***

 

Academia Franceză de Film intenționa să-i acorde lui Alain Delon premiul “Palme D'or" pentru întreaga carieră, nominalizându-l în acest sens! Dar, o petiție, pornită din SUA  cere Academiei la modul imperativ și agresiv să nu-i acorde premiul, afirmând că actorul ar fi fost de-a lungul întregii sale vieți "rasist, sexist și antiprogresist"!

Intervievat de Rai 3 în legătură cu acest subiect, Alain Delon declara:

“Eu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normală la cap!

Am avut femei frumoase, mâncare bună, prieteni de calitate  și slavă cât cuprinde … nu că mi-o doream neapărat, dar asta mi-a adus dragostea și prețuirea oamenilor, care nu poate fi cuantificată!

În consecință, transmit Academiei că poate să dea curs petiției,... acest trofeu mă interesează foarte puțin, spre deloc!!! Mă interesează însă, chiar mă îngrijorează enorm, încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității! Aceasta țară (Franța), a generat și a cunoscut pe propria piele, ororile unui iacobinism - robespierian! … practic atunci,  francezii au încetat să mai fie o națiune măreață, pe placul lui Dumnezeu!

Chiar și amicul meu, Gerard Depardieu, a tulit-o în Rusia din două motive:

1) - să nu-i mai ia fiscul globalist din banii câștigați cu atâta trudă, cu eforturi anti-bahice considerabile … și sudoarea “nasului” său celebru (râde zgomotos)!

2) - nu mai putea cu “corecții progresiști”!

Ajunsese la un moment dat să se plângă că în toată echipa de filmare, nu mai are decât 2 francezi, și ăia fiind  pe la cabluri și lumini !

Cum naiba, - mă întreba – să faci filme despre ,,celți și galii antici" cu Hamid si Abdullah ?

M-aș fi dus și eu după el, sincer! … dar nu-mi priește clima, eu sunt mai sensibil la frig ca prietenul meu!

Deci, să ia premiul cine vrea,...  dar vă rog, cu cuvintele marelui Hasek:

“Oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită !!! ... doar nu am înnebunit chiar cu toții, ca să "luăm lumină" tocmai din SUA, țară a lui Antihrist, căzută ireversibil în hăul incorectitudinii politice și al relativismului moral!"  

   Sursa internet

***

 FIUL LUI ION CREANGĂ,

CONSTANTIN CREANGĂ (1860-1918),

 Unicul fiu al lui Ion Creangă, a urmat şcoala de ofiţeri din Iaşi.

Părăsit de mamă şi crescut doar de tată, începând cu vârsta de şase ani, băiatul lui Creangă a fost înscris la şcoala militară într-un moment de mare cumpănă din viaţa scriitorului. Ion Creangă tocmai fusese dat afară din rândul clerului şi din învăţământ. Ca să supravieţuiască fusese nevoit să-şi deschidă un debit de tutun în centrul Iaşilor, debit ajuns să fie administrat, câţiva ani mai târziu, de fratele lui, Zahei.

Şcoala militară avea avantajul că era gratuită şi promitea pentru micul Constantin o carieră profesională respectabilă, lipsită de grija zilei de mâine, în rândurile Armatei Române. Mult timp mai târziu, băiatul avea să povestească felul deloc democratic în care tatăl său hotărâse să-l înscrie aici: "Militar am fost pentru că aşa a voit tata. (…) Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind încă inventate pe-atunci. Şi-apoi, la drept vorbind, şi mie îmi sfârâia inima după tesac şi epoleţi".

Zgomotul armelor a continuat să-l seducă pe Constantin şi dincolo de vârsta copilăriei, după ce se familiarizase bine cu educaţia militară. În timpul Războiului de Independenţă – când tatăl său scria basmul "Harap Alb" şi suferea una dintre primele crize de epilepsie – Constantin a mers să lupte pe frontul româno-ruso-turc, fără să spună nimic acasă, deşi era minor şi nu putea hotărî înrolarea pentru el însuşi. Aflând, într-un târziu, de iniţiativa fiului său, speriat, Creangă a apelat la unul dintre prietenii săi de la Junimea, Petre Carp, care, intervenind pe lângă primul ministru Ion Brătianu, a reuşit să-i demobilizeze băiatul.

