***

 Viaţa de film a reginei romanţelor româneşti: Ioana Radu a fost căsătorită de cinci ori şi a avut o pasiune pentru motociclete 

 Ioana Radu a fost considerată regina romanţelor. Interpreta cu timbru inconfundabil a fost sora celebrei Mia Braia, numele ei adevărat fiind Eugenia Braia. Ioana Radu s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, ajungând la Starea Civilă de cinci ori. A fost o femeie cu pasiuni nebănuite. A iubit viteza şi motocicletele şi a fost o înfocată microbistă. Ultimii 29 de ani din viaţă i-a petrecut imobilizată, din cauza unui accident de maşină. Ioana Radu, regina romanţelor româneşti, a trăit în lumina reflectoarelor vreme de peste trei decenii. Pe scenă s-a remarcat printr-o voce de aur cu un timbru inconfundabil. În viaţa sa intimă a fost o femeia pasională, care s-a căsătorit cu fiecare bărbat pe care l-a iubit, având un palmares de cinci cununii civile. Ioana Radu a avut pasiuni nebănuite. A iubit nu doar cântecul popular românesc, ci şi viteza şi motocicletele şi, aşa cum mărturisea într-un interviu, artista s-ar fi făcut şofer, dacă n-ar fi iubit atât de mult cântecul românesc. A fost a doua femeie motociclist din Romania.  „Pentru mine, romanţa este raţiunea de a fi! Am iubit-o, am cântat-o, am adunat-o şi am risipit-o”, mărturisea artista într-un interviu. Pasiunea pentru muzică a fost moştenită din familie. Pe numele său adevărat Eugenia Braia, regina romanţelor româneşti a fost fiica unui modest cârciumar din Craiova, Constantin Braia. S-a născut pe 17 februarie 1917 într-o familie numeroasă.    Proprietarul tavernei ”La ieftinirea traiului” avea patru copii: Maria, Giugiu, Nuna şi Eugenia. Fiica ce promitea să facă carieră în muzică de la o vârstă timpurie a fost Maria, cea care avea să devină cunoscuta artistă Mia Braia. Eugeniei, viitoarea Ioana Radu, deşi îi plăcea cântecul, părinţii nu i-au prezis o carieră în muzică din cauza timbrului scârţâit al vocii. Din familie a învăţat Eugenia, alintată Jana, primele cântece lăutăreşti. A urmat cursurile liceale la Craiova, unde a fost sfătuită de profesoara de muzică să cânte romanţe. Din cauza situaţiei materiale precare, Jana a fost nevoită să se mărite la vârsta adolescenţei. S-a măritat cu un profesor de muzică din Târgiu Jiu, compozitorul Romeo Rădescu. L-a părăsit la scurt timp după căsătorie, preferând să plece la Bucureşti pentru a-şi încerca norocul în muzică. Câştigătoarea unui concurs la care au participat 800 de interpreţi   Jana Braia a ajuns la Bucureşti în ianuarie 1936, la vârsta de 19 ani. Ajutată de cumnatul ei Petre Lexandru, soţul Miei Braia, s-a înscris la un concurs al societăţii de Radiodifuziune. În aceeaşi competiţie care asigura câştigătorului o carieră muzicală se mai înscriseseră 800 de candidaţi. În final, Jana Braia şi Eugenia Nedelea au fost declarate câştigătoare. Ambele cântăreţe au primit nume de scenă şi astfel Jana Braia a devenit Ioana Radu. A cântat pentru prima dată la Radio sub numele de Jana Radu pe 30 aprilie 1936, în cadrul unui program de muzică uşoară în care a fost inclusă şi Mia Braia. Puţini ascultători au ştiut că cele două cântăreţe sunt surori. Apariţia la radio a fost un succes, dar pentru că avea nevoie de bani, Ioana Radu a ales să-şi ducă mai departe cariera muzicală în restaurante.    A cântat o perioadă în restaurantul "Azuga" din Ploiesti. De trei ori pe săptămână venea în Bucureşti pentru a-şi susţine recitalurile la Radio. S-a mutat definitiv în capitală şi a cântat în restaurantele bucurestene "Princiar", "Motanul Negru", "Potcoava" . După război, şi-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română, la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase” Circul de Stat şi la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru”.   A fost căsătorită de cinci ori   Ioana Radu mărturisea într-un interviu că s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit. După căsătoria din adolescenţă cu profesorul de muzică Romeo Rădescu au urmat, la diferite intervale de timp, alte patru cununii. Artista a adunat un palmares de cinci căsătorii. În interviurile date de-a lungul carierei, Ioana Radu a glumit mereu pe seama numărului căsniciilor sale. ”Am fost căsătorită de cinci ori cu acte in regulă. De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte”, spunea Ioana Radu.   Pasionată de motociclete   Artista a avut o pasiune pentru maşini, viteză şi motociclete. A fost a doua femeie motociclist din România, cu carnet obţinut în perioada interbelică. Se spune că, în timpul bombardamentelor din Bucuresti, din al doilea Război Mondial, Ioana Radu si-a luat motocicleta si a fugit spre Ardeal îmbrăcată în costum de motociclist. A iubit viteza şi a mărturisit că, dacă n-ar fi iubit cântecul atât de mult, s-ar fi făcut şofer.  Imobilizată  în urma unui accident   Anul 1961 a fost unul fatal pentru artistă. Autobuzul în care se afla în drum spre un concert a făcut un accident  pe şoseaua Orşova-Caransebeş. Ioana Radu a fost grav rănită la picioare, rămânând cu sechele pentru tot restul vieţii. Câţiva ani mai târziu, din cauza problemelor de sănătate, şi-a încheiat cariera muzicală cu o serie de spectacole grandioase la care s-au adunat să o vadă mii de oameni.   După retragerea de pe scenă, cariera artistică a Ioanei Radu s-a rezumat la apariţii televizate. Se deplasa numai cu cadru şi în apariţiile TV, în vremea regimului comunist, problemele de la picioare îi erau mascate. Până şi comuniştii i-au apreciat talentul şi admirat romanţele. Ioanei Radu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii şi artelor plastice”, prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române. În anul 1968 i se acordă medalia Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, pentru bogata sa activitate de solistă de muzică populară şi romanţe.   După teribilul accident din 1961, Ioana Radu a mai trăit 29 de ani deplasându-se numai cu cadrul. Şi-a dus viaţa într-un apartament modest din capitală, unde era vizitată de apropiaţi. Faptul că nu a avut copii a fost cel mai mare regret al artistei. Ioana Radu a fost o microbistă înfocată. A iubit echipa din Giuleşti şi s-a declarat rapidistă până la moarte. "Lumea o să râdă de mine. Nu-i nimica. Şi eu am fost mică şi m-am făcut mare. Toată lumea creşte”, spune artista despre echipa favorită, într-un interviu din 1987 când avea 70 de ani. A murit pe 19 septembrie 1990, la Bucureşti, în singurătat e.

