revine.

- Dar va purta și hainele mele?

- Hai că ești culmea! Alte gânduri nu ai?

- Curiozitate, nimic mai mult!

- Posibil, nu știu! Nu cred! Poate, unele! Of, ce întrebări ai azi!

- Am!

Stau ei ce stau, și ea revine:

- Dar va conduce mașina mea?

- Nu, că nu are carnet!

***

 20 septembrie 1896 - S-a nascut poetul, dramaturgul si ziaristul român Scarlat Callimachi, descendent din familia de boieri moldoveni Callimachi , neam ce a dat Moldovei patru domnitori şi un mitropolit.


Scarlat Callimachi (n. 20 septembrie 1896, București - m. 2 iunie 1975, București), supranumit: Prințul Roșu, jurnalist român, eseist, poet futurist, sindicalist, activist comunist

Scarlat Callimachi a fost descendent al unor vechi răzeşi moldoveni din neamu­l Calmăş, din zona Câmpulungului. Callimachi numără printre strămoşi câţiva care au jucat un rol im­portant în istoria Moldovei, patru dintre ei ocupând chiar tronul ţării: Grigore, Ioan, Alexandru şi Scarlat, acesta din urmă fiind creatorul Codului Callimachi, tipărit în 1812 şi rămas în vigoare, ca lege fundamentală, până la Unirea Principatelor Române. Bunicul scriitorului, Theodor, era văr cu Al I. Cuza şi a fost învestit cu diferite demnităţi de către domnitor. Tatăl său, Alexandru, cărturar şi om politic, bun prieten cu N. Iorga, se retrage la moşia Stânceşti-Botoşani, loc în care îşi petrece copilăria şi Callimachi, sub atenta supraveghere a bunicii sale Zenaida.

A urmat cursurile Facultăţii de Drept la Paris. Revenit în ţară, colaborează la ziarele „Facla” şi „Chemarea”, editate de N.D. Cocea. În 1933, este condamnat la un an de închisoare de Tribunalul Militar din Iaşi pentru articolul Căderea Babilonului, publicat în „Clopotul”. Îmbrăţişează o ideologie de stânga, devenind un susţinător al mişcării comuniste si are o contribuţie importantă în apărarea muncitorilor arestaţi după greva de la Atelierele CFR „Griviţa Roşie”. Aduce avocaţi celebri din Franţa pentru a-i apăra în instanţă pe fruntaşii greviştilor. De atunci, i s-a spus „Prinţul Roşu”, poreclă romantică pentru unii, ironică pentru alţii.

Scarlat Calimachi a fost membru al Partidului Naţional Ţărănist Democrat, condus de N. Lupu si director al „revistei de artă constructivistă” „Punct” (1924-1925), în paginile căreia semnau Şt. Roll, F. Brunea-Fox, F. Aderca, Marcel Iancu, I. Vinea şi Ilarie Voronca. Obiectivul declarat al publicaţiei viza găsirea unor forme noi de exprimare artistică şi contestarea literaturii conservator-paseiste. Împreună cu B. Fundoianu, Armând Pascal şi Sandu Elias, Callimachi întemeiază gruparea de teatru modern Insula, printre susţinători numărându-se şi soţia sa, actriţa Dida Solomon. Ulterior se alătură revistei „Contimporanul”, editată de Ion Vinea. Între anii 1937 şi 1939, a făcut parte din „Comitetul mondial împotriva războiului şi fascismului”, înfiinţat în Franţa de Henri Barbusse şi de Paul Vayllant-Couturier. Între 1941 şi 1944, este trimis pe frontul rusesc. Era ofiţer de cavalerie şi făcea parte din Regimentul Trei Călăraşi.

După război, colaborează la ziarul „Victoria”, alături de alţi gazetari ai vremii. Dezamăgit de politică, se retrage din viaţa publică şi se dedică istoriografiei. Din 1948 a fost director al Muzeului Româno-Rus, o instituţie creată pentru amplificarea legăturilor culturale dintre România şi Uniunea Sovietică, până în 1963, când acest muzeu a fost desfiinţat, ca urmare a distanţării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de influenţa URSS. Prinţul Roşu a fost căsătorit cu Dida Solomon, importantă actriţă a teatrului românesc, celebră pentru frumuseţea şi talentul său. Au avut un singur copil, Dimitrie Callimachi.

Pe 2 iunie 1975, Sacarlat Callimachi moare si este inmormantat la Cimitirul Bellu din Bucuresti. „La răscruce de vremuri„, romanul publicat postum al Prinţului Roşu Scarlat Callimachi, este o frescă a societăţii româneşti din zona Moldovei, în anii tulburi de dinainte şi de după cel de-al doilea război mondial. Avand multe nuanţe autobiografice, este si povestea unui aristocrat moldovean sedus şi dezamăgit de credinţele com uniste.

**

 Adolphe Sax, omul care a inventat saxofonul și a „păcălit” moartea de câteva ori


Nimeni nu credea că Adolphe Sax va trece de copilărie, după întâmplările care aproape că i-au adus moartea. Însă Adolphe a supraviețuit și a creat un instrument care a schimbat lumea muzicii.

A fost lovit în cap cu o cărămidă. A înghițit un ac. A băut apă cu acid. A căzut cu fața pe un cuptor încins. Sunt doar câteva dintre peripețiile lui Adolphe Sax, un copil care părea să atragă ca un magnet tot felul de accidente.

Potrivit Enciclopediei Britannica, Adolphe s-a născut în Belgia în 1814. A fost cel mai mare dintre cei 11 copii ai familiei.

