***

 APARENȚELE ÎNŞALĂ

Această poveste adevărată se întâmpla în America la sfârșitul secolului al XIX-lea. O doamnă şi soţul ei, au coborât din tren în Boston cu intenția de a ajunge la Universitatea Harvard. Erau îmbrăcați destul de modest: ea, într-o rochie de bumbac, el, îmbrăcat într-un costum simplu, nu chiar de cea mai bună calitate. S-au adresat, fără să fi avut o programare prealabilă, secretarei preşedintelui de la Universitatea Harvard. Secretara a ghicit imediat că aceștia veneau de la țară, că erau fermieri, care nu puteau avea nimic de a face cu Harvard.

“- Dorim să-l vedem pe domnul preşedinte “– a spus omul încet.

“- Îmi pare rău, este foarte ocupat” – a răspuns secretara.

“- Aşteptăm “– a replicat femeia.

Ore întregi, secretara i-a ignorat, în speranţa că cei doi, în cele din urmă se vor descuraja și vor pleca. Ei nu au plecat, ceea ce a făcut să crească frustrarea acesteia.

În cele din urmă a decis să-l deranjeze pe preşedinte, deşi era o corvoadă pe care ea mereu o evita .

“- Poate dacă veți vorbi cu ei câteva minute, vor pleca “- i-a spus secretara preşedintelui Universităţii. Acesta făcu o strâmbătură de dezgust, şi acceptă. Cu fruntea încruntată, dar cu demnitate, se îndreptă cu pas majestuos spre perechea care aștepta.

Femeia îi spuse:

“- Am avut un fiu care a învățat la Harvard timp de un an. El a iubit Harvard-ul. A fost fericit aici, dar acum un an, a murit într-un accident. Soţul meu şi cu mine am vrea să construim ceva, undeva în campus, care să fie în memoria fiului nostru. “

Preşedintele nu a părut interesat.

“- Doamnă – a spus acesta – nu putem ridica o statuie pentru fiecare persoană care a învățat la Harvard şi apoi a murit. Dacă am face-o, acest loc ar părea un cimitir.”

“- Oh, nu, replică repede femeia – nu dorim să se ridice o statuie. Ne-am gandit că am fi bucuroși să donăm o clădire universității Harvard.”

Președintele a întors către ei privirea.

Aruncă o privire la rochia și la costumul simplu cu care cei doi erau îmbrăcați și exclamă apoi:

“- O clădire!! Aveți cumva idee cât costă o clădire? Am investit peste șapte milioane și jumătate de dolari în clădirile de aici de la Harvard!”

Pentru o clipă femeia a tăcut.

Președintele s-a gândit că poate acum se va putea debarasa de ei.

Femeia se întoarse către soțul său și îi spuse încet:

“- Atât de puțin costă o universitate? De ce să nu construim noi de la început una nouă, a noastră ?”

Soțul său acceptă.

Fața președintelui se întunecă de confuzie și uimire.

Domnul Leland Stanford şi soţia lui s-au ridicat şi au plecat, au călătorit până în Palo Alto, în California, unde au pus bazele universității care le poartă numele, Universitatea Stanford, în memoria unui fiu de care Harvard nu a mai fost interesat. 

Universitatea “Leland Stanford Junior” a fost inaugurată în 1891, în Palo Alto. “Junior”, deoarece onora memoria fiului bogatului latifundiar. Acesta era “memorialul” său.

În ziua de astăzi universitatea Stanford este pe locul întâi în lume, mai sus decât Harvard.

MORALA:

CE UȘOR TE POȚI ÎNȘELA ATUNCI CÂND JUDECI DUPĂ APARENȚE.!!

***

 MEMORIE  CULTURALA - HERMAN  HESSE 

Scriitorul Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1946, cunoscut pentru capodopere precum: "Jocul cu mărgele de sticlă" sau "Lupul de stepă", s-a născut la 2 iulie 1877, la Calw, în Germania. 

În operele lui Hermann Hesse sunt des întâlnite teme precum singurătatea spirituală a artistului, izolarea de lumea mondenă, individualitatea și căutarea unui sens în viață. Hesse a fost profund influențat de filosofia orientală, în special de budism și taoism, astfel încât scrierile sale încorporează adesea elemente ale acestor tradiții.