Constantin Creangă a absolvit şcoala de ofiţeri în 1879, cu gradul de sublocotenent. Între 1883 şi 1885, graţie sprijinului acordat de tată, a ajuns să înveţe la Viena şi la Bruxelles, la Şcoala Superioară de Geniu şi la Şcoala de Stat-Major. Pe vremea când încă era elev la Bucureşti, Ioan Slavici îi urmărea îndeaproape situaţia şcolară şi primea aceste rânduri de la Ion Creangă: "Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţă sau se lasă pe-o ureche".

Pradă viselor întreaga tinereţe, Constantin avusese planuri de înscriere la Facultatea de Arhitectură din Viena, voia să breveteze dispozitive mecanice, se îndrăgostea până peste cap, se detaşa cu uşurinţă de femeile pe care le iubea şi avea, drept singură constantă a vieţii sale labirintice, lipsa acută de bani.

Obişnuind să se plângă de avariţia tatălui, în decembrie 1878, Constantin l-a determinat pe Eminescu să-i scrie aceste rânduri lui Creangă: "Nu ştiu dacă ai cauze deosebite de nemulţămire împotriva lui fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le treci cu vederea şi să-i trimiţi din când în când parale pentru trebuinţele lui estraordinare". E unica scrisoare care s-a păstrat dintre cele trimise de Mihai Eminescu lui Ion Creangă şi ea vorbeşte despre tensiunea financiară dintre tată şi fiu.

Deşi adolescenţa lui Constantin a fost marcată de cereri disperate de bani, în momentul morţii tatălui, fiul a dat dovadă de o generozitate pe care purtarea lui de până atunci nu o anticipase. A donat toate economiile găsite în casa povestitorului, 30.000 de lei, unui comitet editorial care s-a ocupat de publicarea primei ediţii a operelor complete ale lui Ion Creangă – ale lui Ioan Creangă, mai precis - carte apărută în 1892.

Nora lui Ion Creangă era aromâncă. Când tatăl lui încă mai trăia, în 1884, uitând cu desăvârşire pasiunea pentru celelalte femei, Constantin s-a îndrăgostit de domnişoara Olga Pătru, o fată cu zece ani mai tânără decât el. Aceasta era fiica unor macedo-români care imigraseră din Salonic, trăiau în Brăila şi ajunseseră să atingă prosperitatea datorită comerţului cu mărfuri coloniale care le soseau cu vaporaşul pe Dunăre. Căsătoria dintre cei doi s-a încheiat în 1886, când mireasa avea 16 ani, iar doi ani mai târziu, în 1888, a venit pe lume primul nepot al lui Ion Creangă, Laetitia - născută în Italia, la Torino, şi botezată după o prinţesă a Casei de Savoia. 

A fost singurul nepot pe care Creangă, murind în 1889, a apucat să-l vadă şi să-l ţină în braţe. Laetitiei i-au urmat Horia (n. 1892), Silvia (n. 1894) şi Ion (n. 1898), alintat de familie Ionel.

      Sursa internet

***

 

MR. Bean ( Rowan Atkinson)

Rowan Atkinson s-a născut într-o familie din clasa mijlocie și a suferit teribil în copilărie din cauza bâlbâielii sale.

De asemenea, a fost tachinat și intimidat la școală din cauza aspectului său. Bătăușii lui credeau că arată ca un extraterestru.

Curând a fost catalogat drept ciudat și a devenit un copil foarte timid și retras, care nu avea mulți prieteni, așa că s-a cufundat în știință.

Unul dintre profesorii săi a spus că nu era nimic remarcabil la el. Nu se aștepta ca el să fie un om de știință strălucit, dar le-a dovedit tuturor că se înșală.

Admis la Universitatea Oxford în timpul zilelor sale, a început să se îndrăgostească de actorie, dar nu a putut să joace din cauza tulburării sale de vorbire.

Și-a obținut masteratul în inginerie electrică înainte de a apărea în filme sau emisiuni TV. După ce și-a obținut diploma, a decis să își urmeze visul și să devină actor, așa că s-a înscris într-o trupă de comedie, dar din nou, bâlbâiala i-a stat în cale.

Multe emisiuni TV l-au refuzat, iar el a fost devastat, dar în ciuda numeroaselor refuzuri. Nu a încetat niciodată să creadă în el însuși.

