$$$

 CÂND GREBLA ERA PRIETENĂ CU FURCA 

Constantin MOSOR

"Când lumea se ruga să vină ploaia,

Să aibă cu ce face mămăligă,

În timp ce focul perpelea tigaia,

Iar „Moșul” împăna o săpăligă.

Cănd ne mândream că suntem de la țară,

Că mirosim a iarbă și a humă,

Când sărăcia nu era povară,

Când nu-njuram pe altul nici în glumă.

Când oamenii, cam pe la prânzul mare,

O așteptau cuminți pe lea Măria,

(Nevasta lu` nea Gheorghe) cu mâncare,

Când nu uitam să scoatem pălăria,

Dacă trecea pe drum învățătorul,

Ținând sub braț o carte de citire,

Când rând pe rând împrumutam ulciorul,

Fără să ne gândim la-mbolnăvire.

Când grebla era prietenă cu furca,

Iar noi, copiii desenam șotronul,

Ori ne strângeam pe deal și jucam țurca...

Și nu mergeam la școli cu...avionul,

Când lumea se mândrea cu o căruță,

Cu roți de lemn, care trezeau toți câinii,

Când visele dormeau în cămăruță,

Când, rareori simteam mirosul pâinii,

Viața nu atârna în două fire!

Sufletu-și scotea ușa din țâțână!

Iubirea se hrănea doar cu iubire!

Minciunile nu se țineau de mână!"

$$$

 25 iunie1998:

 În această zi, avea loc reinstituirea, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.11 din 25 iunie 1998, a Ordinului „Steaua României", cu şase grade (Colan, Mare Cruce, Mare Ofiţer, Comandor, Ofiţer, Cavaler), cel mai înalt ordin naţional românesc, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare aduse statului şi poporului român.

Ordinul naţional „Steaua României" este cel mai vechi ordin naţional şi a fost creat în 1864. În 1863, reluând discuţiile pentru înfiinţarea unei distincţii româneşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza contactează Casa Kretly, renumită casă de bijuterii, prin intermediul reprezentantului României la Paris. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincţie ce va fi aprobat de domnitor şi comandat în 1000 de bucăţi. Iniţial, Ordinul avea cinci grade: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer şi Mare Cruce. 

Cuza hotărâse anterior ca distincţia să se numească „Ordinul Unirii”, urmând să fie instituit şi acordat pe 24 ianuarie 1864, dată la care se împlineau cinci ani de la alegerea sa ca domnitor şi al Ţării Româneşti, moment care marca, de fapt, Unirea celor două principate române. Din această cauză şi deviza ordinului a fost concepută pentru a fi adecvată momentului Unirii: „GENERE ET CORDRES FRATRES” (“FRAŢI PRIN ORIGINI ŞI SIMŢIRI”), iar, pe medalionul avers, erau cifrele „5” şi „24”, date care marcau dubla alegere a domnitorului pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti.Neputând institui şi acorda legal ordinul, Cuza se va mulţumi să înmâneze câtorva dintre apropiaţii săi câteva dintre însemne, dar nu ca o decoraţie propriu-zisă, ci mai mult ca un cadou personal, marea majoritate a însemnelor rămânând depozitate în pivniţele palatului domnesc.             

În aprilie 1877, o dată cu izbucnirea conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru instituirea unui ordin românesc se vor relua. Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din cabinetul I.C.Brătianu, se implică (direct şi indirect) în discuţiile purtate în Camera Deputaţilor pe marginea întocmirii proiectului de lege necesar instituirii unui ordin naţional. Dispunându-se, deja, de vechile însemne ale „Ordinului Unirii”, rămase din vremea domniei lui Cuza, se decide ca forma de bază să rămână aceeaşi; se va modifica doar cifra domnească, în locul celei avute de către Cuza aşezându-se cea a regelui Carol I. Deviza ordinului, care nu mai corespundea noului moment istoric, va fi schimbată, alegându-se „IN FIDE SALUS” („ÎN CREDINŢĂ ESTE SALVAREA”). 

