sâmbătă, 21 septembrie 2024

***

 “Tanța și Costel” și “Preșul”, piesele care i-au adus celebritatea lui Ion Băieșu


Dramaturgul a incetat din viata la 21 septembrie 1992, la varsta de 59 de ani.


Ion Băieșu s-a născut la 2 ianuarie 1933, în salul Băteşti din judeţul Buzău, a absolvit școala primară în satul natal, apoi liceul comercial din Buzău.

În anii 1951 – 1952 a urmat Şcoala de literatură “Mihai Eminescu”, apoi Facultatea de filologie din Bucureşti, devenind după absolvire redactor la ziarele “Albina”, “Tânărul miner” din Petroşani şi “Tânărul constructor” din Hunedoara între 1952 – 1954, apoi redactor la cotidianul “Scânteia tineretului” până în anul 1964 și, între 1966 și 1968, redactor şef la revista “Amfiteatru”.

Ion Băieșu a debut în literatură în 1951, cu o poezie publicată în ziarul “Viaţa Buzăului”, semnată sub pseudonimul Ion Mihalache, iar în dramaturgie în 1966, cu piesa Ariciul de Ia “Dopul perfect”, jucată pe scena Teatrului “Barbu Ştefănescu Delavrancea” din Bucureşti. Printre piesele pe care le-a scris în această perioadă se numără “Iertarea”, “Vinovatul”, “Preşul” și “Chiţimia”, pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor și “Balanța”, singurul său roman, care a fost ecranizat de Lucian Pintilie în 1992. Ion Băieșu a fost și autorul scenariului pentru filmele “Astă seară dansăm în familie”, “Mere roșii”, “Grăbește-te încet”, “Duminică în familie”, “De ce are vulpea coadă”, “Harababura”.

Autorul memorabilelor piese “Preșul” și “Chițimia” și al scheciurilor tv “Tanța și Costel”, atât de cunoscute în anii ’60 – ’70, a acordat un interviu cronicarului Paul Tutungiu, publicat în revista Teatrul din anul 1973:

“Cineva spunea că în fiecare scriitor, poet sau prozator se ascunde un dramaturg. Adevărul este că prozele cu care aţi “descuiat” primele porţi ale literaturii române au în ele foarte multe elemente dramatice, chiar oralitatea ce pare atât de estompată. Când şi de ce aţi optat pentru teatru?

— Dramaturgul se poate ascunde nu numai într-un poet sau prozator, ci în oricare altă fiinţă. Într-un vânător, într-un funcţionar sau chiar într-un avocat. Istoria teatrului universal geme de astfel de cazuri. Sigur că poeţii şi prozatorii sunt foarte aproape de dramaturgie, că un poem oarecare poate deveni oricând un poem dramatic care poate fi pus pe scenă. Marin Sorescu a rămas poet şi în lucrările sale dramatice, Matca şi Iona fiind nişte poeme dramatico-filozofice. Există şi exemple de romane teatrale, de prozatori care se bizuie foarte mult pe dialog şi monolog, mai ales prozatorii de tip comportamentist ca Hemingway. În ceea ce mă priveşte, pe vremea cînd eram prozator, nici prin cap nu-mi trecea să scriu teatru.

Întâmplător, publicasem o schiţă satirică într-o revistă, dar regizorul Dinu Cernescu a avut ciudata idee să-mi dea un telefon şi să-mi propună să transform respectiva schiţă într-o piesă.

M-am apucat de scris şi aşa s-a născut Ariciul de la “Dopul perfect”, o comedie cam hibridă, dar nu lipsită de anumite calităţi. Piesa a fost pusă în scenă la răposatul teatru “Delavrancea”, fiind un eşec desăvîrşit. Eram decis să nu mai scriu teatru, mai ales că prozele mele cuprinse în volumul “Sufereau împreună” se bucurau de un frumos succes la critică si public. Dar n-am fost în stare să-mi ţin jurământul. Mă chinuia ideea unei drame având la bază subiectul nuvelei “Acceleratorul”. M-am gândit ce m-am gândit, m-am frământat, ce m-am frământat şi am scris “Iertarea”. Succesul a fost deplin, am căpătat încredere în mine şi atunci mi-am zis: “mai scriu câteva ca să adun pentru un volum şi apoi mă las”. Dar au trecut de atunci aproape zece ani şi nu m-am lăsat de teatru. Ce se va întîmplă mai departe, nu ştiu.

— Publicistul Ion Băieşu a vizat vreodată teatrul publicistic? Sau poate că “Preşul” şi “Tanţa şi Costel” reprezintă posibile ipostaze ale teatrului publicistic ionbăieşean?

— Da, cred că există un teatru publicistic. E greu să spun exact ce este, dar există aşa ceva. Poate e o specie ceva mai rudimentară artisticeşte. “Tanţa şi Costel” era un serial teatral, o suită de scenete cu aceleaşi două personaje, bizuindu-se nu atât pe situaţie, cât pe umorul de limbaj. Nu se puneau acolo problemele cruciale ale existenţei, ci se satirizau defecte la ordinea zilei: prostia, agramatismul, certurile stupide în familie, gelozia, lipsa de grijă faţă de bunul obştesc etc. Probabil că succesul de public s-a datorat şi actualităţii sale acute. Din acest punct de vedere s-ar putea ca şi “Preşul” să fie o comedie publicistică, în sensul că şi acolo succesul izvorăşte din contemporaneitatea moravurilor şi situaţiilor satirizate. Dar de aici putem porni spre o concluzie oarecum periculoasă: că toate piesele care se adapă din problema la zi sunt piese publicistice. Celelalte piese, care atacă probleme etern valabile, sunt piese de artă, adevărate. Cred că teatrul publicistic este cu totul altceva, adică un teatru gazetăresc. De pildă, textele dedicate brigăzilor artistice de agitaţie. Sau acele spectacole ale studenţilor vest-germani care improvizau în plină stradă scene de teatru, cu participarea spectatorilor, îndreptate împotriva războiului din Vietnam. Teatrul publicistic ar mai putea fi şi acele spectacole de colaje pe care le-au încercat la noi câţiva entuziaşti, încurajaţi de A.T.M. Aceasta este părerea mea şi nu doresc altceva decât să fiu contrazis.