Nimeni nu bănuia că acest băiat neîndemânatic avea să schimbe pentru totdeauna lumea muzicii, de la blues-ul din New Orleans, până la cafenelele din Paris unde se cânta jazz: Adolphe Sax a inventat saxofonul.

Născut într-o familie de negustori, tatăl lui Adolphe, Antoine-Joseph, fusese inițial tâmplar. Lucra atât de bine lemnul, încât a fost angajat de Wilhelm I de Orania, monarhul cel mai puternic din regiune la acea vreme, să creeze instrumente corespunzătoare pentru armata belgiană.

Sax cel tânăr a crescut în acest mediu muzical, lucru care i-a schimbat viața. Jo Santy, de la Muzeul Instrumentelor Muzicale din Bruxelles, spune că tânărul Sax se folosea în voie de atelierul tatălui său și că, la vârsta de 14 sau 15 ani, fabrica deja clarinete.

Tânărul a fabricat din fildeș un clarinet și două flaute, lucru considerat imposibil la acea vreme. Însă Sax a reinventat roata, ca să spunem așa, și a produs clarinete, flaute și trompete care erau mult mai bune decât predecesoarele lor.

În 1840, Sax a expus nouă dintre invențiile sale la Expoziția Belgiană, însă, cum era prea tânăr, i s-a refuzat premiul întâi. A primit o medalie, însă Sax a refuzat-o, spunând:

„Dacă ei cred că sunt prea tânăr pentru medalia de aur, eu mă consider prea în vârstă ca s-o accept pe cea de vermilion.”

Adolphe Sax și-a perfecționat tehnica în atelierul de instrumente muzicale al tatălui său, însă a trecut și prin momente grele. După cum amintește encyclopedia.com, copilăria sa a fost plină de accidente aproape fatale.

De exemplu, la un moment dat a confundat acidul sulfuric diluat cu laptele și l-a băut. Cu alte ocazii, a fost lovit în cap cu o piatră, aproape s-a înecat într-un râu și a fost otrăvit de trei ori cu email.

De asemenea, a înghițit un ac și a căzut pe fereastră de la etajul trei. Nu ne miră că mama lui se plângea adeseori, spunând despre Adolphe că „este un copil condamnat la nenorocire; nu va trăi”, potrivit Wikipedia. Porecla copilului era „micul Sax, fantoma”.

Adolphe Sax a adus contribuții inestimabile la lumea muzicii

Oricât ar părea de improbabil, tânărul Sax a ajuns la maturitate și, în anii ’40 ai secolului XIX, a plecat spre Paris cu 30 de franci în buzunar, după ce studiase la Conservatorul din Bruxelles.

Parisul din epoca „Mizerabililor”, aflat sub domnia regelui Ludovic-Filip, avea o lume intelectuală puternică. Era epoca de după Revoluție și de după domnia lui Napoleon Bonaparte, două perioade sângeroase. Dar Parisul acelor vremuri era și un loc al oportunităților.

Regele Ludovic-Filip intenționa să introducă o gamă nouă de instrumente în armată, care era, desigur, o piață uriașă. Sax dorea să creeze un instrument perfect pentru exercițiile militare.

Astfel, Sax a creat o serie de instrumente de suflat din alamă, care produceau diverse sunete. Însă, chiar înainte de acestea, Sax crease capodopera pentru care avea să intre în istorie: saxofonul.

În 1842, Sax l-a cunoscut pe compozitorul Hector Berlioz, care l-a introdus în cercurile muzicale din Paris. Cei doi au discutat despre invențiile lui Sax și, chiar în seara în care s-au întâlnit, enigmaticul compozitor i-a spus lui Sax: „Mâine vei ști care este părerea mea despre realizările tale.”

Sax a aflat această părere în numărul din iunie 1842 al publicației Journal des Debats. Berlioz i-a lăudat creația, care era pe atunci cunoscută drept „cornul de bas”, scriind:

„În opinia mea, principalul său merit este frumusețea variată a sunetului său, uneori serios, alteori calm, alteori pasionat, visător sau melancolic sau vag, ca ecoul slab al altui ecou, ca plânsetul nedeslușit al brizei în pădure, și, ceea ce este chiar și mai bine, ca vibrațiile misterioase ale unui clopot, produse la mult timp după ce a fost acționat; nu există un alt instrument muzical cunoscut care să posede această rezonanță stranie, aflată la granița tăcerii.”

Compozitorul a fost primul care a numit instrumentul „saxofon”. Dorind să combine frumusețea subtilă a instrumentelor de suflat din lemn, cu care crescuse, cu flexibilitatea instrumentelor cu coarde, Adolphe Sax crease un instrument absolut nou cu două mărimi: „sopranino”, sau saxofonul mic, și saxofonul „subcontrabas”, care era mai mare.

Instrumentul îmbina instrumentele de suflat din lemn cu alama. Putea obține note triste și putea chiar să imite notele melancolice ale instrumentelor cu coarde, mulțumită arhitecturii sale unice.

Saxofonul era o minunăție muzicală pe care Time a numit-o mai târziu „cenușăreasa perenă a muzicii serioase”.

„Am să mai aștept încă un an înainte de a înregistra brevetul. Până atunci vom vedea dacă un alt fabricant reușește să facă un saxofon adevărat!”, a spus Sax, temându-se că va fi plagiat.

Cu aceste frumuseți de alamă, Sax spera să revoluționeze lumea orchestrelor. Și a reușit.

Anii din urmă ai omului care a inventat saxofonul

Saxofonul și creatorul său nu au fost apreciați la vremea lor. După ce a brevetat saxofonul, în 1846, în Franța au fost introduse copii piratate, iar Sax nu a câștigat niciun ban.