Prima sa operă scrisă a fost un mic volum de poezii, publicat în 1899, până în 1904 continuând să lucreze ca librar, an în care a decis să devină scriitor independent ieșind pe piață cu romanul Peter Camenzind, operă care s-a dovedit a avea un succes imediat. La scurt timp renunță să  mai vândă cărți și se mută la Montagnola, lângă Lugano, mediul rural oferindu-i ceea ce-și dorea – un trai liniștit, departe de civilizație, de tumultul orașului. Puțin după stabilirea sa în Elveția, a izbucnit Primul Război Mondial, iar pe toată perioada lui, Hermann Hesse a fost supus abuzurilor autorităților naziste, acestea suprimându-i scrierile și distrugând o parte dintre ele. În anul 1923, Hermann Hesse a renunțat la cetățenia germană, dobândind-o pe cea elvețiană.

Operele lui Hermann Hesse au fost influențate major de scriitori și filozofi precum Platon, Spinoza, Schopenhauer, Nietzsche, de istoricul Jacob Burckhardt, dar mai ales de filosofia indiană și, mai târziu, cea chineză.

„Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele (ediție colectivă, Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927) [Lupul de stepă], Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). (…) Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător”.

Hermann Hesse a murit la 9 august 1962, în casa lui din Montagnola, Elveția, în urma unui atac de cord, la vârsta de 85 de ani.Operele lui Hesse au fost traduse în aproape 60 de limbi și au fost vândute în cel puțin 125 de milioane de exemplare în întreaga lume. 

Citate Hermann Hesse:

“Cei care sunt prea trândavi şi comozi ca să gândească singuri şi să fie proprii lor judecători, se supun legilor croite de alţii, ceilalţi simt înlăuntrul lor propriile lor legi.”

“Nu există realitate în afara celei din lăuntrul nostru. Iată de ce atâţia oameni duc o viaţă nereală. Ei iau imaginile din afara lor drept realitate şi nu permit lumii lor interioare să se dezvăluie.”

“Cei mai mulţi oameni sunt precum frunzele care se scutură, plutind şi rostogolindu-se this-happiness-consisted-of-nothing-else-but-the-harmony-of-the-few-things-aroun-403x403-nk8qn6până ajung la pământ. Alţii însă, câţiva la număr, sunt ca stelele cu traiectorie fixă, neatinse de vânt, ei poartă într-înşii propria lor lege şi propria lor traiectorie.”

“Tot astfel a trebuit să gândesc şi despre părinţii mei. Ei spun că eu sunt copilul lor şi că aş fi ca ei. Dar chiar dacă trebuie să îi iubesc sunt pentru ei un om străin pe care nu-l pot înţelege. Şi ceea ce este esenţial la mine şi poate fi tocmai esenţa sufletului meu, ei consideră că e neimportant şi atribuie acest ceva tinereţii sau toanelor mele. Şi cu toate acestea ţin la mine şi mi-ar face cu dragă inimă tot binele din lume. Un tată îi poate da copilului său nasul şi ochii şi chiar şi mintea drept moştenire, dar nu şi sufletul. Acesta e nou odată cu fiecare om!”

“Avem pretenţia ca viaţa noastră să aibă un sens, dar ea are exact atâta sens cât suntem în stare să-i dăm.”

“Trebuie să învăţaţi să râdeţi. Pentru a ajunge la umorul de calitate, nu vă mai luaţi prea mult in serios.”

“Fericirea este un „cum”, nu un „ce”. Un talent, nu un obiect.”

Surse: http://xn- -descoper-67a.ro/)

***

 FLORILE  ȘI  MĂRĂCINII

de - Vasile Militaru

Într-o luncă, toată-n soare, cu izvoare cristaline,

stăpâneau, de multă vreme, nişte flori de haruri pline:

lăcrămioare, tuberoze, crini, zambile, trandafiri

ce umpleau cu-a lor miresme largul necuprinsei firi...

fiecare floare-n sine

se simţea nespus de bine

și, din razele de soare sau din boabele de rouă,

sorbeau veşnic viaţă nouă,

pentru care, fiecare,

cu mireasma ei, mereu

se-nchina lui Dumnezeu...