În ceea ce priveşte numele ordinului, au fost avute în vedere mai multe variante, Kogălniceanu insistând pentru cel de „Steaua Dunării” (preluând, astfel, numele unei publicaţii unioniste pe care o editase); acesta era şi numele ordinului prevăzut prin proiectul legii de instituire pregătită de către Cameră la 9 mai. Denumirea de „Steaua României” a apărut la 10 mai 1877, o dată cu votarea instituirii ordinelor, ca prim act normativ al noului stat suveran România.

Reprezentarea ordinului este următoarea: o cruce bizantină repetată de metal smălţuit în culoarea albastru închis, având în centru un medalion de smalţ roşu cu bordură de culoare albastru închis, înconjurat de o coroană verde de frunze de stejar. Medalionul are pe faţă cifrul regelui Carol I, iar pe bordură inscripţia „IN FIDE SALUS”, iar pe verso anul „1877".Între aripile crucii se află câte o acvilă cruciată din metal, iar deasupra crucii se află coroana regală, de metal. Panglica ordinului este de culoare roşie, cu câte o dungă argintie pe margini. Diferenţele în funcţie de grade sunt:

- la cavaleri şi la ofiţeri mărimea crucii este de 40 milimetri, iar marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din argint la cavaleri, în timp ce la ofiţeri sunt din aur.

- la gradul de ofiţer pe panglică se află o rozetă.

- gradele de cavaler şi ofiţer poartă decoraţia pe partea stângă a pieptului, atât militarii, cât şi civilii, iar civilii în ţinută de gală o poartă pe reverul stâng al fracului.

- la gradul de comandor crucea are dimensiunea de 50 milimetri, marginile, acvilele cruciate şi coroana sunt din aur şi decoraţia se poartă la gât.

- la gradul de mare ofiţer crucea este identică cu cea de la gradul de comandor şi se poartă tot la gât, dar i se adaugă o placă de argint cu dimensiunea de 65 milimetri şi de forma unei stele cu opt raze diamantate. Pe stea este aşezat medalionul din centrul crucii şi cele patru acvile cruciate.Placa se poartă pe partea dreaptă a pieptului.

- pentru gradul clasa I însemnele sunt crucea ordinului, din argint, în dimensiune de 60 milimetri, atârnată la capătul unei lente şi placa ordinului, în formă de stea pătrată, cu raze din argint, în dimensiune de 75 milimetri şi având aplicată în mijloc crucea ordinului. Lenta este de mătase roşie, lată de 120 milimetri, cu o dungă argintie la mijloc, lată de 18 milimetri.Se poartă de umărul drept spre şoldul stâng. Însemnele militare au două spade încrucişate pe crucea ordinului.

- la gradul de mare cruce se adaugă un cordon de panglică în culoarea ordinului, lat de 100 milimetri. Se poartă transversal pe piept, de la umărul drept spre şoldul stâng şi se termină în partea de jos printr-o fundă de care atârnă crucea de comandor, de 60 milimetri. Este însoţită de o placă de argint de 75 milimetri pe care se află crucea ordinului. Placa poartă pe pieptul drept.Însemnele acestui grad, dacă se acordă militarilor, are sub coroana regală două spade încrucişate, cu vârfurile în sus.

Primul regulament al ordinului datează din anul 1885. Al doilea a fost redactat în anul 1906 şi a fixat numărul membrilor la 2.000, dintre care cavaleri 1.000, ofiţeri 720, comandori 200, mari ofiţeri 60 şi mari cruci 20. Atât legea, cât regulamentul acestui ordin au fost modificate radical în anii 1932 şi 1937.Ca toate celelalte decoraţii existente, şi Ordinul „Steaua României” a fost abrogat la începutul anului 1948, după proclamarea Republicii Populare Române.

$$$

 S-a întâmplat în 26 iunie1877

Lucia Stan

: În această zi, a avut loc un schimb de focuri între artileria română şi cea otomană în zona Calafat-Vidin în vederea pregătirii trecerii Dunării de către trupele ruse. Î

n acest schimb de focuri de artilerie, a căzut la datorie sergentul Constantin Popescu, considerat a fi prima jertfă românească în Războiul de Independenţă. La 22 iunie 1877, trupele ruse, sub comanda marelui duce Nicolae, trec Dunărea pe la Galaţi şi Brăila, apoi, la 27 iunie1877, pe la Zimnicea şi înaintează în Balcani. Pentru facilitarea mișcărilor trupelor ruse și împiedicarea manevrelor otomane, bateriile românilor de la Calafat, Corabia, Bechet au executat bombardamente intense a căilor de comunicație turcești. Rușii au beneficiat din plin de sprijinul artileriei române și, după un atac energic, au cucerit pe 4 iulie cetatea Nicopole.