De asemenea, inventatorul era cunoscut pentru personalitatea sa dificilă. Foarte ambițios și creativ, omul care a inventat saxofonul i-a deranjat pe muzicienii mai conservatori. Prin urmare, saxofonul nu a ajuns în orchestrele epocii sale, așa cum visa Sax.

Împotriva lui Adolphe Sax s-au format tot felul de grupuri, iar presa scria articole defavorabile despre el. Fiind un tip litigios, Sax a ajuns în curând la fundul sacului. A declarat falimentul de trei ori: în 1852, în 1873 și în 1877.

Însă existau și oameni care îi susțineau viziunea. A vândut în jur de 20.000 de saxofoane între 1843 și 1860, iar Berlioz i-a sărit în apărare, scriind:

„Mereu și mereu, Sax este victima unor persecuții demne de Evul Mediu… Cu ceva mai mult curaj, l-ar fi asasinat. Așa arată ura pe care o trezesc inventatorii printre cei care nu au inventat nimic.”

Deși instrumentul a devenit în cele din urmă emblema unui nou gen muzical, inventatorul său a murit lefter, pe 7 februarie 1894.

Sax nu s-a căsătorit niciodată, însă a avut cinci copii cu partenera sa, Louise-Adele Maor. Unul dintre fiii săi, Adolphe-Edouard, a continuat să producă saxofoane în atelierul tatălui său. În 1928, atelierul a fost preluat de firma pariziană Selmer.

Omul care a inventat saxofonul este ținut minte pentru multe lucruri: pentru încrederea în sine, pentru încăpățânare, însă, în primul rând, pentru instrumentul care îi poartă numele.

Saxofonul a schimbat muzica pentru totdeauna, devenind „copilul teribil” al jazz-ului și al blues-ului și o componentă nelip sită din orchestre și trupe de jazz.

***

 Claudia Millian, decedata pe 21 septembrie 1961, și Ion Minulescu, o iubire de-o viata


Claudia Millian s-a născut pe 20 februarie 1887 la București, și a fost fiica unui inginer petrolist, Ion Millian, și a Mariei Negoescu. După terminarea cursurilor Şcolii de Belle Arte şi ale Conservatorului, tânăra aspirantă la măiestria picturii şi a muzicii a început să publice proză şi poezii, apoi teatru şi cronici dramatice.

Pe când era elevă de liceu, recita cu voce tare versuri din “Romanțe pentru mai târziu” şi îl iubea, în ascuns, pe Ion Minulescu, viitorul său soț. L-a văzut pentru prima dată pe poet la un bal mascat organizat de Tinerimea artistică: “Minulescu era îmbrăcat într-un costum de cavaler medieval şi se plimba cu Cincinat Pavelescu, mascat în filosof roman. Minulescu purta pe atunci o mustaţă roşie şi părea foarte amuzant în costumul lui. Numai mustaţa nu-mi plăcea şi după mulţi ani, într-o vară, la Predeal, l-am putut convinge să şi-o radă. L-am cunoscut mai târziu, în redacţia ziarului Viitorul.

Adusesem o informaţie de la Conservatorul de Belle-Arte şi Minulescu mi-a publicat-o. Am fost după aceea să-i mulţumesc şi m-a întrebat:

— De ce ai ţinut atât de mult să se publice informaţia asta?

— Ca să fiu şi eu cunoscută ca dumneata, i-am răspuns.

— Bine, dar eu sunt cunoscut pentru că scriu poezii.

— Şi eu scriu poezii, i-am replicat. Mi-a cerut să le vadă şi i-am arătat primele poezii din «Garoafele roşii». S-a îndrăgostit mai întâi de versurile mele, apoi de mine şi aşa s-a întâmplat «nenorocirea»”, povestea poeta în 1938.

În același interviu, Claudia Millian spunea: “Sunt feministă în sensul că dau multă importanţă posibilităţilor femeii. În femeie sunt puteri latente care trebuie încurajate. Ori de câte ori femeia a ieşit pe un teren de luptă, artistic, literar, politic, ştiinţific, a dat dovada unei mari puteri de afirmare. Bărbatul trebuie să fie egal cu femeia. Îmi amintesc că o binecunoscută feministă a dovedit chiar într-o conferinţă că bărbatul e inferior femeii. Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam, ceea ce înseamnă că Adam a rămas infirm, întrucât îi lipseşte o coastă, pe când femeia le are pe toate.”

În anul 1914, anul când a debutat editorial cu volumul de poezii “Garoafe roşii”, Claudia Millian s-a căsătorit cu Minulescu.

Următoarele ei volume de versuri, “Cântări pentru pasărea albastră” (1922) şi “Întregire” (1936), au fost bine primite de critica literară, iar piesele pe care le-a scris au fost reprezentate în teatrele din București și Cluj. Pentru drama “Vreau să trăiesc” (pusă în scenă de regizorul Soare Z. Soare și interpretată de Ion Manolescu, Gr. Mărculescu, Al. Critico, Niky Atanasiu, Aura Buzescu, Marietta Anca), a primit Premiul Teatrului Național în anul 1936.

Postum i-au mai apărut încă şase cărți, printre care şi “Despre Ion Minulescu” (1968), despre care Șerban Cioculescu scria:

“Sub titlul acesta publică Editura pentru Literatură un „triptic memorial” despre „Omul”, „Poetul” şi „Veşnicia” sau sfârşitul lui Ion Minulescu, aşa cum l-a văzut soţia lui, poeta, dramaturga şi memorialista Claudia Millian. Am fost vecinul lor, din anul 1935. Îi vizitam destul de des, atras de farmecul amfitrionilor şi de ambianţa tonică a căminului lor, un autentic muzeu de artă veche şi modernă, românească şi universală, o casă memorială astăzi întreţinută cu pietate şi gust de urmaşa lor, talentata pictoriţă în mozaic Mioara Minulescu.