— Nu ne grăbim să vă contrazicem. Vom sublinia, în schimb, că spectacolul cu “Chiţimia” a însemnat un altfel de drum al dramaturgului Ion Băieşu. O altfel de consacrare. Printre multele modalităţi de teatru ce-şi găsesc în “Chiţimia” şanse de revilalizare, descoperim o armonică infiltrare a structurilor de farsă medievală. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră, farsa? Până unde credeţi că se poale întinde “împărăţia” ei?

— De fapt, ce este farsa? Ne uităm într-un dicționar, scos cu mai bine de un deceniu şi jumătate în urmă, şi descoperim următoarea definiţie: “Comedie cu conţinut uşor, în care comicul provine din vorbe de spirit şi din situaţii amuzante, nu din studiul mai adânc al caracterelor”. Deci asta e: farsa e un produs uşor şi de larg consum al genului dramatic, iar el nu trebuie privit decât cu îngăduinţă. Dovadă că Labiche le făcea pe bandă rulantă, lucrând cu câte doi, trei colaboratori deodată. Cu toate astea, iluştrii săi contemporani l-au taxat drept geniu şi l-au primit în Academie. Care e situaţia autorilor noştri de farse? Caragiale asta a scris, în fond, farse. “Scrisoarea pierdută” şi “Conul Leonida” sunt farse în cel mai deplin înţeles al cuvântului. Şi tocmai aici se înşală profund inteligenţii autori ai definiţiei din dicţionarul de acum cincisprezece ani: Caragiale reuşea şi acel “studiu mai adânc al caracterelor”. Nu e deloc musai ca farsa să se mulţumească cu câteva încurcături amuzante, acolo pot exista studii asupra caracterelor şi moravurilor. Da, “Chiţimia” poate fi şi o farsă. O farsă oarecum tragică, Chiţimia îşi păcăleşte soţia timp de douăzeci de ani, crezând că ea nu ştie că el nu e el, adică Chiţimia. De fapt, ea ştia, aşa cum aflăm în final, iar o existenţă care s-a bizuit pe minciună sc prăbuşeşte lamentabil. Iată că farsa poate fi şi tragică, adică se poate sfârşi rău, fără pupături în piaţă. Deşi nu am intenţionat asta, pot acum să mă mândresc că am împins ceva mai înainte graniţele unei specii.

Marii noştri actori sunt adesea fie mofturoşi, fie ocupaţi. Ai nevoie de o mare şansă ca să-i poţi prinde pe mai mulţi deodată într-o piesă. Încropirea distribuţiei pentru “Chiţimia”, la Teatrul Bulandra, a durat aproape o Jună. De ce? Pentru că toţi cei cărora le propuneam o anumită partitură voiau numai rolul principal, fie că li se potrivea sau nu. Mai e o problemă şi cu regizorii. Aceştia au merite mari faţă de dramaturgia originală, nimic de zis, dar, în ultimul timp, unii îşi încearcă mâna mai ales pe partituri străine. Deci, cum s-ar spune, autorul are unele greutăţi din partea actorilor şi regizorilor. Dar ce s-ar face fără ei? Câte piese slabe şi mediocre nu au fost salvate de la pieire rapidă şi transformate în succese de public prin eforturile eroice ale acestor minunaţi oameni de artă, obligaţi de către profesiune să spună aceleaşi vorbe (uneori stupide) de câte patru sau cinci sute de ori, pînă la astenizare?! Sigur că respectul meu faţă de toţi aceşti artişti adevăraţi este fără margini şi că aş dori să mă cuplez pentru totdeauna cu un regizor şi cu anumiţi actori. Dar, aşa cum spuneam, acestea nu depind doar de autor.

— Cu ce adevăruri credeţi că se afirmă generaţia de scriitori din care faceţi parte? Care ar fi ideea-suport a generaţiei dumneavoastră? Sau esle vorba de o generaţie depistabilă formal de critica didactică, o generaţie constituită prin legea firii, spontan, adică prin afinităţile de vârstă biologică şi nu de vârstă spirituală?

— Fac parte din generaţia scriitorilor de patruzeci de ani, de care mă simt legat dintr-un punct de vedere oarecum civico-estetic. În ce sens? În sensul că această generaţie a venit cu ceva nou în literatură, nu numai din punct de vedere estetic, ci şi cu o atitudine mai proaspătă, mai curajoasă faţă de meseria ca atare, faţă de scopurile şi demnităţile literaturii. Generaţia aceasta, al cărei lider poate fi numit Nicolae Labiş, nu a contestat pe nimeni, nu s-a impus aruncând cu coatele în lături pe alţii, ci a forţat, prin talent şi curaj, schemele vechi şi obosite, oxigenând atmosfera literară, stimulând generaţia mai vârstnică şi făcând, în cele din urmă, corp comun cu aceasta. (…) Adevărul este că atitudinea publicului faţă de textele sale nu-i poate fi indiferentă unui dramaturg. Oricâtă siguranţă ai avea că posteritatea te va răsplăti regeşte, ţi-e greu să te împaci cu gândul că piesa pe care ai scris-o cu atâta trudă şi atâta chin este rostită în faţa unei săli goale şi reci. Din modesta mea experienţă de până acum, trag concluzia că publicul iubeşte mai mult comedia, ceea ce nu înseamnă neapărat că spectatorii confundă teatrul cu distracţia. Oamenilor le place râsul pentru că îi destinde şi le însănătoşeşte spiritul. Poate şi din această pricină viitoarea mea piesă va fi o comedie”.