Avea o mare pasiune pentru a-i face pe oameni să râdă și știa că este foarte bun la asta. A început să se concentreze din ce în ce mai mult asupra scheciurilor sale de comedie originale și curând și-a dat seama că poate vorbi fluent atunci când interpretează un personaj.

El a găsit o modalitate de a-și depăși bâlbâiala și a folosit-o și ca sursă de inspirație pentru actorie.

În timp ce studia pentru profesorul său, Rowan Atkinson a co-creat personajul bizar, suprarealist și acum vorbăreț cunoscut drept Mr. Bean.

De succes în alte spectacole, Mr. Bean l-a făcut celebru în întreaga lume și, în ciuda tuturor obstacolelor cu care s-a confruntat din cauza aspectului său și a tulburării de vorbire, a demonstrat că, chiar și fără un corp eroic sau o față de Hollywood, poți deveni unul dintre cei mai iubiți și respectați actori din lume.

Povestea de succes motivațională a lui Rowan Atkinson. Este atât de inspirată pentru că ne învață că, pentru a reuși în viață, cele mai importante lucruri sunt pasiunea, munca grea, dedicarea și să nu renunțăm niciodată, pentru că nu contează care sunt sentimentele și slăbiciunile noastre.

Morala poveștii:

Nimeni nu se naște perfect. Nu vă fie teamă. Oamenii pot realiza lucruri uimitoare în fiecare zi, în ciuda slăbiciunilor și eșecurilor lor. Așa că du-te și fă tot ce poți mai bine cu singura viață pe care o ai!...

-Web

***

 La multi ani Horatiu Malaele!

Horatiu Mălăele s-a născut pe 31 iulie şi nu pe 1 august, aşa cum este înregistrat în certificatul de naştere. „M-am născut, într-adevăr, pe 31 iulie, după cum mi-a spus mama, undeva pe la orele 10 seara. Dar cum se făceau actele atunci, am fost trecut pe data de întâi”, mărturiseşte actorul  

 „Pentru că numele meu adevărat este Mălăele Valentin Horaţiu şi am aflat acum, târziu, că Sfântul Valentin ortodox este pe 30 iulie, am, aşadar, o sărbătoare şi pe 30 iulie. M-am născut pe 31 şi sunt trecut pe 1. Sunt trei sărbători succesive care uneori dau mari dureri de cap”, mai spune Horaţiu Mălăele.

"Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine: profesori și copii, eram numit "prostu' clasei", mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic.

Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar:

"Tu ești un geniu."

Iar eu am început  să fiu.”

În memoriam

 

În Memoriam

Nicu Constantin

Azi 31 iulie, se împlinesc 85 de ani de la naşterea lui Nicu Constantin, unul dintre cei mai apreciaţi actori de comedie români. El a evoluat timp de 40 de ani pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, timp în care a susţinut peste 9000 de reprezentaţii, dar a fost nelipsit şi de pe micile ecrane, unde a încântat cu scenetele sale umoristice savuroase.

Nicu Constantin s-a născut la 31 iulie 1939, la Carmen Sylva (actualmente Eforie Sud), județul Constanța

Nicu a urmat şcoala primară la Constanţa, însă, pentru a-şi ajuta numeroasa familie, a practicat, încă din copilărie, meserii precum cărător de bagaje în gară, ajutor la bostănăria turcului Cadri, sacagiu, vânzător de răcoritoare pe plajă, vânzător de lapte, vânzător de creveți, sau vânzător de ziare.

În anul 1959, debuta în televiziune, împreună cu Margareta Pâslaru și Marina Voica, într-o emisiune dedicată mișcării artistice de amatori, cu un cuplet.

În anul 1960 a fost angajat la Teatrul de revistă ”Constantin Tănase” – ocupând unul din cele două locuri din 250 de candidaţi – , pe care nu l-a mai părăsit până în anul 2000, când a ieșit la pensie.

În anul 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar în 2006, a fost recompensat cu premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Din prima căsătorie – din anul 1967 – , cu Florenţa, fiică de preot, Nicu Constantin are un fiu, regizorul Răzvan Constantin, iar Măndița Constantin, cea de-a doua soție, alături de care s-a cununat civil în 1986, una dintre cele mai cunoscute voci ale Teatrului de operetă, i-a fost alături până în ultima clipă marelui actor.