De câte ori, şi în zilele acestea, calc în apartamentul de pe Bulevardul dr. G. Marinescu, păşesc cu sfială şi cucernicie, odihnindu-mi privirea când pe icoanele vechi, când pe portretele familiare ale „conului Minu” şi ale „coanei Claudia”, care şi ele sfinţesc locul şi-i dau o atmosferă de taină. Ani de-a rândul, Claudia Millian ne-a citit din amintirile ei alte capitole decât acelea închinate lui Ion Minulescu. Păstrez astfel o impresie puternică despre unele scene ca înhumarea scriitoarei Monica Dan, ca sfârşitul patetic al Hortensiei Papadat-Bengescu sau o plimbare pe mare cu Barbu Delavrancea.

Claudia Millian găsise timbrul evocator, care împrumută un accent emotiv amintirilor. Lirice în principiul lor, acestea nu erau însă lipsite de detaliile concrete, de forţa descriptivă a scriitoarei care mânuise şi penelul în tinereţe. De aceea ea va şti să găsească, în explicarea prieteniei dintre Ion Minulescu şi Iser, notele caracterologice care au înfrăţit pe cei doi artişti, pe ilustratorul şi pe autorul culegerii “De vorbă cu mine însumi”.

Locuri, oameni, situaţii, împrejurări, totul e creionat în estompă, dar cu vibraţii de lumină şi de sentiment. Scriitoarea se estompează pe sine însăşi cu o admirabilă discreţie, păstrând mereu rolul de secund în care s-a complăcut, ca tovarăşă de viaţă a expansivului ei partener, care umplea spaţiul oriunde se afla cu o jovială bonomie şi o încântătoare indiscreţie.

Aşa e şi în căminul care le păstrează prezenţa: conu Minu ocupă spaţii largi de pânză, uneori în mărime supranaturală, de zeu în haine nemţeşti, cu veşnicul trabuc şi în comodă postură de „şuetă” sau în variate instantanee plastice, la fel de vii; mai puţin difuză, coana Claudia se regăseşte în câteva crochiuri de tinereţe, dar mai ales în splendida suită spiritualizată de figurine în bronz ale maestrului Han, lucrări care prin dimensiunile lor medii ne fac impresia unor ridicări la altă scară a unor statuete de Tanagra.

Claudia Millian povesteşte cu reţinut umor cum l-a apropiat pe Ion Minulescu, cum însuşi soţul ei dintâi i-a făcut cunoştinţa cu idolul ei literar de pe băncile şcolii, fără să poată prevedea căile ascunse ale destinului.

lată portretul realist al tânărului poet: „Ion Minulescu era un alt Minulescu decât cel din vârsta maturităţii. Purta ochelari subţiri, cu cadru vermeil. Avea o mustaţă roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund, rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat, dar niciodată „tiré à quatre épingles“, se purta cu lavalieră, iar din buzunarul stâng al sacoului lăsa liber colţul batistei de linon, cu iniţiale brodate în negru. Nu se despărţea de mănuşile de piele şi nici de baston, pe care îl preţuia ca pe un atribut necesar în ţinuta de stradă a bărbatului, aşa cum socotea pălăria, care îi acoperea fruntea puţin şi de sub care scăpa şuviţa groasă de păr, învelindu-i statornic o tâmplă”.

Este momentul terasei Oteteleşeanu, de acum şaizeci de ani, când Al. T. Stamatiad începuse să clameze, aşa cum l-am auzit mai târziu, peste alte două decenii, vociferând stereotip: „Suntem splendida generaţie!” Claudia Millian evocă întreg grupul, pe „Alexandru Theodor Maria Stamatiad, nume care suna ca al lui José Maria de Heredia”, pe Corneliu Moldovanu, „în atitudine superioară de profesor“, pe poetul neoclasic Dimitrie Nanu, „cel mai distrat om care ne ieşise vreodată în cale“, pe frumosul Eustaţiu Măciucescu, casierul fără plată al Societăţii Scriitorilor Români, pe magistratul colecţionar George Stratulat, apoi pleiada de pictori şi sculptori, completată cu caricaturistul N. Petrescu-Găină, numit astfel, credem noi, în deriziune de către Al. Bogdan-Pitești, tocmai pentru că el semnase la început Gallus (Cocoș!).

Li se adăuga o „vivandieră a clanului”, o fată tânără și frumoasă, pe nume Violeta, dar amintind „pe Mimi din Boema lui Henri Murger”.

Îi regăsim, dintre cunoştinţele noastre mai târzii de la Capşa, pe Iorgu Metaxa, „Câinele”, nu fiindcă ar fi fost „câinos“, ci fiindcă umblase multă vreme „cu un câine în lesă”, pe neuitatul Aurel Niculescu-Bratu, fost consul şi profesor, evocat la moartea lui de către Arghezi, Tudor Teodorescu-Branişte şi subscrisul, eroul denaturat din romanul lui Carol Ardeleanu, “Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa”, şi pe atâţia alţii!

Regretăm că figura lui Al. Bogdan-Piteşti, centrală în mijlocul artiştilor între 1896 – 1916 şi până după întâiul război mondial, n-a ispitit talentul de evocare al memorialistei. Unele romanţe de care ne spune Claudia Millian că erau la modă acum şaizeci de ani, ca aceea care începe cu versurile:

„Non, tu ne sauras jamais,

O toi que tout bas j’adore”, am fredonat-o şi noi, în adolescenţa noastră provincială, cu zece ani mai târziu.