“Personajele cele mai populare ale lui Ion Băieşu au avut norocul de a fi lansate în lume de doi actori nu numai foarte buni, ci şi foarte potriviți pentru aceste roluri. Regretații Coca Andronescu şi Octavian Cotescu au datorat însă şi ei – mai ales prima – mult din notorietatea lor faptului că s-au identificat cu îndrăgostiții din gara Medgidia, unde azi o bodegă poartă numele “La Tanța şi Costel”. Talentul lui Băieşu, vizibil mai mult în proza scurtă decât în teatru, a nemurit şi personjele, şi actorii. Indiscutabil, Băieşu avea talent, prea mult talent. Scria prea uşor şi prindea prea bine anecdota pentru a căuta mai adânc, mai departe. În teatru, tipul de talent al lui Ion Băieşu îi va fi adus scriitorului multe satisfacții, dar probabil şi regretul că nu se poate măsura cu înaintaşul Caragiale şi nici măcar cu contemporanul său, Mazilu. La piesele lui Ion Băieşu râzi şi le uiți. Nu mai ştiu despre ce era vorba în Preşul, sau în Alibi, sau în … Deşi le-am văzut, ca fiecare, de multe ori. “Tanta şi Costel” au fost personajele unei serii de scheciuri cu doi soți înduioşători şi prostuţi. Nu mai țineam minte nimic despre ei decât că s-au cunoscut pe peronul gării Medgidia”, scria Horia Gârbea în 1999 despre legendarele personaje ale lui Ion Băieșu, scriitorul de la a cărui dispariție de î mplinesc 30 de ani.

vineri, 20 septembrie 2024

***

 Sophia Loren împlinește 90 de ani


Sofia Villani Scicolone s-a născut pe 20 septembrie 1934 la Roma, fiind fiica Romildei Villani și a lui Riccardo Scicolone, care era inginer constructor. Bărbatul a refuzat să se căsătorească cu Romilda, care era în acel moment profesoară de pian și actriță aspirantă și a lăsat-o fără niciun sprijin financiar. Sophia și-a întâlnit tatăl de trei ori în viață, prima dată la vârsta de cinci ani, a doua oară când avea șaptesprezece ani și ultima dată în 1976, când bărbatul era pe patul de moarte, spunând apoi că l-a iertat, dar că nu a uitat niciodată că a abandonat-o pe mama ei la scurt timp după ce aceasta mai adusese pe lume un copil, pe Maria, în 1938.

Romilda, Sofia și Maria s-au mutat la Pozzuoli, lângă Napoli, la bunica maternă, apoi întreaga familie s-a stabilit la Napoli, la niște rude îndepărtate. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, femeile s-au întors la Pozzuoli, bunica Sophiei, Luisa, a deschis un mic bar în sufrageria lor, unde vindea lichior de cireșe făcut în casă, mama, Romilda, cânta la pian, sora mai mică, Maria, dansa, iar Sophia Loren servea la mese și spăla vasele.

La vârsta de 15 ani, viitoarea actriță a participat la concursul de frumusețe Miss Italia 1950, fiind clasată pe locul al II-lea și devenind câștigătoare a titlului “Miss Elegance”. S-a înscris apoi la cursurile Centro Sperimentale di Cinematografia, cea mai veche școala de film din Europa de Vest, și a apărut un an mai târziu într-un mic rol în filmul “Quo Vadis” din 1951 al lui Mervyn LeRoy, apoi a avut apariții minore în mai multe producții, inclusiv în “La Favorita”, în 1952.

Primul ei rol principal a venit un an mai târziu, în 1953, în pelicula “Aida”, apoi a jucat în „Două nopți cu Cleopatra” și un an mai târziu în “The Gold of Napoli”, în regia lui Vittorio De Sica.

Sophia Loren a devenit cunoscută pe plan internațional după ce a semnat un contract pe cinci ani cu Paramount Pictures, în 1958. Printre filmele sale din această perioadă s-au numărat “Desire Under the Elms”, „Houseboat”, o comedie romantică cu Cary Grant în rol principal, și „Heller”

În 1960, Sophia a fost distribuită în filmul lui Vittorio De Sica, “La Ciociara”, povestea emoționantă a unei mame care încearcă să-și protejeze fiica de 12 ani în Italia sfâșiată de război, o peliculă pentru care a obținut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul de Film de la Cannes și premiul Oscar pentru cea mai bună actriță.

În anii 1960, Loren a devenit una dintre cele mai populare actrițe din lume, iar în 1964 a primit un milion de dolari pentru rolul său în “Căderea Imperiului Roman”. Un an mai târziu a obținut a doua nominalizare la Premiul Oscar pentru interpretarea din „Căsătorie în stil italian”.

Printre cele mai cunoscute filme ale lui Loren din această perioadă se numără producția lui Samuel Bronston, “El Cid” cu Charlton Heston, „Milionarul”, cu Peter Sellers, „A început la Napoli”, cu Clark Gable, „Ieri, Azi și Mâine”, cu Marcello Mastroianni, „Lady L”, cu Paul Newman și ultimul film al lui Charlie Chaplin, „A Countess from Hong Kong”, în care a jucat alături de Marlon Brando.

În 1982, în timp ce se afla în Italia, Sophia Loren a executat o pedeapsă de 18 zile de închisoare pentru acuzații de evaziune fiscală, dar această experiență nu i-a știrbit popularitatea.

Pe când avea vârsta de 15 ani, Sophia Loren l-a cunoscut pe producătorul de film Carlo Ponti, care avea în acel moment 37 de ani și era separat de mult timp de prima sa soție, Giuliana. Cei doi nu erau divorțați legal, astfel că Ponti nu se putea căsători cu Sophia în Europa, au făcut un mariaj prin procură în Mexic, în septembrie 1957, dar și-au anulat căsătoria în 1962, pentru a scăpa de acuzațiile de bigamie.

În 1965, actrița și iubitul ei au devenit cetățeni francezi, Ponti a obținut divorțul de Giuliana în Franța și a putut să se căsătorească cu Sophia Loren, evenimentul având loc pe 9 aprilie 1966. Cuplul a avut doi copii, Carlo Ponti Jr., născut pe 29 decembrie 1968, și Edoardo Ponti, născut pe 6 ianuarie 1973. Actrița a fost căsătorită cu producătorul Carlo Ponti până la moartea lui, pe 10 ianuarie 2007, și nu a fost niciodată suspectată pentru vreo aventură extraconjugală, deși s-a aflat în permanență în atenția presei.