Nicu Constantin a murit la 15 septembrie 2009, la vârsta de 70 de ani, în urma unui stop cardiorespirator, după ce a fost internat timp de peste patru luni la Spitalul Clinic Militar de Urgenţă din Capitală, pentru suferinţe pulmonare severe. El a fost înmormântat în localitatea natală, Eforie Sud.

***

 Păstorul din pădurea Somova 

( Fragment)

– Vedeți, copii, natura ne dă întotdeauna lecții valoroase. Furtunile trec, iar după ele vine mereu seninul. Să țineți minte asta și să nu vă temeți de greutăți, pentru că după ele vin momente frumoase – le spuse ea cu voce caldă.

– Da, doamna! Vom ține minte! – strigară copiii în cor, simțindu-se mai puternici și mai uniți ca niciodată.

Gabriel, însă, simțea ceva diferit. În timp ce cuvintele doamnei Angela reverberau în aerul încărcat de mirosul ploii, mintea lui se întorcea la viziunile sale ciudate, la pădurea Somova, cu arborii ei îmbrățișați de umbre și mistere. Furtuna de afară părea să oglindească tulburările din visele sale, acele imagini ireale și pline de enigme pe care nu îndrăznea să le împărtășească cu nimeni.

O neliniște sfâșietoare i se instalase în suflet, ca o umbră lungă și rece ce nu putea fi alungată. Se simțea prins între două lumi, una a realității școlii și prietenilor săi, cealaltă a viselor ce-i dezvăluiau taine nepământene. La fel cum Frodo simțea povara inelului, Gabriel purta în el povara acelor viziuni, un secret ce-i apăsa inima cu o greutate insuportabilă.

În fiecare noapte, aștepta somnul nu doar pentru odihnă, ci pentru a descifra mesajele ascunse în acele peisaje onirice, unde creaturi ciudate se strecurau printre copaci străvechi și lumina avea o calitate eterică, aproape mistică. Era ca și cum visele lui îl chemau spre ceva necunoscut și adânc, o chemare pe care nu o putea ignora, dar nici înțelege pe deplin.

Neliniștea lui Gabriel era asemenea unei furtuni interioare, cu tunete și fulgere ce-i zdruncinau sufletul. Știa că trebuie să găsească răspunsuri, să înfrunte umbrele ce-l urmăreau, asemenea unui erou chemat la o misiune de care depindea nu doar propria sa pace, ci și ceva mult mai vast și important.

Cu ochii întunecați de gânduri, privi spre cerul ce începea să se limpezească. Curcubeul se arcuia pe bolta cerului, semn al speranței și al noilor începuturi. Dar pentru Gabriel, acea speranță venea cu întrebări și incertitudini. Ce rol avea el în această poveste ce se desfășura atât de straniu în visele sale? Și ce anume îl aștepta dincolo de limitele realității pe care o cunoștea?

Sufletul lui era un câmp de bătălie, la fel cum Pământul este scena conflictului dintre bine și rău. Gabriel simțea că era doar începutul unei călătorii lungi și periculoase, una care avea să-l ducă în adâncuri neexplorate ale propriei sale ființe și ale lumii din jur.

La scovergi

O după-amiază însorită se lăsa peste satul tenebros. Copiii erau pe ulițe și se jucau departe de griji și gânduri grele. Mioara, cea deșirată, cu obrajii plini de pistrui și părul roșcovan, țipa de mama focului:

– Să mergem după scovergi, copii, că am să leșin de foame.

– Mai așteaptă puțin, se auzea vocea răgușită a lui Ionel, un copil sfrijit cu părul creț și cu niște ochi mari și verzi, de păreau a fi boabe necoapte de struguri. Era preocupat cu un joc nou, încercând să-și facă un zmeu să zboare.

Gabriel și Ana s-au trântit pe iarba arsă, părând legănați de floarea-soarelui într-un tunel al astrului. Pruncii se odihneau, simțindu-și genunchii juliți cu urme de sânge uscat. La casa cu numărul 10, se găsea brutăria satului și a copilăriei lui Ionel. Ionel iubea această brutărie, pufăind aburul de covrigi aromați și mirosul de vanilie prin țeava ruginită, ieșind ca un ciot din cărămida zidului. Copiii se aflau deja în fața porții care scârțâia, cu trepte înguste și chinuite.

– Hei, Ionel, ți-a mai rămas loc în stomac după toți covrigii ăia de ieri? – îl întrebă Gabriel, zâmbind șiret.