***

 Incredibilele aventuri ale Lovisei, sclava suedeză care a fost prizoniera lui Dimitrie Cantemir la Moscova

Lovisa von Burghausen a fost o tânără suedeză devenită celebră pentru povestea ei din perioada în care a fost sclavă în Rusia. Tânăra a fost luată prizonieră de ruși în timpul Marelui Război al Nordului, desfășurat la începutul secolului al XVIII-lea, între 1700 și 1721, când Danemarca, Polonia și Rusia au format o coaliție împotriva Suediei, care era condusă de tânărul regele Carol al XII-lea, în vârstă de numai 18 ani. Lovisa a fost vândută de mai multe ori înainte de a-și recâștiga libertatea, iar povestea ei a devenit poate cea mai faimoasă dintre numeroasele povești ale epocii caroliniene.

Lovisa s-a născut în 1698 în orașul Narva din Estonia suedeză, fiind una dintre cele cinci fiice ale nobilului suedez Gustaf von Burghausen și a soției lui, Margareta von Brundert. Tatăl ei participase la apărarea orașului în timpul asediului rus de după cea de-a doua bătălie de la Narva din 1704, una dintre primele confruntări ale Marelui Război al Nordului.

În timpul luptelor pentru supremația orașului, Lovisa a fost separată de familia ei și luată în prizonieră de un soldat rus. Era o practică obișnuită ca soldații și ofițerii ruși să-i ia pe civili în captivitate, pentru a-i vinde apoi ca sclavi, iar mulți dintre locuitorii din Narva, atât suedezi, cât și estonieni, urmau să fie vânduți pe piețele de sclavi din Rusia și din Imperiul Otoman. Aceeași soartă au avut-o viitoarea împărăteasă Ecaterina I a Rusiei și Yefrosinya (Afrosina) Fedorov, care a devenit mai târziu metresa țareviciului Alexei Petrovici.

Părinții și surorile Lovisei au devenit prizonieri de război și au fost deportați în Siberia. Destinul copilei avea să fie însă diferit. În drum spre tabăra de cantonament a militarilor ruși, soldatul care o răpise susținând că intenționează să i-o dea pe fată căpitanului său a intrat în conflict cu un alt soldat, iar acesta a rănit-o în piept cu sabia. Fetița a leșinat de durere și s-a trezit într-un cort, unde a plâns atât de mult pentru soarta ei încât și-a pierdut vocea și mai apoi cunoștința.

Lovisa a fost dusă la Moscova și a fost prezentată generalului rus Anikita Repnin, care a trimis-o la o mănăstire pentru a fi convertită la credința ortodoxă. Dar pentru că fata nu înțelegea limba rusă și nu a putut răspunde întrebărilor lui, a fost bătută cumplit, considerându-se că este o păgână care refuză să se convertească. După trei luni, a fost eliberată din mănăstire prin intervenția mamei prințului Repnin, o văduvă care i-a arătat “toată tandrețea unei mame”. Cu toată această protecție, soția prințului, prințesa Prascovia Narischkyn, a bănuit-o pe micuța Lovisa că e spioană și obișnuia adesea să o maltrateze. Odată, Prascovia a atârnat-o pe Lovisa cu picioarele în sus de un pom din grădină și probabil ar fi sfârșit ucisă dacă mama prințului Repnin nu ar fi intervenit să o salveze.

În 1709, când Lovisa urma să însoțească familia princiară în Ucraina, a fost martora marșului prizonierilor suedezi ajunși sub captivitate rusă care au defilat prin fața triumfătorului țar Petru cel Mare în drumul său spre Moscova.

La vârsta de 12 ani, tânăra a fost căsătorită cu Johan, cameristul prințului Repnin, un tânăr suedez în vârstă de șaisprezece ani, el însuși prizonier, cu care a avut o fiică care a murit șase săptămâni mai târziu. În 1713, Johan a murit din cauza unei răni la picior pe care o dobândise în timpul unei bătălii și sclava Lovisa a ajuns văduvă.

În același an, prințul Dimitrie Cantemir, fost domnitor al Moldovei, aliat rus la acea vreme, a vizitat Moscova împreună cu familia sa. Cantemir se afla în exil încă din 1711, după ce fusese înfrânt în Bătălia de la Stănilești. Primii ani de pribegie îi petrecuse în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau domenii vaste în provinciile Kursk și Seva, fiind înconjurat de oștenii moldoveni, țăranii liberi și mazilii care îl urmaseră. Când a devenit consilier secret al țarului Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului, primind inclusiv titlul de” Principe Serenissim al Rusiei” prin ucazul lui Petru cel Mare, Cantemir s-a mutat, împreună cu întreaga sa familie, la Moscova.

Aici, în timpul unei vizite la prințul Repnin, prima soție a domnitorului Cantemir, Casanda Cantacuzino, i-a oferit soției acestuia, prințesa Prascovia, un diamant în dar și a observat-o pe Lovisa printre curtenii prințesei. Doamna Casandra plăcut-o pe nefericita fată, iar prințesa Prascovia i-a dat-o pe Lovisa prințesei Cantemir drept mulțumire pentru diamant.

Întâmplarea a făcut ca prințesa Casandra Cantemir să moară în mai 1713, la doar 30 de ani. Rămasă fără protectoarea ei, Lovisa a fost otrăvită de soția brutarului curții lui Cantemir, care și-ar fi dorit locul fetei pentru fiica ei și doar datorită ajutorului medical imediat pe care l-a primit tânăra sclavă a fost salvată de la moarte. La un moment dat, un căpitan armean i-a cerut prințului Cantemir să i-o dea pe Lovisa de soție, dar aceasta a reușit să scăpe de mariajul nedorit și, la sfatul unei prietene suedeze angajată la curte, a căutat refugiu în casa unui comerciant englez din cartierul german din Moscova.

Negustorul englez a trimis-o pe Lovisa la Archangelsk, un orașel în partea de nord-vest a Imperiului Rus, pe malul râului Dvina de Nord, aproape de vărsarea acestuia în Marea Albă, pentru a fi educată în religia protestantă și pentru a învăța limba germană. După șapte săptămâni, fata a fost denunțată ca fugară de către un croitor german, arestată de poliția rusă și dusă înapoi la reședința prințului Cantemir din Moscova.