Exodul din războiul pentru întregire, cu popasurile la Huşi şi Iaşi, dă paginile cele mai emotive din cartea amintirilor retrospective. Un domn Donici şi o coană Marghioala, ambii huşeni, au împrumutat lui Minulescu ideea celor doi bătrini din “oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”. Verificăm darul de portretistă al autoarei în creionarea unei Ruhără din Huşi, îngrijitoare şi frământătoare ideală de pâini.

Claudia se îndrăgostise de Iaşi în timpul refugiului. Vechea capitală avea într-adevăr lipiciul ei, pe care l-am simţit şi noi în anul greu următor secetei din 1946.

După război, este relevată activitatea creatoare a lui Minulescu ca inspector al Artelor, se subliniază rolul său în înfiinţarea Salonului Oficial şi în punerea în valoare a icoanelor pe sticlă (pe plajă, cum spun ardelenii). Atâtea şi atâtea aspecte ale personalităţii cuceritoare a celui ce a fost poetul şi artistul Ion Minulescu sunt evocate cu discretă emoţie.

Ne simţim furaţi de darurile de înviere a trecutului la Claudia Millian şi regretăm că nu şi-a scris jurnalul zi de zi. Îl acceptăm însă bucuros aşa cum este şi închidem cu regret cartea la ultima pagină, hotărâţi să o redeschidem de câte ori ne va fi dor de nepreţuiţii noştri prieteni a căror perindare alături pe această lume a fost fixată cu degete de foc printre filele piosului relicvariu.”


*** Șerban Cioculescu, Gazeta literară, 18 iulie 1968

Claudia Millian Minulescu a încetat din viață pe 21 septembrie 1961, la vârsta de 72 de ani, și a fost înmormântată alături de Io n Minulescu, la Cimitirul Bellu.

***

 Larry Hagman: Cine l-a ucis pe J.R.?


Larry Hagman s-a născut pe 21 septembrie 1931 în Fort Worth, Texas și a fost fiul actriței Mary Martin. Tatăl lui, Benjamin Jackson Hagman, era de origine suedeză și lucra ca avocat districtual, dar părinții au divorțat în 1936, când Larry avea cinci ani, iar el a rămas în grija bunicii materne, Juanita Presley Martin, pentru că mama sa primise un contract la studiourile Paramount. În 1940, Mary Martin s-a recăsătorit cu un anume Richard Halliday cu care a avut o fiică, Heller, și a renunțat temporar la cinematografie, dar apoi s-a mutat la New York pentru a începe o carieră pe Broadway.

Larry a stat în această perioadă cu bunica în California, iar când aceasta a murit i s-a alăturat mamei la New York. Deși tatăl își dorea pentru el o carieră de avocat, adolescentul era atras de teatru. După ce a absolvit liceul în 1949, a decis să devină actor și s-a înscris la cursurile Bard College din New York, dar a renunțat la pregătire după un an. Larry Hagman și-a început cariera în 1950, primind roluri mici în spectacolele trupei de teatru a lui Margo Jones. Un an mai târziu a apărut în musical-ul South Pacific împreună cu mama sa și a rămas în distribuție timp de un an, până în 1952, când a fost înrolat în Forțele Aeriene ale Statelor Unite.

Staționat la Londra, și-a petrecut cea mai mare parte a serviciului militar distrând trupele americane din Regatul Unit, iar în 1956 s-a întors la New York. Doi ani mai târziu a apărut pe Broadway în piesa “Comes a Day” și în câteva programe de televiziune, cele mai multe live.

În 1954, Hagman s-a căsătorit cu Maj Axelsson, o suedeză cu trei ani mai mare decât el, cu care a avut doi copii, Heidi Kristina și Preston. După zece ani, actorul și-a făcut debutul în filmul “Ensign Pulver”, alături de tânărul Jack Nicholson, și în același an a fost distribuit în “Fail-Safe”, un film în care a jucat alături de Henry Fonda. În 1965, Hagman a primit un rol în serialul tv “I Dream of Jeannie”, comedie care a avut cinci sezoane între 1965 to 1970 și a avut mare succes în America.

În 1978, lui Larry Hagman i s-au oferit două roluri în două seriale de televiziune care urmau să apară în acel an. Primul era filmul “The Waverly Wonders”, iar celălalt – Dallas, în care a primit rolul fiului cel mare al omului de afaceri J.R. Ewing. Citind ambele scenarii, actorul a decis că personajul J.R. este perfect pentru el.

Dallas a devenit rapid un succes mondial, a fost difuzat în 90 de țări, iar Larry Hagman s-a transformat într-una dintre cele mai cunoscute vedete de televiziune ale epocii.

La sfârșitul celui de-al treilea sezon, scenariștii au decis ca J.R. să fie împușcat și seria s-a încheiat într-un mister total, întrebarea de pe buzele tuturor telespectatorilor fiind “Cine l-a împușcat pe J.R.?”. Înainte de a începe producția pentru cel de-al patrulea sezon al serialului, actorul a încercat să-și negocieze un salariu mai mare, astfel că a ratat filmările pentru primul episod, apărând de-abia la sfârșit, pentru câteva minute.

În mijlocul negocierilor, Larry Hagman își dusese familia în vacanță la Londra, dar cum telespectatorii și directorii de rețele tv își doreau ca el să rămână în film, toate solicitările financiare i-au fost acceptate, devenind una dintre cele mai bine plătite vedete din televiziune. Misterioasa întrebare “Cine l-a ucis pe J.R.?” a primit răspuns pe 21 noiembrie 1980, într-un episod care a înregistrat o audiență record. Vinovată nu era Sue Ellen, așa cum au crezut cei mai mulți dintre telespectatori, ci sora acesteia, Kristin Shepard, interpretată în serial de actrița Mary Crosby.