– Sigur că da! Întotdeauna e loc pentru scovergi – răspunse Ionel râzând.

– Dacă totuși mâncăm prea multe, crezi că o să ne transformăm în scovergi? – întrebă Mioara, jucăușă.

– Eu vreau să fiu o scovergă cu zahăr pudră! – spuse Ana, cu ochii mari de entuziasm.

– Atunci eu voi fi una cu brânză! Ce zici, Ionel, tu ce vrei să fii? – întrebă Gabriel.

– Eu o să fiu scoverga care mănâncă toate celelalte scovergi! – răspunse Ionel, cu un zâmbet șmecher.

– Asta e cea mai mare scovergă pe care am auzit-o! – râse Mioara.

– Haideți, neastâmpăraților, să intrăm înainte să se termine toate scovergile – spuse Ana, îndemnându-i.

– Uite, poarta scârțâie mai tare decât burta lui Ionel când îi e foame – comentă Gabriel, împingând poarta.

– Foarte amuzant, Gabriel. Hai, intrați repede! – pretinse Ionel, prefăcându-se supărat.

Pe măsură ce se apropiau de brutărie, se vedea o mână de femeie întinsă prin fereastră, ținând un coș plin de scovergi aburinde.

– Haideți, copii! Am scovergi proaspete pentru voi! Cine vrea primul? – îi întâmpină brutăreasa, cu un zâmbet larg.

– Eu, eu! Vreau o scovergă cu zahăr pudră! – strigă Ana, sărind de bucurie.

– Și eu, și eu! Cu brânză, vă rog! – adăugă Ionel, la fel de entuziasmat.

Copiii râdeau și se înghesuiau, bucuroși de bunătățile promise. În acele momente, sărăcia și genunchii juliți păreau uitate, înlocuite de aroma și căldura scovergilor proaspete.

– Hai, copii, luați, să nu mă prindă șeful să mă dea afară și să rămân fără amărâtul ăst' de serviciu – spuse femeia, împărțind covrigi calzi cu aromă de vanilie și gogoși pufoase umplute cu ciocolată topită sau gem de prune.

Fugeau din fața brutăriei, trecând pe lângă șanțurile și fosele deschise unde se refugiau șobolanii. Străzile satului erau întunecate și neîngrijite, cu pavajul crăpat și neregulat, acoperit de praf și mizerie. Casele, multe dintre ele vechi și dărăpănate, aveau zidurile scorojite și ferestrele murdare, acoperite cu obloane care abia se mai țineau.

Canalele deschise curgeau leneșe pe marginea drumurilor, pline de apă murdară și resturi aruncate la întâmplare. Mirosul greu de umezeală și putreziciune se amesteca cu fumul înecăcios ce ieșea din coșurile caselor, dând aerului o greutate apăsătoare.

Copiii alergau prin acest peisaj sordid, dar nu păreau să fie afectați de el. Entuziasmul lor era o rază de lumină în această atmosferă apăsătoare. Râsetele lor zglobii răsunau pe străzile înguste, contrastând puternic cu tăcerea locuitorilor, care își vedeau de treburile zilnice cu fețe posomorâte și ochi obosiți.

În timp ce treceau pe lângă câteva grămezi de gunoaie, șobolanii ieșeau speriați, fugind să se ascundă în șanțurile întunecate și pline de apă stătută. O bătrână îmbrăcată în haine ponosite îi privea de la o fereastră, clătinând din cap și murmurând ceva despre zilele de demult, când locul era mai curat și mai vesel.

Lângă brutărie, singurul loc de pe stradă care părea să emane căldură și confort, copiii se opreau pentru o clipă. Mirosea a covrigi proaspeți și vanilie, o evadare temporară din tristețea cotidiană a vieții lor. Apoi, cu produsele de patiserie proaspete în mâini, continuau să alerge, lăsând în urmă brutăria și mirosurile ei îmbietoare.

Pe măsură ce se îndepărtau, zgomotul vieții cotidiene se stingea încet, lăsând loc doar foșnetului copacilor și murmurului apei din șanțurile murdare. Dar pentru copii, magia acelei zile era suficientă pentru a-i face să uite, măcar pentru puțin timp, de sărăcia și mizeria din jurul lor.