într-o primăvară însă, nu ştiu cum, adus de vânt,

un străin veni-ntre ele, înfingându-se-n pământ…

florile săriră toate să-l întrebe-ntr-un cuvânt:

- Ce vrei? Cine eşti străine?

- Am venit cu gânduri bune... sluga voastră, mărăcine...

vă voi face numai bine:

ca să nu vă mai ia mierea, înţepa-voi pe albine!

Florile, cu mintea slabă, îl primiră ca pe-un frate,

fără să gândească vre-una c-are gânduri blestemate...

Însă, hoţ fără pereche, mărăcinele străin,

pricepând c-aici e raiul cel de fericire plin,

tot pe vânt, îşi mai aduse nişte fraţi, nişte nepoţi,

ba şi nişte vechi prieteni, tot aşa ca el de hoţi,

și pe-a florilor moşie, din pământul bun de muncă,

răsăriră, cu duiumul, pui de mărăcini pe luncă!...

mărăcinii-pui, de-asemeni, ajungând la vârstă maturi,

cu alţi pui umplut-au şi ei ale luncii patru laturi,

încât florile ce-n luncă stau de la Adam şi Eva,

îngrozite-au prins de veste că: din glie scade seva;

că străinii cei nemernici, mărăcinii plini de ură,

hrana florilor o fură

și că însăşi mângâierii dulce-a razelor de soare,

mărăcinii stau în poartă, să nu cadă pe vreo floare!...

atunci florile căzute în aşa de greu impas,

au fost zis, toate-ntr-un glas:

- Cine va primi drept frate, ca noi azi, pe mărăcine,

nu mai aibă drept la soare şi la nici un pic de bine!...

Şi blestemul zis de ele, Ţara mea, căzu pe tine:

ale tale flori frumoase, azi suspină-ndurerate,

pentru c-au primit şi ele mărăcinele drept frate,

și se sting pe zi ce trece, fiindcă li se fură seva

din pământu-n care ele stau, de la Adam şi Eva.

Când alături, mărăcinii, săturaţi de brazda grasă,

tot mai mult sporesc la număr şi se simt la ei acasă!...

țara mea, ridică-ţi iarăşi sufletul ce stă azi frânt!

Fă din el năprasnic vânt,

ca să smulgi toţi mărăcinii din străbunul tău pământ!...

focul arde, mierea piere.

Zice-se că-n vremea veche

Un biet urs cu multă minte, gospodar fără pereche, -

Socotind că rău nu face, -cât simțea că e-n putere,

Își umpluse tot bârlogul cu stupi grei și plini de miere,

Ca să aibă-n zile grele,

Când va fi bătrân în piele…

Dar se vede că îndată ce puterea i s-a scurs,

Soarta vitregă, haină, îl pândea pe bietul urs,

Că-ntr-o zi- cum, nu se știe, însă- ceas de nenoroc, -

I- a luat bârlogul foc!

Când văzură vălvătaia, în pădurea fără ape,

Urși viteji săriră-n grabă , pe frățiorul lor să-l scape!

Dar atunci, smulgându-și părul, ca nebun plângând în poartă,

Gospodarul urs se vede și mai crunt lovit de soartă.

Fiindcă frații din pădure, ușurei sau grei la trup, -

Din bârlogul plin de flăcări, toți fugeau cu câte- un stup,

Toți cătau de mierea dulce, pline labele să- și lingă,

Dar nici unul nu venise, vălvătaia ca s-o stingă!

Undeva cunosc o țară fără de noroc,

Care, azi e ca bârlogul ursului cuprins de foc,

Salvatori aprinși, toți urșii, toate vulpile și lupii

Au sărit să- i scape stupii,

Însă tot ca și-n povestea cu bârlogul din pădure-

Salvatorii vin cu gândul numai mierea să i- o fure;

Și fugind cu stupii-n brațe, fiecare laba-și linge;

Dulcea miere

Toată piere,

Însă focul nu i-l stinge!

S ursa:

https://m.poetii-nostri.ro/vasile-militaru-florile-si-maracinii-poezie-id-28496/

***

 Brutale aceste cuvinte ale lui Anthony Hopkins: 

 

 Renunță la oamenii care nu sunt pregătiți să te iubească. Acesta este cel mai greu lucru pe care va trebui să-l faci vreodată în viața ta și va fi și cel mai important lucru. Nu mai purta conversații dificile cu oameni care nu vor să se schimbe. Încetează să te mai afișezi pentru oameni care nu au niciun interes în prezența ta.  