Fusese legată de mâini și picioare și unghiile de la picioare îi fuseseră lovite prin pantofi pentru a-i îngreuna mersul. Tânăra fugară a fost pusă să spele haine într-o bucătărie de piatră atât de rece încât brațele îi erau aproape înghețate. Probabil că Lovisa ar fi murit în scurt timp dacă nu ar fi intervenit cele două fiice ale prințului Cantemir, Maria și Smaragda. Ele au mituit paznicul și o duceau pe tânăra fată în camera lor noapte de noapte pentru a-i trata rănile și a o încălzi.

În 1714, prințul Dimitrie Cantemir a călătorit la Sankt Petersburg și și-a lăsat reședința din Moscova în grija unui căpitan numit Iwanof și a soției sale. Soția lui Iwanof a dus-o pe Lovisa, împreună cu alte două sclave, una din Finlanda și una din Narva, în piața de sclavi din Moscova unde le-a vândut pe toate. Sclava finlandeză a fost vândută unui armean, cea din Narva unui funcționar rus, iar Lovisa a nimerit în proprietatea unui negustor turc. Prețul tinerei Lovisa a fost câțiva metri de damasc, un evantai și o sumă mică de bani. Fata a fost așezată printre mărfurile din sania negustorului și amenințată cu bătaia dacă țipă. Turcul a plecat spre reședința lui din Tobolsk, în Siberia, dar în timpul unui popas la un han din această lungă călătorie, un funcționar rus a văzut-o pe Lovisa plângând și a întrebat-o ce s-a întâmplat. Fata i-a mărturisit povestea ei, iar el a spus-o mai departe voievodului din Solikamsk, un târg din regiunea Perm. Acesta l-a interogat pe turc, dar l-a lăsat să plece când negustorul i-a spus că persoana din sania lui era o bătrână rusoaică. Astfel că sclava Lovisa a părăsit orașul Solikamsk fără să știe că exact în această localitate se aflau prizonieri părinții ei.

Ajunsă la casa turcului, în Tobolsk, Lovisa a fost pusă la muncă grea și bătută crunt de fiecare data când făcea vreo greșeală. Tobolsk era, totuși, orașul din Siberia care avea cea mai mare colonie de prizonieri suedezi de război și li se permiseseră să trăiască relativ liber. Astfel că Lovisa a reușit să ia legătura cu o altă prizonieră suedeză, care a sfătuit-o să îl caute pe locotenentul Magnus Vilhelm Sprengtporten.

Sprengtporten fusese luat prizonier la Narva în același timp cu familia Lovisei, dar reușise să evadeze, fusese făcut din nou prizonier în timpul Bătăliei de la Poltava, condusese o rebeliune la Kazan și se afla închis în regim liber la Tobolsk de șaptesprezece luni. Mai târziu, sclava Lovisa avea să spună despre el că a fost “salvatorul ei, alături de Dumnezeu”.

Într-o zi, Lovisa a plecat din casa turcului pentru a cumpăra mătase de la piață, însoțită de un paznic. Gardianul a fost neatent, iar fata s-a amestecat în mulțime, s-a făcut pierdută și a reușit să ia legătura cu locotenentul Sprengtporten, care a dus-o la un prieten, Mattias Johan Reutercrona, unde a rămas ascunsă timp de unsprezece săptămâni. Turcul a pus pe capul ei o mare recompensă în bani, în timp ce armata a pus un paznic să păzească locuința lui Reutercrona. Dar locotenentul Sprengporten a ajutat-o să evadeze, dându-i un pachet cu haine în brațe și spunându-i paznicului că fata este servitoarea lui și merge la un croitor.

Lovisa a fost dusă apoi în casa unui anume Christoffer Laudau, dar primind vestea că a fost trădată de un servitor al acestuia, a fost nevoită să se ascundă timp de trei zile în subsol. Apoi a trecut prin mai multe ascunzători și a ajuns inclusiv într-o casă a unei rude a mamei sale, de la care a aflat unde se află părinții săi.

Cei doi binefăcători care au ajutat-o să scape din casa turcului, Reutercrona și locotenentul Sprengtporten, suspectați că ar fi ajutat-o să scape, au fost arestați în scurt timp. Dar Lovisa era departe de a fi liberă.

A reușit să plece din oraș cu ajutorul unui fermier rus și al fiului acestuia, Ștefan, a fost îmbrăcată în haine de băiat și a plecat cu sania spre orașul Japantskin. Pe drum, într-un sat, localnicii au bănuit că ar deghizată și au plănuit să o omoare în somn. O servitoare a avertizat-o însă și Lovisa, împreună cu fermierul care o însoțea, au fugit repede din sat. În timpul nopții, s-au odihnit la marginea drumului, dar au auzit zgomotele oamenilor care plecaseră pe urmele lor însoțiți de câini de vânătoare. Din fericire, ningea și urmele fugarilor au fost șterse de zăpadă.

Ajunsă în Japantskin, Lovisa a fost preluată de preotul suedez Anders Bergner, iar nobila Anna von Knorring, care își vizitase fiicele la Klinov și auzise povestea fetei, a obținut un permis de trecere pentru ea, spunându-le autorităților locale că este nepoata ei, apoi au călătorit împreună la Solikamsk. Lovisa a fost îndrumată spre colonia suedeză din oraș, unde se aflau prizonieri părinții ei, de către preotul Christoffer von der Heide. În dimineața de Crăciun a anului 1718 sclava Lovisa a reușit să-și vadă, după 14 ani de pribegie, familia.

Tânăra avea acum 20 de ani și era singură cu părinții, aflând că toate surorile ei se căsătoriseră cu ofițeri. Aceștia au aranjat ca fata să fie pregătită de către preotul coloniei suedeze, Lars Sandmark, pentru a trece la religia luterană și în 1720 au forțat-o să se căsătorească cu acest prelat care era mai mare cu treizeci de ani decât ea, iar Lovisa a dat ascultare dorințelor părinților.

Când prizonierii suedezi au fost eliberați, după încheierea războiului, în 1721, tânăra și-a urmat soțul la Njurunda, în Suedia, unde acesta fusese numit vicar. În 1729 a devenit văduvă, iar în 1731 s-a căsătorit cu succesorul soțului său, Petrus Sundberg, așa cum era obiceiul timpului.

Fosta sclavă Lovisa a murit fără a avea copii doi ani mai târziu, în 1733, la vârsta de 35 de ani, din cauza stării de sănătate precare.

Povestea Lovisei von Burghausen a fost scrisă de “un bărbat cinstit înveșmântat în haine de preot”, posibil chiar de către un vicar din oraș, după cuvintele ei, și a fost citită pentru prima dată la înmormântarea tinerei. Acum este păstrată la Arhivele Naționale din Suedia, și este poate cea mai cunoscută dintre numeroasele întâmplări ale femeilor devenite sclave în timpul Mar elui Război al Nordului.