Sophia Loren locuiește în Elveția, la Geneva, dar are reședințe și la Napoli și Roma și își petrece verile în casă de vacanță aflată în orașul de coastă Castiglione della Pescaia din Toscana.

Actrița împlinește astăzi 90 de ani, iar ultima apariție pe platourile de filmare a avut-o cu patru ani în urmă, când a acceptat să apară în pelicula “The Life Ahead”, regizată chiar de fiul ei, Edoardo Ponti, și produsă de Netflix. Anul trecut actrița și-a interpretat propriul rol în documentarul american “What Would Sophia Loren Do?”, difuzat tot de Netflix.

***

 George Coșbuc, stins de durere după moartea fiului său


George Coșbuc s-a născut pe 20 septembrie 1866, la Hordou, lângă Bistrița, fiind al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Viitorul poet și-a petrecut copilăria în satul natal, învățând să citească la vârsta de 5 ani de la Tănăsucă Mocodean, cântăreț la biserică, a început studiile la școala primară confesională greco-catolică în toamna anului 1871, dar a întrerupt cursurile după clasa I, din motive de sănătate. Din toamna anului 1873 a fost înscris la școala greco-catolică din Telciu, unde a învățat germana de la unchiul său, Ion Ionașcu, care era directorul școlii. Din clasa a IV-a a urmat Școala Normală din Năsăud, pe care a terminat-o în 1876, apoi s-a înscris la Gimnaziului fundațional greco-catolic din Năsăud.

În această perioadă George Coșbuc a început să scrie versuri, pe care le-a publicat în paginile revistei Muza someșeană, a făcut traduceri din Friedrich Rückert și Sándor Petőfi și a scris o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenușă.

În mai 1884 tânărul a susținut examenul de bacalaureat, apoi s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Franz Josepf din Cluj, începând să colaboreze cu gazeta Tribuna din Sibiu. În noiembrie 1886, bolnav și având dificultăți materiale, s-a retras de la facultate, frecventând doar câteva cursuri universitare.

A continuat însă colaborarea la Tribuna, iar Ioan Slavici, directorul revistei, și-a propus să îl aducă cu orice preț la Sibiu, în redacție, unde a ajuns în august 1887, pentru o perioadă de doi ani. În această perioadă a apărut poemul Nunta Zamfirei, care a fost preluat în Convorbiri literare, în martie, 1890 și apoi citit la ședința Junimii, în București.

La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu l-a chemat pe George Coșbuc la București, unde a ajuns la mijlocul lunii decembrie 1889, oferindu-i un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice

Nemulțumit de birocrație, Coșbuc a demisionat din postul de funcționar și a fost cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau manualul “Carte românească de citire”.

În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului Constantin Sfetea, fiica unui comerciant înstărit din Brașov, și, în același an, la Craiova, s-a născut unicul său fiu, Alexandru.

În 1896 poetul a publicat volumul “Fire de tort”, a realizat traducerea “Eneidei” lui Vergiliu și a început să colaboreze cu publicațiile “Povestea vorbei” și “Literatură și artă română”. În martie 1902 Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor l-a numit pe Coșbuc în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor și a primit conducerea revistei “Viața literară”, fiind numit și în postul de referendar la Administrația Casei Artelor.

Cel mai greu moment al vieții va veni la sfârșitul lunii august 1915, când Alexandru, fiul său, care avea doar 20 ani, a murit într-un teribil accident de automobil.

Revista Unirea din 14 septembrie 1914 consemnează:

“Moartea tânărului Coşbuc.

Cetim în ziarele din Bucureşti despre marea nefericire ce a ajuns familia poetului nostru Coşbuc. În zilele trecute, tânărul Coşbuc a călătorit cu un automobil de la Craiova spre Băieşti. Automobilul era condus de dl. Alexandrescu, proprietar. Din cauza direcţiei greşite, automobilul, având o viteză mare, s-a răsturnat consecutiv de mai multe ori, producând moartea momentană a dlui Alexandrescu, urmând la scurt timp şi decesul nefericitului tânăr Coşbuc. Familiei îndoliate, pentru pierderea unicului fiu, îi trimitem cele mai sincere condoleanţe. Citim în „Viitorul”: „Un stupid accident de automobil, în care şi-a găsit moartea fiul marelui cântăreţ al neamului, George Coşbuc, a zdrobit de durere pe autorul „Baladelor şi Idilelor”.

O durere neașteptată a rănit adânc inima celui mai duios dintre cântăreții neamului nostru – poetul Gheorghe Coșbuc: un groaznic accident de automobil a răpus pe fiul său, Alexandru, dus în excursiune în ținutul Gorjului.

Faptul tragic a fost relatat prin ziare prin toate amănunțimile și el a impresionat pe toți aceia care l-au cetit. Mulți s-au gândit, în primul moment, la autorul Baladelor și Idilelor care, între pretinii intimi, își povestea adevărata dragoste ce o avea pentru copilul său.

Aici, la Iași, într-un superb amurg de vară, l-am auzit pe poet povestind multe din năzbâtiile ce i le făcea copilul – pe atunci un micuț – și am putut vedea cum în ochii săi strălucea acea nețărmuită dragoste părintească dublată de vibrarea unui temperament de artist.

Micuțul acela făcea deliciul poetului și tânărul de azi în care părinții își puneau atâta nădejde nu mai este. Înfiorătorul său sfârșit a fost anunțat prin următorul necrolog de către poet și tovarășa sa de viață, doamna Elena Coșbuc:

Mama sa, Elena, și tatăl său, George, cu durere vestesc pe cei ce au iubit ori au cunoscut pe fiul lor, Alexandru Coșbuc, că lângă Tg Jiu, miercuri, 29 august, a murit de o groaznică moarte într-un accident de automobil.

Adus în București, va fi îngropat în cimitirul Șerban Vodă la orele 3 p.m. duminică, 30 august, în ziua acelui sfânt al cărui nume l-a purtat sărmanul în zilele vieții sale, care atât de scurtă i-a fost măsurată.