Domnitorul Carol şi prim-ministrul Ion Brătianu au propus, de la început, o cooperare militară româno-rusă pe bază de co-beligeranţă la sud de Dunăre ceea ce asigura tacit recunoaşterea independenţei României. Dar, ţarul Alexandru, nevrând să îşi asume vreo obligaţie faţă de România, s-a împotrivit oricărei colaborări iar experţii săi apreciau că armata ţaristă îi putea înfrânge prin efort propriu pe otomani.

Sergentul Constantin Popescu făcea parte din Bateria de artilerie „Ştefan cel Mare”. Bateria „Ştefan cel Mare” a fost o baterie de coastă amplasată pe malul Dunării în timpul Războiului pentru Independenţă din anii 1877-1878. Marele Cartier General a decis transformarea localităţii Calafat, judeţul Dolj, într-un punct puternic fortificat, ca parte a operaţiei de acoperire a Dunării în timpul Războiului pentru Independenţă. Începând cu anul 1876, au fost construite mai multe baterii pe malul Dunării care aveau rolul de a se opune forţelor turceşti de pe malul opus al fluviului. Aceste baterii au deschis ostilităţile împotriva Imperiului otoman în momentul în care România a intrat în Războiul pentru Independenţă. Construcţia de noi baterii a continuat până în anul 1877, în funcţie de nevoile armatei. Au fost construite pe malul Dunării un număr de zece baterii, puse sub comanda unică a maiorului Nicolae Dimitrescu-Maican, cu un efectiv total de trei sute douăzeci militari. Fiecare baterie a primit un nume sugestiv din istoria românilor. Numele celor zece baterii de artilerie construite la Calafat în timpul Războiului pentru Independenţă sunt: Carol, Elisabeta, Mircea, Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Renaşterea, Independenţa I, Independenţa II, Perseverenţa şi Basarabia.

Bateria Ştefan cel Mare a fost construită în lunile iunie-iulie 1877, împreună cu alte trei baterii: Mihai Bravu, Renaşterea, Independenţa I şi Independenţa II, ca urmare a creşterii necesităţilor armatei române de a se proteja de eventuale debarcări turceşti pe malul românesc al Dunării. Aceste baterii se adăugau celor trei baterii deja existente la începutul războiului (Carol, Elisabeta şi Mircea). Bateria Ştefan cel Mare era dotată cu patru tunuri calibru 121,3 mm din dotarea armatei teritoriale şi cu tunuri Krupp, calibru 78,5 mm. O parte a bateriei era deservită de militari din marina militară românească, iar altă parte chiar de pompieri. Sergentul Constantin Popescu, primul căzut lșa datorie în acest război parte din bateria comandată de locotenentul Elefterie Dănescu, care aparţinea de Regimentul 1 Artilerie. În memoria eroului, s-a ridicat un monument în anul 1882, pe care scrie: „În amintirea primului oştean căzut în Războiul româno-ruso-turc. Serg. Popescu Constantin"

$$$

 26 Iunie, 1927

Se stinge din viaţă, la București, marele istoric român VASILE PÂRVAN (n. 28 septembrie 1882, Huruiești, Bacău).

Savantul român a fost şi eseist, filosof al culturii, întemeietorul şcolii româneşti de arheologie membru titular (din 1913) al Academiei Române; (n. 28 septembrie 1882, Perchiu, județul Tecuci, în prezent în județul Bacău ).

Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului). Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului). 

În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. 

În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului.

A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în cadrul Colegiului Național „Gheorge Roșca Codreanu” din Bârlad(1893-1900). 

A studiat apoi la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București (1900-1904), avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul. 

În 1904 a plecat cu o bursă a Universității din București (din „fondul Hillel”) într-un zbuciumat periplu de studii în Germania, urmând cursurile a trei universități (Jena, Berlin și Breslau) și având deseori probleme materiale și de sănătate. La Breslau a obținut titlul de Doctor cum laudae (sub conducerea profesorului Conrad Cichorius) cu lucrarea Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman (1908, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. Colegii germani îl numeau „micul Mommsen” fapt care – ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în 1902) cu premiul Nobel pentru monumentala sa Istorie a Romei Antice – sugera interesele de cercetător ale lui Vasile Pârvan.