*

Zvonul

Pădurea își dezbracă frunzele. Răsare o lumină portocaliu-aprins ce pare a fi lacrima unui prunc smuls de la sânul înfierbântat al mamei sale. Frunzele zboară ca într-un roi de fluturi și urcă veștede către Cer, împletind în zborul lor sunete răscolitoare.

Prin sat umbla adesea un zvon, mai ales putând fi auzit din gura sătenilor bătrâni cât veacul, despre o tânără care a murit înainte de a fi mireasă. Își găsise deznodământul sorții cu pruncul ei în pântece în tainele pădurii Somova, cu martori, cireșii sălbatici cu fructele dulci-amărui.

Povestea începea într-o primăvară timpurie, când florile de cireș îmbrăcau pădurea într-un veșmânt de vis. Ileana, tânăra cu părul de culoarea spicului de grâu și ochii ca adâncul unui lac de munte, era iubită de toți cei din sat. Curățenia sufletului ei și zâmbetul cald luminau zilele sătenilor. Însă fericirea ei a fost de scurtă durată.

Într-o seară răcoroasă de vară, când luna plină veghea deasupra pădurii, Ileana dispăru fără urmă. Sătenii căutară zile întregi, strigându-i numele printre copaci și răscolind fiecare colț al pădurii. Dar pădurea Somova părea să ascundă un secret întunecat, unul pe care nimeni nu îndrăznea să-l descopere pe deplin.

După o săptămână de căutări, într-o poiană îndepărtată, unde cireșii sălbatici înfloreau în toată splendoarea lor, o femeie din sat găsi trupul neînsuflețit al Ilenei. Era întinsă pe iarbă, cu ochii deschiși către cer, iar lângă ea, o mică broderie de flori de cireș părea să-i vegheze somnul etern. În pântecele ei, pruncul aștepta să vadă lumina zilei, dar soarta nemiloasă a hotărât altfel.

Ileana se spânzurase de o cracă subțire, iar aceasta cedase sub greutatea ei, lăsând-o întinsă pe pământul rece al pădurii. Sătenii șușoteau că Ileana fusese ademenită în pădure de spirite nevăzute, că aceste entități misterioase îi șoptiseră la ureche cuvinte de disperare și i-au întunecat mintea. Toți o știau de harnică și veselă, și nu-și puteau explica altfel de ce și-ar fi pus capăt zilelor în acel mod tragic.

Cireșii sălbatici, martori muți ai tragediei, păstrau în fructele lor dulci-amărui povestea vieții sfârșite prea devreme. Bătrânii șopteau că sufletul Ilenei încă bântuie prin pădure, căutându-și liniștea și pruncul nenăscut. În nopțile cu lună plină, când vântul suflă printre frunzele uscate și stelele strălucesc palid pe cerul întunecat, sătenii își aduc aminte de Ileana. Povestesc la gura sobei despre tânăra frumoasă, despre soarta tragică și despre pădurea Somova, locul unde cerul și pământul par să se întâlnească într-o taină nepătrunsă.

Acest zvon, repetat din generație în generație, ține vie amintirea Ilenei și a pruncului ei nenăscut. Este o poveste ca un avertisment și o mărturie a fragilității sufletului uman, înfrânt de umbrele pădurii. Cireșii sălbatici, cu fructele lor dulci-amărui, rămân un simbol al acestui destin trist, aducând aminte fiec ărui trecător de frumusețea și fragilitatea vieții.

***

 Unchiul

– Iar s-au terminat lemnele de foc, se plânse Maria soțului ei, cu glas îngrijorat.

– Nu-i bai, mă duc să cer împrumut de la vecinul Grigore, să nu lăsăm copiii să înghețe peste noapte, răspunse Vasile cu hotărâre.

Vasile ieși pe poartă cu capul plecat, plin de mâhnire că nu putea să ofere o viață mai bună familiei sale, care trăia întru credință, cinste și preaomenie. Se îndreptă spre casa lui Grigore, un bărbat cărunt si ganditor, care, deși avea patima alcoolului, era cunoscut pentru generozitatea sa. Grigore se îmbogățise în urma unei moșteniri de la un unchi care sfârșise tragic, după ce își pierduse mințile din pricina unei fapte întunecate.

– Bună seara, Grigore, zise Vasile cu o voce ușor tremurândă. Am venit să te rog, dacă poți să-mi împrumuți niște lemne. E frig la noapte.