Aducă-și cu drag aminte de fiul nostru toți aceia cărora le-a făcut vreodată vreo plăcere ori vreo bucurie, de bunătatea inimii sale și cu drăgălășenia sufletului său cel necontenit vesel.

Așa a anunțat poetul moartea fulgerătoare a fiului său drag. În durerea covârșitoare care i-a cuprins sufletul, poetul și-a păstrat întreaga bunătate a inimii cu care a adus la cunoștință moartea fiului său, înhumat chiar în ziua onomasticei sale…

Simți parcă din cetirea acestei impresionante înștiințări toată jalea părintească, iar în minte îți reînvie și mai puternic finalul filosofic din Moartea lui Fulger:

Nu cerceta aceste legi!

Că ești nebun când le-nțelegi!

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea:

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!”

Coșbuc a suportat foarte greu șocul, s-a izolat și a încetat să mai publice. Nicolae Iorga scria la acel moment: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc. N-a fost om care, știind bucuriile și durerile unui părinte, să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”

Pe 24 februarie 1918, avea să apară în revista Scena din București ultima poezie a lui George Coșbuc, “Vulturul”.

Pe 9 mai 1918, după trei ani de la dispariția iubitului său fiu, poetul George Coșbuc a murit la București, la doar 51 de ani. “Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântare, iar Nicolae Iorga a publicat un necrolog pe care îl încheie dureros: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

La cinci ani după moartea lui Coșbuc, Octavian Goga l-a omagiat la Academia Română: “Când l-am zărit, întâia oară, sunt vreo douăzeci de ani de atunci, strecurându-se pe calea Griviţei cu trupul lui uscăţiv, adus puţin de spate, cu privirile pierdute sub pălăria cu bordure largi, am simţit că nu vede nimic din apropiere, n’aude nimic, că înaintează ca un iluminat cu fanatism spre o ţintă care e undeva departe, foarte departe… Aşa mi-l închipui că a fost de la început. Copilăria, amintirile, barba de apostol a părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruş şi Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea ca o nemărturisită povară pe umerii îndoiţi prea de vreme. El le alinta, în fiecare ceas, le orânduia, Ie netezea cu patimă şi cu delicateţe, se înfăşură în dantelele lor uşoare, le stropea cu plâns şi cu flori de busuioc, iar într’o zi le-a adunat una lângă alta, scumpeturi într’o ladă de zestre ţărănească, minunată cu crestături şi arabescuri înflorite şi le-a zis: Balade şi Idile”.

(Fragment din discursul despre George Coşbuc, rostit de Octavian Goga în şedinţa solemnă a Academiei Române din 10 Mai 1923)

Revista Universul literar din noiembrie 1938 publica un reportaj impresionant semnat de Radu A. Sterescu, realizat în casa soției poetului, doamna Elena Coșbuc:

“La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coşbuc şi încă o doamnă cu păr coliliu — aflu mai apoi că se numeşte doamna Tilici — lucrează la ciorapi.

– Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea”, mă lămureşte stânjenită din lucru doamna Coşbuc. Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără, energică, inteligentă.

– Puiul mamei, şopteşte soţia poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani şi şaisprezece zile. A murit într’un accident de automobil. De focul lui s’a prăpădit bădica.

Sora doamnei Coşbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepţional. Ştia englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte şi italieneşte. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr’o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos nişte lentile de la un binoclu, a mai meşterit ce-a meşterit şi a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate. Când era mic, reia firul doamna Coşbuc, îi plăcea să şadă lângă bădica şi să scrie.

– Tată iagă, spunea el, să-mi faci şi mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta şi copiii mei.

Şi iarăşi o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.

– Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, şi fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie” din care mai ţiu minte această strofă:

Mamă mare dragă, / Vezi de te fă bine. / E frumos afară, /Primăvara vine.

Camera unde lucra „puiul mamei” a rămas aşa cum a lăsat-o el. Când şterge praful servitoarea, supravegheată de doamna Coşbuc, nu mişcă niciun obiect de la locul său. În fund, în dreapta patului, în stânga un paravan după care îşi făcea de joacă cu prietenii, de-o parte şi de alta biblioteci cu cărţi multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci şi mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într’una.

Mama şi mătuşa se desprind cu greu din camera în care pluteşte amintirea copilului iubit. Trecem într’ o încăpere mare din stânga salonului. În colţul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coşbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga, un bust al lui Dante, iar în dreapta ediţii diferite ale Divinei Comedii, Biblia, Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate şi clasate cu grijă de doamna Coşbuc, fotografii, scrisori, notiţe. Toate cărţile citite de Coşbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roşu, albastru şi negru şi acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care şi-a făcut adnotări. Şi când te gândeşti că despre acest cititor cum puţini a numărat ţara noastră emina mente agricolă, s’au găsit oameni care să spună că era leneş. (…)

Pierderea copilului a îndurerat nespus sufletul bădicăi.

– Plângea prin curte ca să nu văd eu, spune doamna Coşbuc. Iar eu plângeam în camera lui. Când venea în casă, glumea, ca să mă facă să uit. Războiul l-a găsit deprimat. Victoriile duşmanilor îl dureau. Nu se îndoia nicio clipă însă de izbânda noastră finală. Păcat că n’a trăit să-şi vadă visul înfăptuit. La doi ani şi opt luni după moartea băiatului, adică în ziua de 26 Aprilie 1918 stil vechi (după stil nou, 9 mai) între orele 12 şi 1, Coşbuc a trecut în lumea drepţilor.