În anul 1900 a debutat în publicistică la „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să colaboreze cu „Convorbiri literare” iar în anul următor cu „Voința națională”, „Tribuna poporului”, „Luceafărul” etc. 

În 1906 a aderat ca „soldat al cauzei celei drepte” la Frăția Bunilor Români (organizație creată de Nicolae Iorga), începând să scrie pentru „Semănătorul” și „Nea­mul românesc”. Din 1907 a început colaborarea cu „Viața românească” și „Gazeta generală a învățământului”.

Activitate didactică și de cercetare

A fost profesor la Universitatea din București din 1909 (titular din 1913), unde i-a urmat la catedră lui Grigore Tocilescu(imediat după moartea acestuia).

 În 1910 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar trei ani mai târziu – membru titular.

În 1919 a fost numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. De asemenea, a fost membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate; între altele a fost profesor agregat la Sorbona (din 1926) și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice (Geneva).

În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926) – cea mai importantă lucrare a sa – o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în dezvoltarea culturii geto-dacice) nu știrbesc valoarea acestei lucrări.

S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco–romane. A organizat numeroase șantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria și a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros și util. A condus șantierul de la Histria până în 1926. Dintre cei 12 ani cât i-a fost dat lui Vasile Pârvan – în calitate de director al Muzeului Național de Antichități – să conducă săpăturile arheologice de la Histria, doar în nouă ani (1914–1916; 1921–1926) s-au putut desfășura campanii normale.

Proporțiile relativ restrânse ale operei sale se explică prin: (1) intensa activitate organizatorică a acestui șef de școală și (2) ariditatea și lipsa de informație a zonelor pe care și-a concentrat activitatea. Mircea Gheorghe nota:

„«Getica» făcea parte dintr-o proiectată trilogie pe care marele savant nu a mai reușit s-o termine. Aceasta trebuia să fie urmată de o altă lucrare, «Dacia romană» și apoi de o a treia, «Protoistoria slavilor». Postum a apărut lucrarea neterminată «Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-dunărene», care ar fi făcut parte din trilogie, dacă Vasile Pârvan ar fi avut răgazul să o dezvolte. [...] Obiectivul fundamental al trilogiei era analiza procesului de formare a poporului român prin sinteza daco-romană și prin asimilarea slavilor și a altor alogeni confruntați cu o românitate rurală puternică. Teza lui era limpede: romanii au prins rădăcini prin ocupațiile agricole și au format o comunitate puternică, pe care venirea altor neamuri nu a putut să o disloce”.

Concepția sa a fost că singurul obiect real al istoriei este cultura, viața spirituală, celelalte aspecte ale vieții fiind utile în măsura în care ajută la înțelegerea evoluției spiritului uman. Prin concepția sa istorică idealistă, expusă în studiul sociologic Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane și în eseuri (volumele Idei și forme istorice și Memoriale) a reușit să facă o sinteză a neohegelianismului și neokantianismului și s-a declarat adversar al șovinismului și al cosmopolitismului. În „Parentalia", acesta scrie: „Bărbatul e, înainte de orice, fiul Femeii”.

Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.

$$$

 Cică-a fost pe lume un popor 

Adrian Păunescu 

Cică-a fost pe lume un popor,

Încărcat de calități şi daruri 

Şi pe care însuşi Dumnezeu 

Îl ferea de rău şi de amaruri.

Îi dăduse Munții Lui Carpați, 

Chiar din leagăn să se simtă bine, 

Mare Neagră, Dunăre, Câmpii,

În cuprinsul Daciei Latine.

Dar acest popor dumnezeiesc, 

Bun prin fiii lui, prin fiecare, 

A deprins cu vremea, un nărav

Ca pe cei mai buni să şi-i omoare. 

N-apărea la plug sau la băcit, 

În ştiință , oaste, şi cultură,

Nici un exemplar deosebit 

Că-l şi terfeleau din gură-n gură.