Pentru interpretarea sa în rolul lui J.R. Ewing, Hagman a fost nominalizat la două premii Emmy pentru cel mai bun actor principal într-un serial dramatic, în 1980 și 1981, dar nu a obținut premiul. În 1984, când Barbara Bel Geddes, interpreta lui Miss Ellie, a părăsit temporar serialul pentru a face o intervenție chirurgicală, Larry i-a sugerat mamei sale din viața reală, Mary Martin, să apară în locul ei, dar aceasta a respins categoric ideea, iar Bel Geddes a fost înlocuită pentru scurt timp de Donna Reed. În 1991, după 14 sezoane, ratingurile serialului au scăzut, iar CBS a decis să pună capăt filmărilor.

La câțiva ani după ce Dallas s-a încheiat, Hagman a apărut în două filme de televiziune legate de povestea serialului: “J.R. se întoarce”, în 1996 și „Războiul familiei Ewing”, în 1998.

În 2012 Larry a acceptat să joace în continuarea serialului Dallas, o serie produsă de TNT, pentru care au început filmările în 2012, dar după primul sezon actorul a încetat din viață, iar personajul său, J.R., a fost ucis în sezonul al doilea al noului Dallas.

În 1995, suferise un transplant de ficat care i-a salvat viața după ce fusese diagnosticat cu cancer hepatic, provocat probabil de faptul că timp de 40 de ani fusese un consumator serios de alcool și, în plus, suferea de trei ani și de ciroză hepatică. În 2008 a fost afectat cu boala Alzheimer, iar starea lui de sănătate s-a deteriorat, ajungând ca în 2010 să aibă nevoie în permanență de îngrijire medicală.

În iunie 2011, actorul a mărturisit într-un interviu că suferă de cancer la gât în stadiul 2, spunând: “Când eram J. R. puteam să scap de orice, fie că era vorba de mită, șantaj sau adulter, dar acum am fost prins de cancer.

Vreau ca toată lumea să știe că este o formă frecventă, dar tratabilă de cancer. Voi primi tratament în timp ce lucrez la noua serie Dallas”.

În iunie 2012, boala de care suferea părea că a intrat în remisie, dar o lună mai târziu medicii l-au diagnosticat cu sindrom mielodisplazic. Actorul a murit pe 23 noiembrie 2012, la Spitalul Medical City din Dallas, în urma complicațiilor cauzate de leucemia mieloidă acută, la puțin timp după ce a fost intervievat pentru un documentar National Geographic numit “The ’80s: The Decade that Made Us”.

Actrița Linda Gray, care a interpretat-o pe Sue Ellen Ewing în Dallas, l-a numit pe Larry “cel mai bun prieten al ei timp de 35 de ani” și a mărturisit că a fost alături de el în spital până în ultimele clipe: “a fost creativ, generos, amuzant, iubitor și talentat și îmi va fi enorm de dor de el. A avut o viață originală și a trăit-o la maxim”. Patrick Duffy, actorul care l-a jucat pe Bobby Ewing, s-a aflat și el lângă patul lui Hagman când acesta a murit și a spus la acel moment: “Vineri am pierdut unul dintre cei mai mari prieteni. A fost un luptător în cel mai blând mod de a lupta, a luptat pentru prietenii săi. Îi port prie tenia cu onoare”.

***

 L’Oréal, imperiul vopselelor de păr, construit de un bărbat


Eugène Schueller, creatorul companiei L’Oréal, s-a născut pe 20 martie 1881 la Paris, fiind fiul unui patiser de origine alsaciană. Familia locuia în camera din spate a brutăriei, pe rue du Cherche-Midi, în arondismentul 6, unde copilul și-a petrecut primii ani de viață.

Eugène a urmat gimnaziul la Sainte-Croix de Neuilly, apoi Liceul Condorcet și s-a înscris la Institutul de Chimie Aplicată din Paris. În 1904, după finalizarea studiilor, a fost promovat asistent al profesorului Victor Auger de la Sorbona și apoi preparator șef la Farmacia Centrală din Franța.

În 1907, tânărul a dezvoltat primele vopsele de păr sintetice, făcând experimente în baia apartamentului său cu două camere de pe rue d’Alger. Schueller s-a căsătorit în 1909 cu Louise Madeleine Berthe Doncieux, iar fiica lor, Liliane, s-a născut pe 21 octombrie 1922. Soția sa a murit în octombrie 1927 și chimistul s-a recăsătorit cinci ani mai târziu, în mai 1932, cu Annie Grace Burrows.

În 1909 Eugène a fondat Societatea franceză de vopsele de păr, cea care a devenit mai târziu L’Oréal și a avut, în paralel, și un mic magazin de țesături, iar în 1912 a cumpărat revista “La coiffure” din Paris, pe care a început să o distribuie în saloanele de coafură.

În timpul Primului Război Mondial Schueller a fost mobilizat pe front, devenind locotenent secund de artilerie, iar în această perioadă afacerea a fost condusă de soția sa.

După încheierea războiului, în 1919, chimistul a inventat primul colorant rapid de păr, apoi șamponul Dopal, a lansat mărcile Dop și Monsavon și în 1935 a dezvoltat Ambre Solaire, primul produs de protecție solară, inaugurând astfel o industrie  care i-a adus o avere uriașă.

Prieten apropiat al politicianului fascist Eugène Deloncle, omul de afaceri și-a pus la dispoziție resursele materiale pentru a sprijini înființarea Organizației secrete de acțiune revoluționară națională (OSARN), un grup subversiv de extremă dreapta cunoscut și sub numele “La Cagoule”, iar în 1940 a contribuit la finanțarea partidului fondat de Deloncle, Mișcarea Socială Revoluționară, care a colaborat cu naziștii.