Iată cum povesteşte soţia sa ultimele-i clipe: „ În ziua de 23 şi-a serbat onomastica. Zilele următoare a fost tot neliniştit. Avea fierbinţeli şi apoi îl lua cu frig. În ziua morţii se plimba agitat prin casă. I-am făcut un ceai, îmi cerea într’una bicarbonat. Pe la douăsprezece l-am chemat la masă dar mi-a răspuns că nu-i e foame. Mâncam şi-l auzeam plimbându-se. Deodată nu l-am mai auzit. Mirată, m’am uitat după el. Era căzut între două fotolii; părea că e aplecat să caute ceva, dar întârzia să se ridice. M-a cuprins o teamă neînţeleasă şi am început să-l strig. N’a răspuns, nu mai putea răspunde. În momentele acelea nu mai ştiam ce să fac. Alergam spre bucătărie să chem servitoarea, cu toate că aveam soneria la îndemână şi nu ajungeam până în bucătărie pentru că mi se părea că înapoindu-mă aş putea fi de ajutor. Vecinul de la etaj m-a auzit strigând şi a chemat pe nişte sanitari germani cari n’au putut face altceva decât să constate moartea. Congestie cerebrală sau criză de inimă. Cine poate şti?”

***

 Jonas Salk, eroul în halat alb. Medicul căruia omenirea îi datorează eradicarea aproape totală a poliomielitei

Jonas Edward Salk s-a născut la New York pe 28 octombrie 1914 și a fost fiul cel mare al lui Daniel Salk și Dorei Press, un cuplu de evrei originari din Imperiul Rus. Familia a locuit mai întâi în Harlem, apoi în cartierul Bronx, iar ulterior în Queens.

Tatăl era croitor, făcea haine pentru femei și a muncit din greu pentru că își dorea ca cei trei fii ai săi să aibă parte de o educație bună. La vârsta de 12 ani Jonas a fost înscris la liceul Townsend Harris, o școală particulară pentru copii dotați, în care elevii puteau să facă în trei ani un program de cursuri de patru ani. După ce a dat bacalaureatul la numai 15 ani, tânărul a fost admis la City College din New York. Deși voia să se pregătească pentru a deveni avocat, la insistențele mamei, Jonas a renunțat la planurile inițiale și s-a concentrat asupra materiilor care îi trebuiau pentru a face studii de medicină.

A obținut o bursă pentru a urma medicina la Universitatea New York, optând pentru o carieră în cercetare, iar în 1939 Salk a primit titlul de doctor în medicină. În același an s-a căsătorit cu Donna Lindsay, cu care a avut trei fii: Peter, Darrell și Lee. În 1968 cuplul a divorțat, iar în 1970 medicul s-a căsătorit cu pictorița Françoise Gilot, fostă iubită a lui Pablo Picasso, și mama a doi copii ai artistului.

Imediat tânărul a început un stagiu la Spitalul Mount Sinai din New York, concentrându-se mai ales asupra muncii de laborator. După intrarea Statelor Unite în cel de al Doilea Razboi Mondial, Salk urma sa fie recrutat ca medic militar, dar, datorita intervenției profesorului Thomas Francis, care a insistat asupra importanței cercetărilor în care era implicat pentru apărarea națională, Salk a putut să-și înceapă munca științifică la Ann Arbor, în Michigan, dezvoltând un vaccin împotriva gripei, care a fost aplicat pe scara largă în bazele militare.

În 1947 Salk a decis să caute un institut unde să conducă un laborator propriu de cercetări și a ajuns în Pennsylvania. Aici a reușit să dezvolte primul său vaccin activ contra virusului poliomielitei, pe care l-a testat pe sine însuși și pe membrii familiei sale.

Vaccinul Salk a fost unul dintre primele vaccinuri eficiente pentru imunizarea contra unui virus, fiind esențial pentru campania mondială de eradicare a poliomielitei, una dintre bolile cele mai ucigătoare și invalidante, mai ales la copii.

Salk nu a patentat niciodată vaccinul pentru care a lucrat împreună cu echipa sa ani în șir pentru că nu gândea să devină milionar, estimând că din salariu și donații va reuși să trăiască decent. Când un jurnalist l-a întrebat de ce nu și-a patentat produsul, medicul i-a răspuns “Se patentează soarele?”, spunând că rezultatul muncii sale aparține omenirii.

În ultimii ani ai vieții Salk a fost preocupat cu obținerea unui vaccin împotriva SIDA. Medicul a murit pe 23 iunie 1995, la vârsta de 81 de ani, în La Jolla și a fost înmormântat la cimitirul El Camino Memorial Park din Sa n Diego.

😁😁😁

 Ştrul şi Iţic intră într-un magazin. Profitând de neatenţia vânzătorului, Ştrul fură 3 ciocolate. După ce părăsesc magazinul, Ştrul îi spune lui Iţic:

- Frate, sunt cel mai tare hoţ! Am furat 3 ciocolate şi nu m-a văzut nimeni!

- Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la magazin şi-am să-ţi arăt eu un furt adevărat! replică Iţic.

Aşa că se întorc amândoi la magazin şi Iţic îl întreabă pe vânzător:

- Vrei să-ţi arăt o magie?

- Da, răspunde vânzătorul.

- În regulă. Dă-mi o ciocolată.

Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Iţic o mănâncă. Mai cere una, o mănâncă şi pe aceea, o cere şi pe a treia, pe care, la fel, o mănâncă.

Vânzătorul îl întreabă:

- Şi unde e magia?

- Caută şi le vei găsi în buzunarul prietenului meu, îi spune Iţic.

***

 Helen Carte, femeia puternică din spatele unui bărbat de succes. 

A condus cu mână de fier Hotel Savoy din Londra, primul cu lumină electrică, băi private și room service nonstop

Helen Carte Boulter s-a născut pe 12 mai 1852 la Wigtown, în Scoția fiind unul dintre cei patru copii ai lui George Couper Black, procuror fiscal și bancher, și ai soția sale, Ellen.

Între 1871 și 1874 tânăra a urmat Universitatea din Londra și a fost un studentă apreciată, promovând cu brio examenele la matematică, la logică și filosofie morală. Helen vorbea mai multe limbi străine și dădea meditații altor studenți pentru examene. Și-ar fi dorit să devină actriță, așa că a luat lecții de dans și canto.

În februarie 1877 a călătorit la Londra pentru a participa la un casting pentru compania impresarului Richard D'Oyly Carte, care pregătea un turneu cu o comedie franceză adaptată sub titlul "The Great Divorce Case". Richard i-a oferit tinerei un rol minor, apoi a angajat-o la sediul central al companiei lui din Londra, devenind curând secretara sa personală.