***

 Krikor Zambaccian, armeanul care și-a donat statului colecția de artă

Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident. Tânărul Krikor a făcut cursurile secundare la București, mergea la Ateneu, la expoziții de artă și Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de către un italian ambulant, reprezenta masca lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției lui Krikor.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, lui Krikor Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrările pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit “La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907 s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Când s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți. Cumpără apoi opere de Nicolaae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: “În cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de „Obiecte de artă şi antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sunt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sunt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi „dénicheurs” mai face noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor socie ­tăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă: „Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate”…

Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră dează origine nobilă, foarte resemnată hazardează ultimul „Saxe” primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; într-un alt colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând morga imperturbabilă până la sfârşitul tranzacţiei; în altă parte o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, când soţul ei îl cumpăras e înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.

— Cum, tocmai dumneavoastră, „Maestre”, acest tabolu nu vă spune nimic?

— Ba din contră îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cât ceri pe el?

— Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător — şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc, — vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.

Krikor Zambaccian a fost considerat un adevărat Mecena și a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție și-a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni, 8 andreeşti celebri; 29 pânze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia — în ceea ce a fost mai de valoare — a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947, când Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. Colecționarul a murit la București pe 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani.

“Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rânduri a ştiut să-şi câştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor.

„Autodidact — notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie á rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu”. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale — muzeul ce-i poartă astăzi numele — atestă înalta vocație de veritabil „amator de artă”, cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnându-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrând valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor „oficiale”. De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat „altar” şi până la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pânze într-adevăr antologice — aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de câte ori vor fi rememorate destinele plasticii romîneşti din această glorioasă jumătate de veac”, nota revista Steaua la dispariția colecționarului.

***

 Krikor Zambaccian, armeanul care și-a donat statului colecția de artă

Krikor H. Zambaccian s-a născut la Constanța într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import din Occident. Tânărul Krikor a făcut cursurile secundare la București, mergea la Ateneu, la expoziții de artă și Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de către un italian ambulant, reprezenta masca lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției lui Krikor.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, lui Krikor Zambaccian i-a venit ideea de a achiziționa lucrările pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit “La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907 s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Când s-a întors la București, a început să frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți. Cumpără apoi opere de Nicolaae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: “În cartierul Sfânta Vineri, se mai găsesc câteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de „Obiecte de artă şi antichităţi” ce se citeşte pe firmele atât de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sunt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sunt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi „dénicheurs” mai face noi prozeliţi, până ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar totuşi o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întâlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor socie ­tăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vânzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă: „Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate”…

Iată o bătrână discretă, care prin ţinuta ei tră dează origine nobilă, foarte resemnată hazardează ultimul „Saxe” primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vârsta pubertăţii; într-un alt colţ un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă, un bibelou, păstrând morga imperturbabilă până la sfârşitul tranzacţiei; în altă parte o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, când soţul ei îl cumpăras e înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gândesc cum fiecare suflet necăjit moare câte puţin când se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa cufundat şi trist, sunt întâmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfârşit labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura până-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului am rămas consternat şi am amuţit.

— Cum, tocmai dumneavoastră, „Maestre”, acest tabolu nu vă spune nimic?

— Ba din contră îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cât ceri pe el?

— Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător — şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc, — vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”.

Krikor Zambaccian a fost considerat un adevărat Mecena și a realizat una dintre cele mai bogate, valoroase și frumoase colecții de artă din România, lucrări de sculptură, pictură, grafică și mobilier. Întreaga colecție și-a donat-o statului român pe parcursul a trei momente. Prima donație a fost făcută în anul 1947 și a cuprins 205 picturi, 38 sculpturi, 8 piese de mobilier și casa sa din Strada Ing. Al. Davidescu Nr. 21 bis din București, în care colecționarul a continuat să locuiască împreună cu soția sa, Arșaluis Zambaccian, a doua a făcut-o în anul 1957, iar ultimele exponate au fost dăruite în anul 1962.

În discursul rostit cu prilejul donaţiei Zambaccian către stat, poetul Tudor Arghezi a elogiat astfel gestul: „Dl. Zambaccian a dăruit ţării româneşti 240 de opere selecţionate, împreună cu clădirea din Parcul Filipescu. O enumerare rezumativă arată imensa bogăţie a noului muzeu: 18 grigoreşti ai momentului culminant al artistului; 15 luchieni, 8 andreeşti celebri; 29 pânze de Petraşcu şi multe alte lucrări de mare calitate. În colecţiile sale, întemeitorul acestei pinacoteci a ştiut să cuprindă şi colecţia — în ceea ce a fost mai de valoare — a lui Alexandru Bogdan-Piteşti, al cărui nume, oricare ar fi opinia juridică asupra lui, e strâns legat de frământările artistice din ceasul decisiv al avântului paletei româneşti. Dl. Zambaccian dă totul şi nu cere statului în schimb nimic”.

Muzeul Zambaccian a fost inaugurat în 1947, când Krikor Zambaccian a fost decorat de către Regele Mihai. Colecționarul a murit la București pe 18 septembrie 1962, la vârsta de 73 de ani.

“Înzestrat cu bunul simț, sensibilitatea şi generozitatea unui adevărat suflet de artist, cel a cărui dureroasă pierdere o consemnăm în aceste puţine rânduri a ştiut să-şi câştige, prin consecventa exemplaritate a vieţii, ca şi prin substanţiala sa contribuţie la dezvoltarea culturii noastre artistice, preţuirea şi dragostea unui întreg popor.

„Autodidact — notează el, în paginile unei confesiuni — mi-am făcut o educaţie á rebours şi totuşi nu regret, căci în loc să mă înalţ la frumuseţea clasică, prin scripetele formelor didactice, am descoperit-o singur, târându-mă pe brânci spre piscurile ei şi consider aceasta ca un privilegiu”. Premisele unei asemenea formaţii, ca şi cercetarea principalei opere a vieţii sale — muzeul ce-i poartă astăzi numele — atestă înalta vocație de veritabil „amator de artă”, cum i-a plăcut, cu modestie, să se considere, consemnându-şi autobiografia spirituală. Gustul său s-a dovedit aproape întotdeauna fără greş, intuind şi consacrând valori autentice, într-o perioadă dominată, am spune, de carierismul mediocrităţilor „oficiale”. De la Luchian, căruia îi închină în colecţia sa un adevărat „altar” şi până la Ciucurencu, prezent în aceeaşi colecţie cu o serie de pânze într-adevăr antologice — aproape toţi reprezentanţii de seamă ai picturii noastre moderne îi datorează acestui îndrăgostit al formelor plastice şi al culorii ceva din arta şi prestigiul de care se bucură astăzi. De aceea, ca şi acela al marilor dispăruţi pe care i-a admirat şi i-a sprijinit cu simţirea şi generozitatea sa de poet, numele său va stărui luminos în memoria posterităţii, ori de câte ori vor fi rememorate destinele plasticii romîneşti din această glorioasă jumătate de veac”, nota revista Steaua la dispariția  colecționarului.