După război, datorită mărturiilor lui Pierre de Bénouville, André Bettencourt, François Mitterrand, Max Brusset, conform cărora Schueller ar fi ajutat un număr mare de evrei în timpul ocupației naziste, omul de afaceri a scăpat de acuzația de colaborare cu regimul nazist și a primit chiar distincția de Cavaler al Legiunii de Onoare.

La sfârșitul anului 1945, omul de afaceri l-a angajat pe François Mitterrand în funcția de președinte și director executiv al Editions du Rond-Point și director al revistei “Votre beauté”, iar politicianul André Bettencourt s-a alăturat conducerii grupului L’Oréal.

Fiica sa, Liliane, s-a căsătorit pe 8 iunie 1950 cu André, care devenise director al grupului L’Oréal, ambii ocupându-se de managementul firmelor de cosmetice. Ea a fost o prezență discretă în spațiul public, dar a condus cu succes compania, iar în 1958, la un an după moartea tatălui său, a creat “Premiul Eugène Schueller” în beneficiul absolvenților Școlii naționale superioare de chimie de la Paris.

Pe 22 decembrie 1987, soții Bettencourt au creat fundația care le poartă numele și care

finanțează lupta împotriva SIDA, iar pe 11 februarie 2010 Liliane a lăsat moștenire organizației suma de 552 milioane de euro, considerată cea mai mare donație privată din Franța.

Liliane Bettencourt a locuit toată viața în conacul său din Neuilly-sur-Seine și a murit în noaptea de 20 spre 21 septembrie 2017, la vârsta de 94 de ani. Înmormântarea a avut loc la biserica Saint-Pierre din Neuilly-sur-Seine în prezența familiei Bettencourt-Meyers, a fostului președinte Valéry Giscard d’Estaing și a fostului premier Édouard Balladur.

Unica ei fiică, Françoise, s-a căsătorit cu Jean-Pierre Meyers, nepotul unui rabin ucis la Auschwitz și cei doi au decis să-și crească copiii, Jean-Victor și Nicolas, în religia mozaică. Mariajul a readus în atenția opiniei publice controversele legate de bunicul său, Eugène Schueller, în privința colaborării cu regimul nazist. Din octombrie 2019, Françoise este cea mai bogată femeie din lume, cu o avere estimată la 59,3 miliarde de dolari, potr ivit Bloomberg.

***

 Baronul Barbu Bellu și necropola Capitalei


Barbu Bellu s-a născut în mai 1825 la București și a fost fiul logofătului Alexandru Bellu și al Irinei Văcărescu, fiica marelui ban Barbu Văcărescu. Familia a avut patru copii – Costache și Gheorghe (ambii decedați la Paris, fără descendenți), Ștefan (căsătorit cu Eliza Stirbey, fiica lui Barbu Știrbey) și, în sfârșit, Barbu.

Strănepot al macedoneanului George Bellio, boierul a moștenit titlul pe linie paternă din familie, a fost deputat și ministru al Instrucțiunii și Justiției, în 1866 i s-a întărit titlul nobiliar ce-i fusese oferit unui unchi de către curtea imperială de la Viena și a avut un singur fiu, numit tot Barbu.

Baronul și-a făcut studiile la Atena, în Grecia. La revenirea în țară, în 1850, a devenit judecător la tribunalul Ilfov, iar în 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeș.

Pe 7 februarie 1862, Barbu Bellu a primit funcția de ministru, dar a demisionat pe 24 iunie 1862, după ce premierul Barbu Catargiu, care îi era văr, a fost asasinat. Un an mai târziu, pentru o perioadă de aproape două luni, a ocupat funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu, iar după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a retras din viața publică.

În 1889, “Domnul Baron Barbu Bellu” a adus în România cel dintâi automobil, un “Peugeot de 4 CP” sau, cum i se spunea pe atunci, trăsură cu patru locuri. După vreo şase ani, în România au apărut şi alte automobile, astfel că în 1904 numărul mașinilor din București era de 63, din care numai 36 înregistrate. Automobilul lui Barbu Bellu nu a fost primit cu simpatie de către opinia publică, deoarece “producea panică printre cetăţeni, speria caii și făcea zgomot”, ceea ce a dus la numeroase proteste, consemnează presa vremii.


În plus, primele automobile erau destul de fragile, cu motoare care se defectau uşor, dădeau multă bătaie de cap şoferilor care nu ştiau cum să le repare, astfel că erau dese cazurile când maşinile defecte erau lăsate în stradă şi proprietarii recurgeau la un mijloc de transport mai sigur: căruţa cu cai.

Om cu avere însemnată, lui Barbu Belu îi plăcea să ţină casă deschisă şi masă întinsă pentru oricine, chemaţi sau nechemaţi de se întâmplau acolo “douăzeci, treizeci de inşi la masă, să poftească”. Odată, îi veni boierului să întrebe, “între ciorbă şi rasol”:

— Ia ascultă, coane cutare, cine-i ăla care stă acolo, în capul mesei, parcă nu l-am mai văzut pe-aici?

— Cum se face, coane Barbule? Păi ăsta-i doar cutare, mănâncă la dumneata în toate joile, de vreo douăzeci de ani!

— Aşa! Bravo lui, răspunse Bellu, să fie sănătos şi să mai poftească!