Astfel şi-n politică, şi-n sport, 

Şi în artă, şi în medicină, 

Îi bârfeau urgent pe cei mai buni, 

Dându-le o moarte în surdină.

Cică-a fost pe lume un popor

Dăruit de Dumnezeu cu toate, 

Care şi-a pierdut şi țara lui, 

Omorând pe cei mai buni în rate.

Cică-a fost pe lume un popor, 

Ce pe sine s-a pierdut pe cale 

Şi pe sine s-a asasinat, 

Omorându-şi vârfurile sale. 

Inutil scria pe orice gard

Prea târziu scria pe toți pereții:

Nu-i mai omorâți pe cei mai buni,

Performerii, medicii, poeții!

$$$

 Astăzi comemorăm 12 ani de la stingerea din viață a lui Dumitru Matcovschi, poet, prozator, academician, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. Dumitru Matcovschi reprezintă un simbol al mișcării de renaștere națională din Basarabia. 

Bucurați-vă, prieteni!

      Dumitru Matcovschi 

Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.

Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte..

Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca într-o poveste

Simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este.

Uite-o din nou, trece pe drum fata zglobie.

Uite-un băiat floare şi-a prins la pălărie

Uite un prunc, râde în prag, ai, năzdrăvanul!

Uite-un moş, tace-n toiag, alb ca troianul.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,

Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,

Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,

Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei.

Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.

S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?

Cine sunt eu, cine eşti tu, cine e dânsul?

Voi aţi ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul.

Zilele trec, zilele vin.. ce va rămâne?

Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?

Toamnele cresc, grijile cresc, viaţa descreşte,

Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.

Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,

Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,

Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,

Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei.

$$$

 Alexandru Obregia, medicul vizionar care “a scos nebunii din mănăstiri”

Născut pe 20 iulie 1860 la Iași, Alexandru Obregia a urmat Facultatea de Medicină, iar în 1888, la vârsta de 28 de ani, și-a susținut teza de doctorat la București. În perioada 1888-1891 s-a specializat în psihiatrie și neurologie la Berlin și Paris, din 1893 a devenit medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuța”, iar din 1905 directorul instituției. În 1908, a introdus, aplicat și publicat în practica medico-chirurgicală puncția suboccipitală. În 1909 a devenit, prin concurs, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din București, poziție pe care a ocupat-o până în 1934, iar în 1922 a fost ales Președinte al Societății Române de Psihiatrie.

În 1932, într-o perioadă în care problema eutanasiei era îndelung dezbătută de opinia publică din România, profesorul s-a exprimat ferm împotriva procedurii, explicând că medicii sunt datori să susțină viața pacienților, nu să le-o suprime: “Noi nu trebuie să luăm oamenilor ceea ce nu le putem da”.

Întemeietor al Spitalului Central de Boli Mintale din București care astăzi îi poartă numele, medicul a creat nu doar un loc de îngrijire la standardele secolului XX, ci și o școală de prestigiu în psihiatria românescă: “S-ar putea spune că în zilele noastre nebunii au adevărate orașe. Adunați la un loc, sub supravegherea oamenilor sănătoși și a medicilor, trăiesc omenește, în case frumoase. Li se dă îngrijire și multe dintre cazuri se vindecă. Spitalul Central, așezat pe fosta Vatră a Mănăstirii Văcăreștilor, este un asemenea oraș, adăpostind peste o mie de bolnavi, în numeroase pavilioane, adevărate vile, printre care sunt străzi și alei, arbori umbroși și peluze de flori. Au acolo până și sală de cinematograf și o casă de rugăciuni. Flori se văd atât prin camerele frumoase ale bolnavilor, precum și prin culoare, prin sufrageriile largi, luminoase, bine aerisite și frumos aranjate, parcă ar fi niște restaurante.

Fotografiile ilustrează și completează cele mai sus arătate. Cititorii să nu se mire că nu văd în aceste pagini demenți îmbrăcați cu haine fanteziste, de popă cu căldărușa în mână, regi și împărați, etc., cărora chiar personalul spitalului le dădea înainte diferite titulaturi tip Înalt prea sfințite, Măria Ta și așa mai departe. Bolnavii au fie haine cuviincioase civile, aduse de acasă, neputând fi întru nimic deosebiți de oamenii normali, fie uniforme speciale, comode. Nu se complace nimeni în delirurile lor, ci sunt chemați, în mod simplu, pe nume: domnul cutare sau doamna cutare. Chivărele de hârtie, împodobite cu pene și slide, precum și costumele stranii din petice colorate au dispărut cu desăvârșire. Plimbându-te azi prin aleile înflorite ale Spitalului Central, uiți de multe ori că te afli într-un lăcaș de suferință, fiind înclinat mai degrabă a crede că ești undeva în vilegiatură”, scria revista Realitatea ilustrată într-un reportaj publicat în 1937.