***

 Jimi Hendrix. A avut nevoie doar de o chitară pentru a schimba lumea. A decedat pe 18 septembrie 1970, la doar 27/28 de ani...

James Marshall Hendrix s-a născut pe 27 noiembrie 1942. În ziua morții sale, tatăl său, James, arhitect peisagist, a vorbit despre copilăria fiului său. Familia Hendrix locuia într-o casă simplă, cu gazon și grădină, în cea mai mare parte a cartierului negru din Seattle, în apropiere de Lacul Washington. Ultima dată când familia l-a văzut pe Jimi a fost pe 26 iulie 1970. Ca întotdeauna când a fost în Seattle, Jimi a stat la casa Hendrix în acel weekend.

Domnul Hendrix și-a amintit că Jimi a devenit interesat de muzică când avea 10 ani. Tatăl lui își amintește că a intrat în camera lui Jimi într-o noapte pe întuneric și s-a împiedicat de o mătură. L-a întrebat pe Jimi de ce mătura era acolo, din moment ce, evident, nu o folosea pentru a-și face curat în camera.

„Asta e chitara mea, tată. Învăț să cânt.”

Când avea 11 ani, tatăl său i-a cumpărat o chitară acustică ieftină, iar la 12 ani, Jimi și-a luat prima chitară electrică. A învățat repede și cânta în formații la 13 ani. Când avea 14 ani, prima chitară electrică (inscripționată „Jimmy”) a fost furată și nu a putut să o înlocuiască până în anul doi la Liceul Garfield.

Membrii trupelor lui Jimi au fost destul de surprinși când a devenit vedetă. El a fost atunci doar un muzician mediu, și nu a dat nici un indiciu de creativitatea aproape compulsivă pe care a arătat-o mai târziu. El era, de asemenea, foarte timid și rezervat.

A renunțat la liceu și a mers la locul de muncă dat de tatăl său. Presupunea, în cea mai mare parte, grădinărit. Într-o zi, în timp ce lucrau, Jimi i-a spus tatălui său că munca este o piedică, și că s-a decis să se alăture armatei. Asta a fost în 1963.

A plecat din Seattle în câteva zile și s-a alăturat Diviziei 101, staționată în sud. Tatăl său își amintește că a intrat în camera lui Jimi imediat după ce a plecat, văzând chitara și exprimându-și surprinderea că Jimi nu a luat-o cu el. Câteva zile mai târziu a primit un telefon de la Jimi, care a spus că armata îl face să inebuneasca și că are nevoie de chitara lui „imediat.”

Începe să cânte cu mai multe trupe

Cu excepția unei fotografii pe care a primit-o prin poștă, a fost ultima dată când domnul Hendrix a auzit de fiul său până când Jimi a ajuns în Anglia în 1966. El a fost eliberat din armată după 14 luni, când a suferit o accidentare la spate într-un salt cu parașuta. A petrecut următorii doi ani traversând Statele Unite, cântând cu mai mult de 40 de grupuri de ritm și blues. Folosind numele Jimmy James, a cântat timp de șase luni cu un grup din New York numit Blue Flames. În diferite momente, i-a sprijinit pe Little Richard, Jackie Wilson, Isley Brothers și Wilson Pickett.

De asemenea, a cântat cu un grup numit Curtis Knight and the Squires, și, după ce a devenit vedetă în 1967, Capitol Records l-a făcut de râs prin lansarea unui album numit Got That Feeling; Jimi Hendrix Plays, Curtis Knight Sings, un album slab înregistrat și fără valoare istorică. A dezvăluit doar urme ale artei Hendrix. Hendrix a spus: „Capitol nu ne-au zis că vor lansa porcăria aia.”

Chandler a fost entuziasmat de Hendrix, care a adunat un grup muzical, dar Jimi și-a exprimat îndoielile cu privire la propria sa capacitate muzicală și cu privire la afirmația lui Chandler că ar putea deveni un star. Două săptămâni mai târziu, după un tur rapid cu Animals, Chandler s-a întors la New York, a confirmat primele impresii și l-a convins pe Hendrix să se întoarcă în Anglia cu el. Asta s-a făcut în septembrie 1966. Câteva zile mai târziu, tatăl lui Hendrix a primit un telefon la aproximativ 4 a.m.

„Sunt eu, Jimi. Sunt în Anglia, tată. Am întâlnit niște oameni și mă vor face o mare vedetă. Mi-am schimbat numele în J-i-m-i.”

Surprins, tatăl său l-a întrebat de ce și-a schimbat numele, iar Jimi a răspuns că este „doar pentru a fi diferit”. Dl Hendrix își amintește că i-a spus lui Jimi că dacă într-adevăr sună de la Londra, apelul va fi foarte scump. Amândoi au început să plângă la telefon.”Eram amândoi atât de încântați încât am uitat să-i spun că m-am recăsătorit”, spune tatăl său.

Odată ajuns în Anglia, Hendrix a format o nouă trupă. Noel Redding, care venise la audiție pe post de chitarist la Animals, l-a cunoscut pe Hendrix prin Chandler. „Poți să cânți la bas?” a fost prima întrebare pe care Jimi i-a pus-o lui Redding. Deși nu era înainte, el a devenit imediat basist, și, uneori, chitarist, cu Jimi Hendrix Experience. Mitch Mitchell, un alt englez, a fost ales ca baterist.

“Vreau o trupă mare. Nu mă refer la trei harpe și 14 viori. Mă refer la o trupă mare plină de muzicieni competenți pentru care pot conduce și scrie. Și cu muzica vom picta imagini pământesti și spațiale, astfel încât ascultătorul să poată fi transpus în alte lumi.”

Au plecat într-un tur al Europei. La Teatrul din Sevilla din Londra, ei au fost primul act care a vândut ambele spectacole, iar când un angajament de întoarcere a fost rezervat o lună mai târziu, biletele s-au vândut în ziua în care au devenit disponibile. Experiența Jimi Hendrix a fost, după a spus presa europeană, o lovitură peste noapte.

Acum e timpul să ne întoarcem în America. Cu mai multe single-uri de succes și un album în spate, Hendrix și-a făcut debutul în SUA în 1967 la Festivalul Internațional Pop de la Monterey. Puțini din public știau că, până acum nouă luni, Hendrix și-a trăit întreaga viață în această țară. Puțini știau ceva despre el, cu excepția faptului că acest „ciudat negru englez bluesman” a debutat în America.