– Bine ai venit, Vasile, răspunse Grigore, ridicându-și ochii tulburi de pe paharul de țuică. Ia loc. Lemne găsesc eu pentru copiii tăi, nu-ți face griji.

Vasile își aplecă fruntea în semn de mulțumire și începu să vorbească despre greutățile iernii și despre grija ce-i apăsa inima. Grigore, deși măcinat de propria-i suferință, îi asculta cu atenție. Apoi Vasile schimba brusc orientarea discutiei:

– Grigore, de ce bei atât de mult? Nu e sănătos și știi bine că nu te ajută, întrebă Vasile serios.

Grigore oftă adânc și, cu o privire pierdută, spuse:

– Îl visez pe unchiul meu aproape în fiecare noapte. Îmi arată o pădure și îmi șoptește lucruri pe care nu le pot înțelege. Mă simt urmărit de trecut, și singura alinare o găsesc în băutură.

Vasile rămase tăcut, cuprins de groaza marturisirii, dar recunoscător pentru ajutorul primit.

– Ce s-a întâmplat, Grigore? întrebă Vasile cu voce scăzută, aproape șoptind.

– Unchiul meu, continuă Grigore cu ochii încețoșați de amintiri, a fost un om bun la început, dar patimile l-au înrobit. Într-o noapte neagră, sub influența băuturii, a abuzat de o tânără din sat. Fata, neputând suporta rușinea, s-a spânzurat. Întristat și măcinat de remușcări, unchiul a luat-o razna și, în cele din urmă, și-a luat viața. Moștenirea lui inseamna bani, dar și o povară grea pe suflet.

*

În casă, lemnele sfârâiau în soba ce începuse să încălzească odaia copiilor. În fiecare seară, după ce Maria îi spăla pe rând în copaie, le punea haine curate și îi îndemna la odihnă, sărutându-i pe frunte.

Frații, Gabriel, Ana, Ghiță și Doru, se îmbrățișau înainte de somn și își povesteau pățaniile de la școală sau de la joacă, uitând astfel de ghearele nemiloase ale frigului de la sfârșitul toamnei până departe la revenirea primăverii.

– Azi, la școală, doamna ne-a spus să desenăm ce ne dorim cel mai mult, spuse Gabriel. Eu am desenat o casă mare, cu ferestre luminoase și o grădină plină de flori intr-o padure.

– Și eu am desenat o grădină, dar cu mulți pomi fructiferi, zise Ana. Am pus și un leagăn între doi meri.

– Doru a zis că vrea să fie doctor când o să crească, adăugă Ghiță. Toți am râs, dar doamna ne-a spus că e un vis frumos.

– Mâine la joacă, vreau să ne facem o casă din crengi și frunze, continuă Ana. Să fie locul nostru secret.

– Da, și să punem acolo toate comorile noastre, spuse Gabriel, în timp ce își imagina deja construcția.

Lemnele s-au transformat in jar, iar odaia se umplea de căldură. Afară, frigul lovea fără milă, dar înăuntru, în adăpostul modest, iubirea și poveștile copiilor creau un colț de paradis. Așa își petreceau serile, îmbrățișați, visând și povestind, departe de griji și sărăcie, sub ocrotirea sobei ce raspandea caldura, precum un străjer veghind asupra unui regat de vis.

Ileana

Ileana era o fată cu ochi mari, căprui, cu părul blond, lung până-n cărarea lutului stacojiu. Frumoasa fată broda batiste albe de bumbac în casa ei de la țară, unde locuia cu cei doi părinți și cu o verișoară, orfană de mamă și de tată. Învățase această artă delicată de la o femeie bătrână din sat, care lucrase în tinerețe la casele boierești, deprinzând acolo tainele broderiei fine. Ileana le vindea la târg în schimbul a câtorva parale, uneori chiar pe nimic, căci sărăcia îi îndemna pe mulți să se tocmească aspru pentru fiecare bănuț.

Într-o dimineață, în timp ce razele soarelui pătrundeau timid prin ferestrele mici ale casei, Ileana și mama ei, Silvia, ședeau la masa de lemn masiv, lucrând împreună la broderie.

– Mamă, azi la târg am vândut doar trei batiste, și asta cu greu, spuse Ileana, privindu-și mâinile obosite.

– E greu, draga mea, dar trebuie să continuăm. Fiecare bănuț contează pentru noi, răspunse Silvia cu o voce blândă, dar hotărâtă.