Profesorul doctor Alexandru Obregia a încetat din viață sâmbătă, 24 iulie 1937 la București. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela cimitirului Bellu, cortegiul fiind urmat de membrii familiei și de elevii săi devotați. La domiciliul medicului s-au primit numeroase vizite și telefone de condoleanțe, profesorul dr. I. Bălăceanu fiind cel care a prezentat omagii în numele întregului consiliu profesoral al Facultății de medicină din București.

Printre numeroasele telegrame primite, presa vremii o citează pe cea a profesorului dr. Blifa, din partea personalului spitalului Socola și a personalului clinicii neuro-psihiatrice din Iași, care au adus un ultim omagiu “ctitorului spitalelor de boli mintale din vechiul regat și întemeietorul științei psihiatrice române”.

Printre amintirile evocate: “Țin minte că acum doi ani, când s-a inaugurat Academia română de medicină și când sala era aproape plină, deodată apare Obregia. Sprinten, grăbit, grațios în mișcări și cu zâmbetul pe buze, își face intrarea. Era cel mai în vârstă, dar părea cel mai tânăr.

Profesorul Nicolau (dermatologul) zise radiind de plăcere și privind spre Alexandru Obregia:

– Ce zici de acel cel mai tânăr membru al Academiei noastre?

Alexandru Obregia a avut însușiri de mare animator. Cine a văzut imensul Spital Central de boli mintale de lângă București, care e întreg opera stăruințelor sale, își poate da seama de ce au fost în stare să înfăptuiască o minte și o energie constructivă ca a lui. Medicul a fost și director general al Serviciului Sanitar, pe atunci echivalent cu ministrul sănătății de astăzi. Lui i se datoreză crearea Fondului de epidemii care, în mijlocul indolenței administrative, a adus sănătate în bezna și-n infernul satelor.

La plecarea lui de la minister a publicat un Raport general, o operă care poate fi socotită ca epocală în publicistica evoluției sanitare a țării. Alexandru Obregia făcea parte din vechea generație, atât de mult hulită astăzi. Am vrea să vedem măcar doi din generația de azi la nivelul culturii lui medicale, a energiei lui și a pasiunii pentru binele obștesc.”

La Universitate, la Facultate de Medicină, la Spitalul Central de Boli Mintale și la Asociația generală a medicilor s-au arborat drapele de doliu.

Luni, 26 iulie, la Tribunalul Ilfov s-a deschis testamentul profesorului, care fusese încredințat doctorului P. Tomescu, cel mai apropiat colaborator al său.

Profesorul Obregia și-a lăsat biblioteca clinicii de psihiatrie, cu indicația să fie instalată la Spitalul Central de Boli Mintale și Nervoase din București, pentru înfăptuirea căruia a depus o muncă uriașă, legatarul testamentar fiind dr. Tomescu.

În testament, marele profesor și-a exprimat dorința să i se facă o înmormântare simplă, cu un singur preot, fără flori.

Ceremonia funerară a avut loc marți, 27 iulie, la capela Cimitirului Bellu.

“Prima organizare medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali s-a realizat la 11 decembrie 1838 la Schitul Malamuci din județul Ilfov, situat la poala Codrilor Vlăsiei, sub auspiciile Eforiei spitalelor civile, în urma unei decizii a lui Alexandru Ghica, domnitorul țării în acea epocă. Înainte de această dată, din vremuri depărtate alienații erau internați în diferite mănăstiri, unde li se asigura o asistență religioasă, în conformitate cu ideile și prejudecățile acelor vremuri.

În legile vechi și mai ales în Pravila lui Matei Basarab de la 1652 se găsesc norme de ordin juridic în legătură cu actele anti-sociale ale alienaților și acolo apare ideea intervenției medicale pentru identificarea bolnavilor.