Lou Adler, împreună cu John Phillips, co-producător al festivalului, a spus că a auzit de Hendrix de la Paul McCartney – „Mi-a spus despre un tip din Anglia care cântă la chitară cu dinții.” Pete Johnson de Warner Brothers descrie performanța live:

„Apariția lor la festival a fost magică; felul în care arătau, felul în care se descurcau și felul în care sunau erau la ani lumină distanță de orice văzuse cineva înainte. Jimi Hendrix Experience deținea viitorul, iar publicul o știa.”

Moartea lui Jimi, 1970

Natura exactă a morții este încă vagă, iar ancheta medicului legist are loc la Londra pe 30 septembrie. Poliția, cu toate acestea, spune că a fost o supradoză de droguri. Se spune că a luat nouă somnifere și a murit prin sufocare cu propria vomă.

Jimi i-a lăsat prietenei sale un „bilet de sinucidere”

Potrivit lui Eric Burdon, Hendrix a lăsat în urmă pentru prietena în al cărei apartament a murit, ceea ce Burdon a numit un „bilet de sinucidere”, care era un poem de mai multe pagini. Poemul este acum în posesia lui Burdon, ultimul muzician cu care Hendrix a cântat înainte de a muri.

„Poezia spune doar lucrurile pe care Hendrix le-a spus întotdeauna, dar pe care nimeni nu le-a ascultat vreodată. A fost o notă de rămas bun și o notă de salut. Nu cred că Jimi s-a sinucis în mod convențional. S-a decis să ias ă din scenă când a vrut.”

***

 Maurice Chevalier, regele musical-ului, a fost căsătorit cu o actriță de origine basarabeană. Fiu al unui zugrav alcoolic și al unei dantelărese, marele actor a fost acuzat de colaboraționism după război.

Maurice Chevalier s-a născut pe 12 septembrie 1888 la Paris, fiind fiul zugravului Victor Charles Chevalier și al lui Joséphine, o tânără belgiană care realiza dantele. Cuplul a mai avut încă doi copii, Charles și Paul. Victor, care era alcoolic, și-a părăsit familia în 1896, lăsându-o pe Joséphine să-i crească singură pe cei trei băieți. Forțată să muncească de dimineața până seara pentru a câștiga banii necesari casei, femeia a fost internată în spital pentru suprasolicitare în 1898. Carol, cel mai mare dintre copii, a preluat unele dintre responsabilități, dar s-a căsătorit în 1900, lăsând-o pe mama sa să aibă grijă în continuare singură de Maurice și Paul.

Cel din urmă a fost forțat să-și găsească un loc de muncă pentru a-și ajuta familia și, în cele din urmă, s-a angajat la o fabrică de gravură metalică. Frații au devenit foarte apropiați de mama lor în această perioadă, alintând-o “La Louque”, nume pe care Maurice avea să-l dea mai târziu moșiei sale Marnes-la-Coquette.

Hotărât să devină acrobat, Maurice a părăsit școala la vârsta de zece ani, dar a fost nevoit să renunțe la pasiunea sa după o accidentare gravă, apoi încercat o serie de alte slujbe: ucenic al unui tâmplar, electrician, tipograf și chiar ca pictor de marionete. În cele din urmp s-a angajat la o fabrică de saltele, dar, pentru că nu era deloc atent la ceea ce făcea, o mașină industrială i-a strivit degetele și nu a mai putut lucra.

În timp ce se recupera, în 1900, el și-a oferit serviciile proprietarului unei cafenele din apropiere și a interpretat prima sa piesă aici, V’la Les Croquants, dar prestația s-a a stârnit râsul pentru că a cântat trei octave prea sus. Descurajat, Maurice s-a întors acasă, unde mama și fratele său, Paul, l-au încurajat să persevereze. A continuat să cânte, neplătit, la cafenea până când un actor l-a văzut și i-a sugerat să încerce să dea o probă la un teatru. Chevalier a fost angajat și a început să joace ca mim și cântăreț, iar prestația sa din l’Alcazar din Marsilia a fost extrem de reușită, câștigând admirația publicului.

În 1909, a devenit partenerul celei mai mari vedete feminine din Franța de la acel moment, Fréhel. Cu toate acestea, din cauza alcoolismului și a dependenței de droguri a artistei, legătura lor s-a încheiat în 1911. Chevalier a spus mai târziu că a devenit și el dependent de cocaină în acea perioadă, obicei la care a renunțat când a devenit prizonier în timpul Primului Război Mondial, pentru că nu avea de unde să-și mai procure stupefiantele. După ce s-a despărțit de Fréhel, a început o relație artistică cu

celebra Mistinguett, care avea atunci vârsta de 36 de ani și era dansatoare la Folies Bergère. Cei doi au trăit mai târziu o poveste pasională de dragoste care a devenit publică.

În timpul războiului, Maurice a fost rănit de șrapnel chiar în primele săptămâni de luptă și a fost luat prizonier de război în Germania timp de doi ani. În 1916, a fost eliberat datorită intervenției secrete a admiratorului lui Mistinguett, regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei, singurul rege al unei țări neutre care era înrudit atât cu familia regală britanică, cât și cu cea germană.

În 1917, Maurice Chevalier a devenit vedetă în Le Casino de Paris și a jucat în fața soldaților britanici și americani, a descoperit jazzul și și a început să se gândească la turnee în Statele Unite.

După război, actorul s-a întors la Paris și a devenit celebru datorită interpretării unor cântece cunoscute și astăzi, cum ar fi “Valentine”, a jucat în câteva filme, inclusiv în „Pariziana”, realizat în 1923 de Charlie Chaplin și în opereta Dédé. I-a cunoscut în această perioadă pe compozitorii americani George Gershwin și Irving Berlin care i-au propus să ducă spectacolul Dédé pe Broadway în 1922 și în același an a cunoscut-o pe Yvonne Vallée, o tânără dansatoare, care i-a devenit soție în 1927 și cu care a fost căsătorit timp de opt ani.

După ce au apărut filmele cu sunet, Maurice Chevalier și-a făcut debutul la Hollywood, în 1928, a semnat un contract cu Paramount Pictures și a jucat primul său rol american în “Innocents of Paris”. În 1930, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale din “The Love Parade” și „The Big Pond”.

În timp ce era sub contract cu Paramount, actorul devenise atât de recunoscut încât pașaportul său a avut propriul rol în filmul Monkey Business. Cei doi frați care erau personaje principale în film foloseau pașaportul lui Maurice Chevalier pretinzând fiecare dintre ei că este cântărețul.

În 1932, artistul a jucat alături de Jeanette MacDonald în musical-ul “One Hour With You” care a devenit un succes instantaneu și este considerat unul dintre filmele care au contribuit la popularizarea musical-urilor.