 Știu că instinctul tău este să faci tot ce poți pentru a câștiga aprecierea celor din jur, dar este un impuls care îți fură timpul, energia, sănătatea mentală și fizică. Când începi să lupți pentru o viață cu bucurie, interes și angajament, nu toată lumea va fi gata să te urmeze în acel loc. Asta nu înseamnă că trebuie să schimbi cine ești, înseamnă că trebuie să renunți la oamenii care nu sunt pregătiți să fie cu tine.  

 Dacă ești exclus, insultat, uitat sau ignorat de oamenii cărora le acorzi timpul tău, nu îți faci o favoare continuând să le oferi energia ta și viața ta. Adevărul este că nu ești pentru toată lumea și nu toată lumea este pentru tine. Iată ce face să fie atât de special când găsești oameni cu care ai prietenia sau dragostea pe măsură. Vei ști cât de prețios este pentru că ai experimentat ceea ce nu este. Există miliarde de oameni pe această planetă și mulți dintre ei îi vei găsi la nivelul tău de interes și angajament. Poate dacă nu mai apari, nu te vor căuta. Poate dacă încetezi să încerci, relația se termină. Poate dacă nu mai trimiți mesaje, telefonul tău va rămâne întunecat săptămâni întregi. Asta nu înseamnă că ai stricat relația, înseamnă că singurul lucru care o ținea era energia pe care doar tu ai dat-o ca să o păstrezi. Asta nu e iubire, e atașament. Este oferirea unei șanse celor care nu merită! Meriți mult mai mult. 

 Cel mai valoros lucru pe care îl ai în viața ta este timpul și energia ta, deoarece ambele sunt limitate. Oamenii și lucrurile cărora le oferi timpul și energia ta, îți vor defini existența.  

 Când realizezi asta începi să înțelegi de ce ești atât de nerăbdător când petreci timp cu oameni, activități sau spații care nu ți se potrivesc și nu ar trebui să fie lângă tine. Vei începe să realizezi că cel mai important lucru pe care îl poți face pentru tine și pentru toți cei din jurul tău, este să îți protejezi energia mai înverșunată decât orice altceva. Fă din viața ta un paradis sigur, în care doar oamenii "compatibili" cu tine au voie. 

 Nu ești responsabil pentru salvarea nimănui. 

 Nu e responsabilitatea ta să-i convingi să se îmbunătățească. Nu e treaba ta să exiști pentru oameni și să le dai viața ta! Meriți prietenii adevărate, angajamente adevărate, și dragoste deplină cu oameni sănătoși, prosperi. Decizând să te distanțezi de oamenii dăunători, îți va oferi dragostea, stima, fericirea și protecția pe care o  meriți.

***

 "Unul bea că-i băutor,

Altul bea că-i bestie,

Numai eu, că am umor,

Beau aşa, de chestie.“

„Două lucruri mai alină

Al meu chin şi a mea boală:

Damigeana când e plină

Şi femeia când e goală.“

„Oare nu-ţi mai aminteşti,

Vorba din bătrâni lăsată?

Din beţie te trezeşti, 

Din prostie niciodată.“

„Pe fana cuvântătorare

Apasă greu osândă grea:

Prostia e molipsitoare,

Pe când înţelepciunea ba.“

Acesta era PĂSTOREL TEODOREANU (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu, n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964), epigramistul, poetul, prozatorul, cronicarul gastronomic, gurmandul, iubitorul şi degustătorul de vinuri şi coniacuri fine, avocatul, cel mai spumos boem al protipendadei epigramiştilor. De ce Păstorel, nu știe nimeni. În actul de naștere scria pretențios Alexandru Osvald Teodoreanu, dar boema ieșeana și cea bucureșteană se complăceau să-l alinte cu supranumele Păstorel, deși romanele sale le semna corect: Al. O. Teodoreanu.

Niciodată nu se afișa complet cu acel Osvald, atât de incomod la Iași și atât de străin la Bucuresti, încât el însuși ajunsese să prefere porecla.