Helen a fost implicată activ în afacerile lui Carte, dovedind o atenție deosebită la detalii și având abilități organizatorice și de negociere care le depășeau chiar și pe cele ale șefului ei. Calitățile ei au fost rapid remarcate și a fost numită manager al companiei și responsabilă pentru Hotelul Savoy unde s-a ocupat de toate detaliile de construcție și administrare, inclusiv introducerea ascensoarelor hidraulice pentru pasageri, o adevărată inovație în epocă. Savoy a fost primul hotel din Marea Britanie care a avut lumină electrică, băi private în majoritatea celor 268 de camere, apă caldă și rece curentă în fiecare cameră și propria sa fântână arteziană.

În 1886, Richard Carte i-a majorat salariul la 1.000 de lire sterline pe an plus un comision de 10% pentru profiturile nete ale tuturor afacerilor sale. După ce prima soție a omului de afaceri a murit în 1885, Helen se va căsători cu Richard pe 12 aprilie 1888 la Capela Savoy din Londra și vor locui într-o locuință somptuoasă, prima din Londra care a avut un lift privat. De-a lungul anilor 1890, starea de sănătatea lui Richard s-a degradat, astfel că Helen și-a asumat din ce în ce mai multe responsabilități în afacerile familiei.

În 1894, Richard Carte l-a angajat pe fiul său din prima căsătorie, Rupert, care a ajutat-o ​​pe Helen în administrarea hotelului și a companiilor sale artistice.

Carte a murit în 1901 din cauza unor afecțiuni cardiace la vârsta de 57 de ani, lăsând ca moștenire teatrul, compania de operă și afacerea hotelieră lui Helen, care și-a asumat controlul deplin asupra afacerilor familiei. Avea să se recăsătorească cu avocatul Stanley Boulter, în 1902, dar a continuat să folosească numele Carte în relațiile ei de afaceri, iar  noul soț, Boulter a sprijinit-o ​​în permanență.

Fiul ei vitreg, Rupert, a preluat rolul tatălui său decedat devenind președinte al hotelului Savoy în 1903, deși Helen era unica proprietară. Între 1901 și 1906 afacerile companiei de operă au cunoscut o scădere importantă, iar în această perioadă Helen și Rupert și-au concentrat atenția pe zona hotelieră care devenise foarte profitabilă.

În martie 1909, Charles H. Workman a preluat conducerea Teatrului Savoy de la Helen Carte Boulter, care ajunsese la 57 de ani, dar ea a continuat să gestioneze restul afacerilor cu ajutorul lui Rupert.

La sfârșitul anului 1912 starea ei de sănătate s-a înrăutățit, a suferit de afecțiuni pulmonare timp de câteva luni, iar în 1913 a suferit o hemoragie cerebrală complicată cu bronșita de care suferea. Helen a murit cu o săptămână înainte de a împlini 61 de ani și a lăsat prin testament teatrul Savoy, compania de operă și afacerea hotelieră fiului său vitreg, Rupert. De asemenea, a avut grijă să lase câte 5.000 de lire sterline fiecăruia dintre cei doi frați ai ei și moșteniri mai mici unui număr de prieteni și colegi.

Noul proprietar, Rupert, a angajat un nou bucătar-șef pentru Savoy, pe François Latry, care a lucrat în continuu între 1919 și 1942. A continuat să atragă o clientelă la modă concepând un program continuu de modernizare. Savoy a devenit primul hotel cu aer condiționat, încălzire cu abur și ferestre izolate fonic, room service nonstop și telefoane în fiecare baie. Un incident celebru din acea perioadă a fost o crimă care s-a desfășurat în hotel în 1923. Un tânăr egiptean, prințul Fahmy Bey, a fost împușcat de soția sa,  franțuzoaica Marguerite. Văduva a fost achitată de instanță pentru săvârșirea crimei după ce s-a descoperit că soțul ei o tratase cu o cruzime extremă pe tot parcursul căsătoriei de șase luni și afirmase că urma să o omoare.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, managerii hotelului vor trebui să se facă față daunelor provocate de bombardamente, raționalizării alimentelor, lipsei forței de muncă și  scăderii dramatice a numărului de turiști străini. Afacerile și-au revenit după ce Savoy a devenit destinația favorită a ofițerilor americani, a diplomaților, a jurnaliștilor și a oamenilor de afaceri.

Hotelul a devenit un loc de întâlnire pentru liderii politici: premierul Winston Churchill își ducea adesea cabinetul la prânz la hotel, Lordul Mountbatten, Charles de Gaulle, Jan Masaryk și generalul Wavell se numărau printre oaspeții obișnuiți ai restaurantului, iar adăposturile pentru atacuri aeriene ale hotelului erau "cel mai deștepte din Londra".

După cel de-al Doilea Război Mondial, Hotelul Savoy s-a confruntat cu o grevă a angajaților săi care protestau în sprijinul unui chelner concediat din hotel. Problema a devenit atât de gravă încât guvernul a înființat o comisie de anchetă pentru soluționarea cazului.

În 1953, pentru a marca încoronarea Reginei Elisabeta a II-a la 2 iunie 1953, hotelul a găzduit Savoy Coronation Ball, la care au participat 1.400 de persoane, inclusiv vedete de la Hollywood, reprezentanți ai familiilor regale și alți aristocrați, care au plătit fiecare suma de 354 de lire sterline pentru participarea la fab uloasa recepție.