În 1934, a jucat în „Văduva veselă”, unul dintre cele mai cunoscute filme ale sale, apoi a semnat un contract cu MGM pentru „The Man from the Folies Bergère”, filmul său favorit, iar în 1935 actorul a revenit în Franța pentru a-și relua cariera în musical-uri.

Chiar și când devenise cel mai bine plătit star de la Hollywood, Chevalier avea o reputație de mare zgârcit și mai târziu a recunoscut că ezită să cheltuiască bani pe lucruri precum schimbarea lamei briciului cu care se bărbierea, probabil din cauza faptului că a crescut în sărăcie, remarcând că “sărăcia este o boală care nu poate fi vindecată niciodată”.

În 1937, Chevalier s-a recăsătorit cu dansatoarea Nita Raya, o tânără născută în 1915 la Chișinău, și a urmat o perioadă de mari succese, cu piesele sale care au devenit hituri, precum “Prosper”, “Ma Pomme” și “Ça fait d’excellents français”.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Chevalier a continuat să cânte, retrăgându-se în sudul Franței, zonă care nu era invadată de germani, împreună cu soția sa, care era evreică, și părinții acesteia. Cuplul și părinții Nitei au fost găzduiți în această perioadă de celebra dansatoare Desha Delteil, fosta elevă a coregrafului rus Michel Fokine, și de soțul acesteia în casa lor din Dordogne. Cântecele patriotice ale lui Maurice Chevalier precum “Ça sent si bon la France” și “Paris sera Toujours Paris” au devenit extrem de populare, iar artistul a organizat baluri caritabile în care cânta pentru a strânge bani pentru eforturile Rezistenței franceze.

Chevalier a refuzat în mod constant propunerile pe care le primea de la colaboraționiștii ocupantului francez invocând că este bolnav, dar, în cele din urmă, de teamă că soția sa și părinții ei ar putea avea de suferit, a fost de acord să facă o înțelegere. A refuzat să cânte la postul Radio Paris, dar a acceptat să cânte pentru prizonieri chiar în lagărul în care și el fusese încarcerat în timpul Primului Război Mondial și a dat acest spectacol cu condiția eliberării a zece prizonieri francezi.

În 1942, Chevalier a fost trecut pe o listă de francezi care ar fi colaborat cu Germania pentru a fi ucis după eliberare. În acel an s-a întors la La Bocca, lângă Cannes, dar a revenit în capitală în septembrie. În 1944, după ce forțele aliate au eliberat Franța, Maurice Chevalier a fost acuzat de colaboraționism. Chiar dacă a fost achitat apoi de un tribunal francez, presa i- a rămas ostilă și i s-a refuzat viza pentru Statele Unite sau Anglia timp de mai mulți ani.

Totuși, în propria sa țară, actorul era foarte popular. În 1946, s-a despărțit de Nita Raya (actrița a murit la Paris în 2015, la vârsta de 100 de ani) și a început să-și scrie memoriile, să colecționeze și să picteze el însuși tablouri și a jucat în “Le silence est d’or”. În cele din urmă a făcut câteva turnee în Statele Unite, în 1948 s-a întors în Franța, iar trei ani mai târziu, în 1951, când voia să plece din nou în SUA, i s-a refuzat viza pentru că semnase Apelul de la Stockholm. Acest lucru se întâmplase în 1949, când a cântat la Stockholm într-o manifestație organizată de comuniști împotriva armelor nucleare.

În 1952, actorul și-a cumpărat o proprietate în Marnes-la-Coquette, lângă Paris, și a numit-o La Louque, ca un omagiu adus mamei sale. În același an, a început o relație cu o anume Janie Michels, o tânără divorțată care avea trei copii.

În 1954, după ce epoca McCarthy a care îi interzisese acordarea vizei s-a încheiat, Chevalier a fost primit în Statele Unite, unde a avut un turneu excepțional și a jucat apoi în filmul “Love in the Afternoon”, alături de Audrey Hepburn și Gary Cooper, primul său film la Hollywood din ultimii 20 de ani.

În 1958 Chevalier a apărut în musical-ul „Gigi”, cu Leslie Caron și Hermione Gingold și în mai multe filme realizate de Walt Disney. Succesul filmului Gigi a determinat Hollywood-ul să-i acorde un Premiu Oscar onorific în acel an pentru realizările sale din divertisment.

La începutul anilor 1960, actorul a mai făcut un turneu în Statele Unite, iar între 1960 și 1963 a realizat opt filme, inclusiv “Can-Can”, cu Frank Sinatra. În 1961, a jucat în drama „Fanny” cu Leslie Caron și Charles Boyer, iar un an mai târziu a filmat „Panic Button”, jucând alături de Jayne Mansfield.

În 1965, ajuns la vârsta de 77 de ani, actorul a mai avut forța de a începe un turneu mondial. În 1967 a concertat în America Latină, din nou în Statele Unite, apoi prin toată Europa și în Canada. În anul următor, pe 1 octombrie 1968, și-a anunțat spectacolul de adio.

În 1970, la doi ani de la pensionare, compozitorii Richard M. și Robert B. Sherman l-au convins să cânte piesa pentru genericul filmului „The Aristocats” realizat de Disney, iar aceasta va fi ultima sa contribuție la industria cinematografică.

Maurice Chevalier a suferit de mai multe episoade de depresie de-a lungul vieții sale adulte. Pe 7 martie 1971, a încercat să se sinucidă prin supradoză de barbiturice, dar, fiind dus de urgență la spital, a fost salvat, deși a suferit leziuni hepatice și renale grave. În lunile următoare, a avut pierderi de memorie, oboseală cronică și și-a petrecut o mare parte din timp singur. Pe 12 decembrie starea lui s-a deteriorat și a fost dus la Spitalul Necker din Paris, fiind trecut pe dializă. După încă trei săptămâni, medicii au anunțat că rinichii săi nu mai răspund la dializă. Prea fragil pentru suporta un transplant, actorul a suferit o intervenție chirurgicală, un ultim efort al doctorilor pentru a-i salva viața, dar operația nu a avut succes. Maurice Chevalier a murit în urma unui stop cardiac declanșat după intervenția chirurgicală în ziua de Anul Nou 1972, la vârsta de 83 de ani.

Actorul este înmormântat în cimitirul Marnes-la-Coquette din Hauts-de-Seine, în afara Parisului, alături  de iubita sa mamă, “La Louque”.

***

 Vasile Cârlova, poetul stins la doar 22 de ani, pe 18 septembrie 1831...

Vasile Cârlova a venit pe lume pe 4 februarie 1809 la Târgoviște și a fost fiul medelnicerului Ioniță Cârlova, fost ispravnic și descendent al unei familii de mici boieri, mama sa, Sevastița, fiind fiica clucerului Vasile Lăcusteanu din Dolj.