Din efemera perioadă în care a lucrat în avocatură a rămas o legendă anecdotică care l-a facut de poveste în toată boema ieșeană și bucureșteană.

Fusese chemat să apere un client, acuzat că ar fi violat o fată minoră, dar nu avea niciun fel de probă prin care să-și susțină cauza, deși nici reclamantul - tatăl fetei - nu putea avea nici el probe într-o problemă atât de delicată.

Atunci, a hotărât să recurgă la o pledoarie practică, ce a uimit judecătorii. Cu permisiunea magistraților, l-a rugat pe tatăl fetei, ofițer care apăruse la proces îmbrăcat în uniformă (pe vremea aceea, ofițerii purtau sabie), să-și scoată sabia din teacă.

Luând teaca în mâna lui, avocatul Teodoreanu l-a rugat pe tatăl fetei să pună sabia la loc, în timp ce el tot clătina teaca într-o parte și în alta. După câteva încercări nereușite, s-a adresat instanței: "Vedeți, onorată instanţă? Dacă teaca nu stă nemișcată, nici sabia nu intră înăuntru!".

Multi memorialiști garantează că exact așa s-au petrecut faptele, desi alții le explică folosind un proverb Italian: "se non e vero, e ben trovato".

Cu asemenea pledoarii, Al. O. Teodoreanu n-a stat mult în avocatură și a trecut la literatură, unde romanele și nuvelele l-au făcut cunoscut, iar epigramele celebru.

Păstorel a inventat epigrama care nu acuza, nu stropește cu venin, nu supăra pe nimeni, nici măcar nu irita. Este scrisă numai pentru ca să fie citită și admirată.

„Aici zace Păstorel,

Suflet bun şi spirit fin. 

Când mai treceţi pe la el, 

Nu-l treziţi, că cere vin“

– această autoironică epigramă a fost scrisă, să-i ser vească drept epitaf." (Radu Pasalega)

***

 POVESTEA  EMOȚIONANTĂ  DE  IUBIRE  DINTRE  NICU COVACI  ȘI  IWONA - 39  DE  ANI ÎMPREUNA

Regretatul solist al trupei Phoenix, Nicu Covaci, a făcut mărturisiri unice despre Iwona, femeia care i-a fost alături 39 de ani și despre care a spus că i-a schimbat definitiv viața. 

Covaci a spus că iubita lui are origini poloneze și la momentul la care a cunoscut-o era văduvă și avea un copil (o fetița).

Deși s-au iubit, cei doi nu s-au căsătorit și nu au avut copii. 

Bruneta i-a furat inima de la prima vedere, prin rafinamentul de care dădea dovadă

“M-am conformat imediat, ajung la ușă, sun și-mi deschide Iwona, gazda. O mai văzusem înainte, culmea! Într-un restaurant, unde-și făcuse apariția în compania unor bărbați grizonanți, parfumați, afectați așa… Mă dăduse pe spate atunci, la cârciumă, eu, care eram cu blondele… Ea, brunetă, rasată, ce mai, femeia fatală. Se vedea de la o poștă că primise o educație deosebită, pe când eu – un golan! În fine, am acaparat acea seară, muzical vorbind. Sincer, m-aș fi dat și peste cap să-i atrag atenția. N-am vorbit prea multe atunci. Mi-a spus doar că i-a murit bărbatul de curând, că a rămas cu o fetiță mică și că ar avea o vilă în Spania despre care nu știa mai nimic. Doar că nu locuia nimeni în ea… Soțul mergea pe acolo. A rămas să vorbim”, povestea Nicu Covaci într-un interviu mai vechi pentru jurnalul.ro.