Despre epoca lui Barbu Bellu povestea cu nostalgie Ion Niculescu-Bucătarul:

“Uite ici, aproape de dumneavoastră, unde sunt acum casele lui Prager, erau altădată curţile lui boier Barbu Bellu! Ce mai grădini erau pe atuncea! Şi cum e acum în primăvară, numai podoabă de floare albă în pomi, trăgeau caleştile lăcuite la scara lui boier Barbu Bellu şi mai în fiece săptămână erau ospeţe mari. Eu eram bucătar, şi la boier Barbu Bellu am fost bucătar, şi la dumneaei, cocoana Maria Filipescului, şi la mulţi alţii, pe care bătrâneţile mele le-au uitat acum. Iar boierii, când erau mulţumiţi de masa ce le-o puneam la cale, ori de cofeturile cu care-şi îndulceau guriţa duducuţele, că eu eram bucătar cofetar, nu ca cei de azi, atunci mă chemau boierii şi îmi dădeau bacşiş galbeni şi irmilici, icosari şi lei noi de-ai lui Vodă Carol.

“Să trăieşti, Ioane”, îmi ziceau boierii, iar eu le mulţumeam frumos şi adunam părăluţe albe pentru zile negre. Că eu n-am fost beţiv şi n-am bătut cărţile prin cafenele, nici pungaş de buzunare n-am fost, nici curvar. Am crescut din fragedă copilărie la case mari şi am trăit cu cinste. După patruzeci de ani de muncă, atunci când alte bucate se cereau la masa altor boieri, eu cu baba mea şi cu patru feciori m-am dat la o parte din viaţa cea nouă.

Am prins rostul vremilor şi, pentru că mi-am dat seama că tinereţii îi place mai mult plimbatul, din agonisita celor patruzeci de ani, după ce îmi durasem o căsuţă în şoseaua Viilor, am pus pe piaţă trei trăsuri, tot una şi una, pe arcuri legănate, aduse de la “Viana”. Optsprezece cai aveam! Mâncau jăratec, nu alta. Eram mulţumit, ce să zic! Îmi creşteau feciorii roată împrejurul meu şi mă bucuram de zilele pe care mi le da Dumnezeu…” (Curentul, mai 1932)

Barbu Bellu


Baronul Barbu Bellu a murit pe 27 iulie 1900, la vârsta de 75 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul care îi poartă numele, iar singurul său fiu și-a pus capăt zilelor în mai 1924. Presa consemna la acel moment: “Sinuciderea baronului Barbu Bellu

Aseară, la orele 9, baronul Barbu Bellu s-a sinucis pe când se afla în locuința sa din strada General Manu (fostă Verde) No. 23, trăgându-și un glonț de revolver calibrul 12 în tâmpla dreaptă, astfel că moartea i-a fost instantanee.

Cauza care l-a îndemnat pe nefericitul baron, om în vârstă de 55 ani, să-şi curme firul vieţei, e boala incurabilă ce-l chinuia de mai mult timp: neurastenia îi făcuse traiul insuportabil. Din informaţiile ce le-am putut culege, reiese că baronul era un blazat în acelaşi timp. Trăia izolat, fără familie, și de la o vreme devenise extrem de abătut și de taciturn. Aceasta l-a dus la o stare de depresiune morală care a avut ca rezultat deznodământul fatal”.


Din volumul lui Gheorghe Bezviconi, “Necropola Capitalei” (Institutul de Istorie N. Iorga, 1972), aflăm câteva informații interesante despre istoria Cimitirului Bellu: “Pe locul de la bariera Șerban Vodă se găsea în 1821 curtea boierească și grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân.


De la proprietarul locului vine numele cimitirului de mai târziu, căruia i se spunea în popor “la Bellu”. Tradiția amintește de Barbu Bellu (1825 – 1900), ministru al cultelor și justiției, drept donator al terenului sau al unei părți a lui către vechiul Cimitir Bellu; de altfel, celei dintâi biserici din cimitir i se zicea “Mănăstirea Bellu”.

Barbu Bellu


În toamna anului 1855, au fost întreprinse lucrările de amenajare a câmpului Cimitirului Bellu, care a început să funcționeze la 21 septembrie 1858. În anul următor, se fac numiri de personal. Tot atunci guvernul trece la aplicarea practică a hotărârilor sale în legătură cu mutarea cimitirelor afară din oraș, dincolo de bariere. Astfel se publică oficial și se comunică tuturor parohiilor din mahalalele orașului porunca prin care se interzice înmormântarea pe viitor în cimitirele din jurul bisericilor. Se dă termen până la 1 aprilie 1860 ca aceste cimitire bisericești să fie mutate dincolo de bariere, unde li s-a arătat locul. În același an a fost tiparit și un regulament pentru înmormântări. Din Condica concesionărilor de locuri pe anii 1859-1874 a Serviciului Cimitirelor aflăm că înmormântările se fac în Cimitirul Bellu din noiembrie 1859. Cel dintâi “concesionar” este C.A. Rosetti, cunoscut om politic, care cumpără un loc pentru înmormântarea fiicei sale, Elena, iar în aprilie 1861, alt loc pentru fiul său, Anton. De aceea lui C.A. Rosetti i se atribuie înființarea acestui cimitir. Al doilea “concesionar” este scriitorul Cesar Bolliac care, în aprilie 1860, își înmormântează soția, Aristia. Deși de la 1861 în Cimitirul Bellu sunt înregistrate numeroase înmormântări, totuși pietrele de morminte din această perioadă sunt destul de rare”.


Surse:


Adevărul (1895, 1924)


Curentul (1932)


Viitorul (1928)


Ilustrațiunea română (1 932, 1934)


Realitatea ilustrată (1930)

***

 ATENTATUL LEGIONAR ASUPRA LUI FLORIAN ȘTEFĂNESCU-GOANGĂ Florian Ștefănescu-Goangă a avut un destin complicat și tragic. Avea să fie victima...