– Știi, mama, uneori mă întreb dacă munca noastră va aduce vreodată mai mult decât câteva parale, oftă Ileana, ridicându-și ochii spre mama ei.

Silvia zâmbi cu înțelegere și îi puse mâna pe umăr.

– Ileana, dragă, munca noastră este prețioasă. Fiecare cusătură pe care o faci, fiecare fir pe care îl înnozi, poartă în el o parte din sufletul tău. De la bătrâna Aurelia am învățat că broderia nu este doar o meserie, ci o artă care poate schimba vieți, chiar dacă nu imediat.

Ileana se opri din lucru și își privi mama cu ochii plini de curiozitate.

– Dar, mamă, cum putem schimba vieți doar cu niște batiste brodate?

Silvia zâmbi din nou și se aplecă spre fiica ei, vorbindu-i cu dragoste și înțelepciune.

– Prin răbdare și prin frumusețea pe care o aduci în lume. O batistă brodată poate părea doar un obiect mărunt, dar pentru cineva poate însemna mult mai mult. Poate aduce bucurie, poate fi un dar de preț, poate lega amintiri.

– Ai dreptate, mamă, răspunse Ileana, simțind o căldură în inima ei. Voi continua să brodez și să vând la târg, oricât de greu ar fi.

– Așa te vreau, fata mea, spuse Silvia, mângâindu-i părul. Și să nu uiți niciodată, fiecare lucru mic pe care îl facem cu dragoste poate avea un impact mare.

– Și poate, într-o zi, vom reuși să strângem suficient bani pentru a ne îmbunătăți viața, adăugă Ileana cu speranță.

– Cu siguranță, răspunse Silvia cu un zâmbet cald. Să avem răbdare și să nu ne pierdem credința.

Și astfel, cele două femei continuau să brodeze, fiecare cusătură devenind o dovadă a perseverenței și a iubirii lor pentru familie.

*

Sărmana copilandră, încă din pântec, i se prevestea o soartă crudă și vitregă din cauza sărăciei extreme în care se născuse. O moașă, chemându-se să o asiste pe Silvia la naștere, observase că Ileana avea cordonul ombilical în jurul gâtului. Moașa, cu voce joasă și gravă, i-a spus mamei că fata va avea o viață grea.

– Silvia, fata ta... are buricul în jurul gâtului, spuse moașa cu grijă, privindu-o pe tânăra mamă.

– Ce înseamnă asta? întrebase Silvia, îngrijorată, strângând mâna moașei.

– Din vechile timpuri se zice că un copil născut astfel va avea o viață plină de greutăți și încercări, răspunse moașa, cu o expresie serioasă pe chip.

– Nu! Nu vreau să cred asta, zise Silvia, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. Fetița mea trebuie să fie bine!

– Știu că e greu de auzit, draga mea, dar trebuie să fii puternică, îi spuse moașa, încercând să o consoleze. Viața nu este ușoară, dar cu dragoste și răbdare, vei reuși să-i fii alături și să-i dai puterea de a înfrunta orice necaz.

– Dar cum să trăiesc cu gândul ăsta? Cum să o privesc pe Ileana fără să mă gândesc la ce ai spus? întrebă Silvia, strângând mâna moașei și mai tare.

– Trebuie să crezi în bine, Silvia. Trebuie să o înveți pe Ileana să fie puternică și curajoasă, să se încreadă în ea însăși și să nu se lase doborâtă de greutăți, îi răspunse moașa, cu o voce plină de înțelepciune.

– Promit că voi face tot ce-mi stă în putință să-i fie bine, zise Silvia, hotărâtă, ștergându-și lacrimile. Îi voi da toată dragostea mea și o voi învăța să fie o luptătoare.

– Așa să faci, draga mea. Să o crești cu iubire și cu credință. Viața poate fi grea, dar cu inima deschisă și sufletul curat, veți trece peste toate, spuse moașa, mângâindu-i mâna.

Silvia rămase obsedată de acest gând, îngrijorându-se mereu pentru viitorul fiicei sale. Fiecare pas pe care Ileana îl făcea în viață, fiecare mică dificultate întâlnită, îi amintea de vorbele grave ale moașei. Dar, în același timp, cuvintele acestea o împingeau să fie o mamă și mai devotată, hotărâtă să  lupte împotriva sorții pentru fericirea fetiței sale.