“S-a încins un chef nemaipomenit, iar pe la 4.30, când toată lumea se distra de mama focului, Iwona vine la mine și-mi spune pe un ton sigur: Plec, iar tu mă vei duce acasă! Eu de colo: Stai un pic, cum să-mi las invitații baltă? În plus, n-am decât motocicleta, afară e ceață, frig, pentru tine n-am cască… Nu mă interesează. Tu mă duci!, mi-a replicat. Mă, și-am dus-o. Să ne fi văzut: ea – elegantă, cu pantofi-cui, haină pretențioasă, eu – un răzvrătit, neras, cu plete… S-a cocoțat pe motor înaintea mea…Când am pornit, m-a strâns de credeam că-mi rupe mijlocul… dar și eu – zburam cu 140 km/h prin oraș. Era târziu, pustiu, umezeală mare. Cum am oprit motocicleta în fața casei ei și m-am dat jos, a început să mă izbească tare cu pumnii și să mă înjure: 

“Ticălosule, ai vrut să mă omori! “

Am prins-o de mâini, am calmat-o, am urcat la ea și n-am mai plecat nicăieri. De atunci, au trecut 30 de ani și tot împreună… 

Ivona mi-a schimbat definitiv viața”, a mai povestit Nicu Covaci în interviul de acum aproape un deceniu.

Sursa:

https://www.stiripesurse.ro/tag/nicu-covaci?_gl=1*sgqqzm*_ga*NFVwX19USE10VVN0bEk1UlNVV3RRcXRJbzdBdDdsNFZWT2xvTzQ2b1plS2xNVnJkUVBVeGdnVk Jra1o3QTJmOA..

***

 9  AUGUST - ZIUA  INTERNAȚIONALĂ  A  IUBITORILOR  DE  CARTE

“Nu este alta mai frumoasă și de mai folos zăbavă decât cetitul cărților” (Miron Costin, 1633-1691)

* În lume există peste 130 de milioane de cărți. Numai în 2010 au fost publicate 129.864.880 de volume. Acest număr este, evident, mult mai mare acum.

* Cea mai scumpă carte cumpărată vreodată a costat 30,8 milioane de dolari. Este vorba de “Codex Leicester” de Leonardo Da Vinci și a fost achiziționat de Bill Gates, potrivit Business Insider. Nu vă faceți griji, probabil că a câștigat dublu, în mai puțin de o oră.

* Amatorii de lectură îndrăgesc și mirosul cărților vechi: o aromă de praf și... istorie. Există un cuvânt pentru a descrie această senzație: “bibliosmie”.

* Cea mai lungă propoziție tipărită vreodată are 823 de cuvinte și poate fi citită în romanul “Mizerabilii” de Victor Hugo, potrivit Barnes and Noble.

* În trecut, numele autorilor nu erau tipărite pe coperțile volumelor lor.

Coperțile primelor cărți tipărite au fost considerate opere de artă. Erau acoperite cu desene, învelite în piele și chiar în aur - așa că nu era loc pentru numele autorului.

* Prima carte scrisă vreodată cu o mașină de scris a fost “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.

* Theodore Roosevelt (1858-1919), cel de al 26-lea președinte al SUA, citea o carte pe zi.

* Cele mai citite trei cărți din lume sunt: “Biblia”, “Citate din operele președintelui Mao Tse - Dun” și “Harry Potter”.

* Alice din “Alice în Țara Minunilor” a existat în realitate. Numele ei era Alice Liddell, avea 10 ani, iar familia ei era prietenă apropiată cu autorul, Lewis Carroll. În timpul unei excursii cu barca, ea l-a rugat să-i spună o poveste - și așa s-a născut Alice.

* Analfabetismul este încă o problemă uriașă în întreaga lume: unul din cinci adulți nu știe să citească sau să scrie, cele mai mari rate de analfabetism înregistrându-se în Asia de Sud și Vest și Africa subsahariană.

* Potrivit Guinness World Records, “În căutarea timpului pierdut” este cea mai lungă carte din lume. Are 9.609.000 de caractere, inclusiv spațiile. A fost scrisă de Marcel Proust, în 1912.

* Se crede că prima carte scrisă a fost “Epopeea lui Ghilgameș”, în 2100 î.Hr., în scrierea cuneiformă, una dintre cele mai vechi forme de scriere.

* Potrivit Guinness World Records, cea mai mare colecție privată de cărți cuprinde 1,5 milioane de volume și este deținută de John Q. Benham, care locuiește în Indiana, SUA. Este nevoit să le depoziteze în mai multe locuri, inclusiv în garaj și chiar în curte, pentru că nu are suficient spațiu în casa lui.

La mulți ani tuturor iubitorilor de carti și lectura!📖

(surse - facts.net, eb ookfriendly.com, worldstrides.com)