La 1838 se organizează deci, pentru prima oară, o îngrijire medicală a bolnavilor, numindu-se un doctor și infirmieri capabili să asigure o asistență, atât cât permiteau posibilitățile de atunci.

De la 1838 până la 1845, funcționează în aceste condițiuni azilul de la Malamuci, apoi se mută la mănăstirea Mărcuța, fiind condus din punct de vedere medical de doctorul Nicolae Gănescu, având în anul 1847 un număr de 40 de bolnavi.

În 1867, conducerea ospiciului o ia doctorul Al. Șuțu, om tânăr, cu frumoase studii în străinătate. După 30 de ani de la începuturile asistenței medicale a bolnavilor mintali în țara noastră, se creează la Facultatea de medicină din București un curs liber de psihiatrie, care îi este încredințat doctorului Șuțu. Abia după alți 30 ani de progres al științei și de propagandă, s-a creat catedra de psihiatrie și “clinica boalelor mintale” al cărei prim titular a fost profesorul Șuțu.

Profesorul Șuțu a creat în țara noastră psihiatria medicală. Spre norocul psihiatriei, aproape de încheierea secolului trecut apare o altă personalitate puternică de o mare valoare intelectuală și de o putere de muncă excepțională. Era doctorul Obregia, profesor de istologie la Facultatea de medicină din București în 1892, medic primar la Spitalul Mărcuța în 1893 și profesor de clinică a boalelor mintale din 1910. Timp de 41 de ani (1893-1934) profesorul Alexandru Obregia a condus nu numai serviciul său de spital, clinica de boli mintale a universității, dar toată psihiatria românească, într-un spirit de înaltă știință și de mari realizări. Ca director general al Serviciului Sanitar, a întemeiat Spitalul Central de boli mintale din București, care, început în 1906, a putut fi terminat abia în 1923, când a început să funcționeze. Profesorul Obregia a scos bolnavii din mănăstiri și i-a instalat în spitale moderne, ceea ce a constituit o reformă epocală în psihiatria românească. Astăzi, dl. profesor dr. P. Tomescu este titularul catedrei și colaboratorii domniei-sale continuă importanta operă socială a precedesorilor săi.

Psihiatria a devenit, grație marilor descoperiri înfăptuite în ultimele două decenii, o specialitate activă, grație căreia marea majoritate a bolnavilor se vindecă sau își ameliorează suferința atât de mult încât își pot relua activitatea socială.

În secția de bărbați, din 481 bolnavi intrați, au ieșit în 1938:

Vindecați complet- 50,15%

Ameliorați – 30,76%

Au rămas în spital la sfârșitul anului – 12,24%

Au fost transferați în azil – 5,19%

Au sucombat – 1,66%

Aceste date statistice dovedesc în mod evident randamentul medical și social al clinicii. Pentru ca psihiatria să aducă și mai însemnate servicii sănătății publice, va trebui să-și desfășoare activitatea sa pe triplu plan: curativ, preventiv și pe acela al igienei mintale”. (Ilustrațiunea română, 1939)

Surse:

Realitatea ilustrată (martie 1930, iulie și august 1937)

Adevărul, iulie 1937

Ilustrațiunea română, 1938

$$$

 Intră un tip în biserică pentru a se spovedi. Preotul îl întreabă:

– Cu ce ai păcătuit fiul meu?

– Părinte, eu sunt foarte lacom.

– Lăcomia este un păcat greu. Pentru a te ierta, trebuie să dai 50 de euro primului om întâlnit în calea ta.

– 50 de euro, unui necunoscut?

– Fiul meu, dacă vrei să ajungi la calea cea dreaptă, cu asta trebuie să începi.

Iese tipul din biserică, afară nimeni; merge un pic și vede o femeie, pantofi pe tocuri, fustă mini. Se apropie de ea, îi întinde 50 de euro și-i spune:

– Poftim, țineți vă rog.

– Nu, e prea puțin, trebuie minim 100.

– De ce 100? Părintele a zis 50.

– Păi da, dar părintele e client fidel.

$$$

 Antoni Gaudi, arhitectul lui Dumnezeu

Antoni Placid Gaudí s-a născut pe 25 iunie 1852 la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, în provincia Tarragona, fiind al cincilea și ultimul copil al arămarului Francesc Gaudí și al Antòniei. Arhitectul va mărturisi mai târziu că a descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra acesta.