După moartea timpurie a părinților, viitorul poet a fost preluat de o mătușă maternă care era căsătorită cu stolnicul Nicolae Hiotu. În iulie 1830, tânărul s-a oferit voluntar în miliția națională, primind gradul de sublocotenent de cavalerie. Despre scurta sa viață există puține informații, dar cele câteva poeme pe care le-a scris au rămas în istoria literaturii române.

“Curentul nou în literatura românească însufleţit de Heliade Rădulescu în Muntenia şi de Gh. Asachi în Moldova, prin ziarele lor, ce au apărut la 1829, îşi găseşte răsunetul şi în literatura artistică odată cu puţinele versuri poetice ale iui Vasile Cârlova.

Desigur că epitetul de “cel dintâi poet modern” care i s-a dat de istoricii literari îşi are deplina lui justificare, ţinând seama de producţia literară anterioară acestui poet.

Vasile Cârlova s-a născut în anul 1809 la Târgovişte. Acolo şi-a petrecut copilăria, în atmosfera sfânta a unui trecut glorios rămas mărturie in părăsitele ruine. A învăţat greceşte şi franţuzeşte la şcolile oraşului. Talentul puternic şi precoce l-a îndemnat să scrie din adolescenţă, la început în limba grecească şi apoi în româneşte, după îndemnul prietenului său, I. Voinescu.

Serviciul militar îl chemă în Bucureşti, unde ofiţerul Cârlova a fost bine primit în cercul literaţilor de pe acea vreme. Desigur că Heliade i-a fost un protector şi un bun prieten. El i-a publicat în „Curierul românesc” primele poezii: “Păstorul întristat”, “Înserarea” şi “Ruinele Târgoviştei” şi mai târziu alte două postume, “Rugăciunea” şi “Marşul”, şi tot el a fost singurul biograf ce ne-a lăsat cele mai preţioase amănunte despre scurta viaţă a nefericitului poet.

Datele sunt însă prea puţine şj ne vom servi de o tradiţie orală culeasă de N. Ţinc în oraşul Craiova, unde se spune că a murit Vasile Cârlova. Tânărul ofiţer de cavalerie a jucat cu multă pasiune la un bal unde avântul său sufletesc şi inteligenţa sa sclipitoare atrăseseră atenţia frumoaselor domnişoare de pe acea vreme; iar în zorii zilei, pe o răcoare destul de pronunţată de toamnă, era prin luna lui septembrie, plecă în fuga calului la garnizoană spre a fi exact la datorie.

O fulgerătoare boală de piept îl reţinu în pat 14 zile şi în 18 septembrie 1831 muri.

Bagajul literar al poetului este foarte mic: numai cinci poezii, dar el ne îndreptăţeşte să vedem în această operă pe un poet de mare talent. Desigur că celebritatea unui scriitor nu este legată de cantitatea operei sale şi avem destule exemple în literatura universală. A scrie la vârsta de 18 ani o poezie atât de frumoasă cum este „Păstorul întristat”, într-o limbă literară deosebită cu mult de aceea a literaţilor contemporani, aceasta evidenţiază precocitatea talentului pe care l-a avut Cârlova şi regretul nostru profund pentru pierderea prea timpurie a unui aşa mare scriitor.

Dar creaţiunea sa cea mai desăvârşită o întâlnim în “Ruinele Târgoviştei”, scrisă la 19 ani. În această poezie găsim imagini poetice surprinzătoare pentru vremea când a scris poetul: „în negura uitării” (dl. Ibrăileanu le-a asemănat cu cele eminesciene); „pe aripele vremii” etc…

Ar fi interesant de făcut o comparaţie între această poezie închinată ruinelor cu acele analoage scrise de romanticii Apusului: Byron, Leopardi, Lamartine, etc, şi de scriitorii noştri: Heliade, Gr. Alexandrescu, Al. Hrisoverghi, D. Bolintineanu, Eminescu, Duiliu Zamfirescu, G. Coşbuc etc… Din această comparaţie ar ieşi în evidenţă şi mai bine puternica plăsmuire a lui Cârlova.

Literatura românească atât de săracă în talente poetice de valoare superioară a pierdut în Cârlova pe unul din cei mai mari poeţi. În acest sens nu-mi pare exagerată afirmaţia d-lui G. Ibrăileanu: „În Vasile Cârlova poporul român a pierdut, poate, pe cel mai mare poet al său”‘ (Viaţa Românească 1920 No. 1). De altfel, mărturisirea lui Ibrăileanu se bazează pe fapte şi consideraţiuni istorice şi estetice care ne pot justifica pe deplin afirmaţiile. Meritul cel mare al unui poet de talent constă mai ales în noutatea pe care o aduce faţă de literatura contemporanilor săi. Într-o literatură cu o tradiţie bogată apariţia unui geniu poetic este cu mult mai naturală şi mai îndreptăţită decât ivirea unui scriitor de mare talent într’o literatură lipsită de acea tradiţie binefăcătoare pentru dezvoltarea scriitorului, lipsită, cum era literatura românească pe vremea lui Cârlova, chiar şi de o limbă literară necesară poetului pentru a-şi exterioriza imaginele sale şi a-şi fixa inspiraţia creatoare”, scria despre poetul dispărut prematur criticul literar Gheorghe Cardaș în Universul literar din martie 1926.

George Călinescu menționează ca posibilă cauză a morții tânărului ofițer dizenteria, pe care ar fi contractat-o în timp ce se afla în lagărul de la Craiova.

„Poetul Vasile Cârlova a scris pe la anul 1830 vreo câteva poezii numai, dar ele i-au imortalizat pentru veci numele. De ce? El aducea o notă nouă în săraca literatură românească de pe atunci, literatură care numără numai poezii de Eliade, de Paris Momuleanu, de Iancu Văcărescu și care, până la acel an, erau cam pe acelaș ton, cam searbede. Vasile Cârlova, tânăr ofițer de cavalerie în tânăra noastră armată națională, a atins pe o coardă nouă, entuziastă, notele patriotismului celui mai înfocat, și au făcut atâta mișcare în public versurile lui, încât chiar marele prozator moldovean Costache Negruzzi a prins gustul de a face versuri numai și numai după citirea bucăților lui Cârlova.

Cu trei zile înainte de moarte a cerut de la soldatul său de ordonanță Florea să-i aducă calul, pe care l-a mângâiat, l-a sărutat și a cerut ca, dacă va muri să ducă pe Bălan după dânsul până la locașul de veci și apoi să-l ia Florea. Poetul Cârlova n-are niciun monument cât de mic”, s cria gazetarul Dumitru Teleor.