***

 Viaţa de film a reginei romanţelor româneşti: Ioana Radu a fost căsătorită de cinci ori şi a avut o pasiune pentru motociclete 


 Ioana Radu a fost considerată regina romanţelor. Interpreta cu timbru inconfundabil a fost sora celebrei Mia Braia, numele ei adevărat fiind Eugenia Braia. Ioana Radu s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, ajungând la Starea Civilă de cinci ori. A fost o femeie cu pasiuni nebănuite. A iubit viteza şi motocicletele şi a fost o înfocată microbistă. Ultimii 29 de ani din viaţă i-a petrecut imobilizată, din cauza unui accident de maşină. Ioana Radu, regina romanţelor româneşti, a trăit în lumina reflectoarelor vreme de peste trei decenii. Pe scenă s-a remarcat printr-o voce de aur cu un timbru inconfundabil. În viaţa sa intimă a fost o femeia pasională, care s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, având un palmares de cinci cununii civile. Ioana Radu a avut pasiuni nebănuite. A iubit nu doar cântecul popular românesc, ci şi viteza şi motocicletele şi, aşa cum mărturisea într-un interviu, artista s-ar fi făcut şofer, dacă n-ar fi iubit atât de mult cântecul românesc. A fost a doua femeie motociclist din Romania.  „Pentru mine, romanţa este raţiunea de a fi! Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”, mărturisea artista într-un interviu. Pasiunea pentru muzică a fost moştenită din familie. Pe numele său adevărat Eugenia Braia, regina romanţelor româneşti a fost fiica unui modest cârciumar din Craiova, Constantin Braia. S-a născut pe 17 februarie 1917 într-o familie numeroasă.    Proprietarul tavernei ”La ieftinirea traiului” avea patru copii: Maria, Giugiu, Nuna şi Eugenia. Fiica ce promitea să facă carieră în muzică de la o vârstă timpurie a fost Maria, cea care avea să devină cunoscuta artistă Mia Braia. Eugeniei, viitoarea Ioana Radu, deşi îi plăcea cântecul, părinţii nu i-au prezis o carieră în muzică din cauza timbrului scârţâit al vocii. Din familie a învăţat Eugenia, alintată Jana, primele cântece lăutăreşti. A urmat cursurile liceale la Craiova, unde a fost sfătuită de profesoara de muzică să cânte romanţe. Din cauza situaţiei materiale precare, Jana a fost nevoită să se mărite la vârsta adolescenţei. S-a măritat cu un profesor de muzică din Târgiu Jiu, compozitorul Romeo Rădescu. L-a părăsit la scurt timp după căsătorie, preferând să plece la Bucureşti pentru a-şi încerca norocul în muzică. Câştigătoarea unui concurs la care au participat 800 de interpreţi   Jana Braia a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1936, la vârsta de 19 ani. Ajutată de cumnatul ei Petre Lexandru, soţul Miei Braia, s-a înscris la un concurs al societăţii de Radiodifuziune. În aceeaşi competiţie care asigura câştigătorului o carieră muzicală se mai înscriseseră 800 de candidaţi. În final, Jana Braia şi Eugenia Nedelea au fost declarate câştigătoare. Ambele cântăreţe au primit nume de scenă şi astfel Jana Braia a devenit Ioana Radu. A cântat pentru prima dată la Radio sub numele de Jana Radu pe 30 aprilie 1936, în cadrul unui program de muzică uşoară în care a fost inclusă şi Mia Braia. Puţini ascultători au ştiut că cele două cântăreţe sunt surori. Apariţia la radio a fost un succes, dar pentru că avea nevoie de bani, Ioana Radu a ales să-şi ducă mai departe cariera muzicală în restaurante.    A cântat o perioadă în restaurantul "Azuga" din Ploiesti. De trei ori pe săptămână venea în Bucureşti pentru a-şi susţine recitalurile la Radio. S-a mutat definitiv în capitală şi a cântat în restaurantele bucurestene "Princiar", "Motanul Negru", "Potcoava" . După război, şi-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” Circul de Stat şi la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”.   A fost căsătorită de cinci ori   Ioana Radu mărturisea într-un interviu că s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit. După căsătoria din adolescenţă cu profesorul de muzică Romeo Rădescu au urmat, la diferite intervale de timp, alte patru cununii. Artista a adunat un palmares de cinci căsătorii. În interviurile date de-a lungul carierei, Ioana Radu a glumit mereu pe seama numărului căsniciilor sale. ”Am fost căsătorită de cinci ori cu acte in regulă. De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte”, spunea Ioana Radu.   Pasionată de motociclete   Artista a avut o pasiune pentru maşini, viteză şi motociclete. A fost a doua femeie motociclist din România, cu carnet obţinut în perioada interbelică. Se spune că, în timpul bombardamentelor din Bucuresti, din al doilea Război Mondial, Ioana Radu si-a luat motocicleta si a fugit spre Ardeal îmbrăcată în costum de motociclist. A iubit viteza şi a mărturisit că, dacă n-ar fi iubit cântecul atât de mult, s-ar fi făcut şofer.  Imobilizată  în urma unui accident   Anul 1961 a fost unul fatal pentru artistă. Autobuzul în care se afla în drum spre un concert a făcut un accident  pe şoseaua Orşova-Caransebeş. Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. Câţiva ani mai târziu, din cauza problemelor de sănătate, şi-a încheiat cariera muzicală cu o serie de spectacole grandioase la care s-au adunat să o vadă mii de oameni.   După retragerea de pe scenă, cariera artistică a Ioanei Radu s-a rezumat la apariţii televizate. Se deplasa numai cu cadru şi în apariţiile TV, în vremea regimului comunist, problemele de la picioare îi erau mascate. Până şi comuniştii i-au apreciat talentul şi admirat romanţele. Ioanei Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”, prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară şi romanţe.   După teribilul accident din 1961, Ioana Radu a mai trăit 29 de ani deplasându-se numai cu cadrul. Şi-a dus viaţa într-un apartament modest din capitală, unde era vizitată de apropiaţi. Faptul că nu a avut copii a fost cel mai mare regret al artistei. Ioana Radu a fost o microbistă înfocată. A iubit echipa din Giuleşti şi s-a declarat rapidistă până la moarte. "Lumea o să râdă de mine. Nu-i nimica. Şi eu am fost mică şi m-am făcut mare. Toată lumea creşte”, spune artista despre echipa favorită, într-un interviu din 1987 când avea 70 de ani. A murit pe 19 septembrie 1990, la Bucureşti, în singurătat e.

***

 ATENTATUL LEGIONAR ASUPRA LUI FLORIAN ȘTEFĂNESCU-GOANGĂ Florian Ștefănescu-Goangă a avut un destin complicat și tragic. Avea să fie victima...