Gaudí nu a avut niciodată o stare de sănătate prea bună, încă din copilărie fiind diagnosticat cu reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, dar Antoni compensa cu numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale.

Doi dintre frații săi au murit la vârste fragede, la 2 și 4 ani. Un alt frate mai mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, imediat ce obținuse diploma în medicină, iar moartea lui a fost urmată de cea a mamei. De asemenea, sora mai mare a arhitectului, Rosa, a murit în anul 1879, lăsându-și fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în viață. Viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și nepoata sa.

Antoni Gaudí a obținut titlul de arhitect în 1878. Este momentul când îl cunoaște pe Eusebi Güell i Bacigalupi, bogatul industriaș care, văzând una din operele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și au început astfel o relație de admirație reciprocă și prietenie care a durat până la moartea omului de afaceri. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.

Parcul Guell este decorat în stilul unic al lui Gaudi, are forme ondulate asemănătoare unor râuri de lavă, pasaje acoperite cu coloane de forma unor copaci, stalactite și forme geometrice. Multe din suprafețe sunt acoperite cu bucăți de ceramică sau sticlă colorate în stil mozaic numit Trencadis, creat din cioburi sparte de faianță.

Când Gaudi a preluat proiectul zona a fost defrișată, dar el a ordonat plantarea unei noi vegetații, alegând speciile mediteraneene cele mai potrivite pentru acest teren: pini, salcâmi, stejari, eucalipt, palmieri, chiparoși, smochini, migdali.

Gaudi și-a dedicat în întregime viața profesiei sale, rămânând necăsătorit. A fost atras de o singură femeie, profesoara Josefa Moreu, dar sentimentele nu au fost reciproce și apoi Gaudi s-a refugiat în munca sa.

În 1883 arhitectul a început să muncească la construcția catedralei Sagrada Família, finanțată din fonduri publice, și a continuat să lucreze la acest proiect până la moartea sa.

Biserica are 18 turnuri, în ordinea înălțimii reprezentându-i pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos. Catedrala are trei fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) și a Patimilor (spre vest). Fațada Nașterii este cunoscutǎ și sub denumirea de fațada Vieții sau a Bucuriei ori a Crăciunului, iar sculpturile de aici sunt inspirate din capitolele din Biblie referitoare la copilăria lui Iisus. Fațada Patimilor este denumită așa după Patimile lui Iisus, respectiv, durerea, sacrificiul si moartea și, ca și celelalte fațade, are trei intrări, ce reprezintă mila, speranța și credința, și 4 turnuri. Fațada Gloriei este principala fațada a catedralei și aici va fi intrarea principală în biserică, atunci când ea va fi terminată, în 2026.

Odată cu trecerea anilor, arhitectul a devenit din ce în ce mai devotat Bisericii Catolice, a adoptat un stil de viaţă ascetic, îmbrăcându-se ca un muncitor, ţinând deseori post, iar în ultimele luni ale vieţii a dormit într-o cămăruţă de pe șantierul catedralei.

Pe 7 iunie 1926, Antoni Gaudi a fost lovit de un tramvai. Grav rănit, având sângerări puternice, acesta încă mai respira, dar, din pricina faptului că îşi neglijase aspectul, a fost confundat cu un cerşetor şi a fost transportat la Spitalul Santa Creu, unde erau duşi vagabonzii şi săracii oraşului. Pentru că nu avea acte la el, identificarea a fost imposibilă.

A doua zi, capelanul catedralei Sagrada Familia a vizitat spitalul şi l-a recunoscut pe Gaudi, moment în care doctorii au încercat din răsputeri să îl salveze. După trei zile însă, marele arhitect se stingea într-o cameră mică a Spitalului Santa Creu. Pe 12 iunie a avut loc slujba de înmormântare, procesiunea pornind la spital şi terminându-se la Sagrada Familia.

$$$

 Edith Fellows, actrița „orfană” în viață și pe scenă, a decedat pe 26 iunie 2011...

Edith Marilyn Fellows s-a născut pe 20 mai 1923 la Boston, în Massachusetts, și a fost singurul copil al lui Willis și Harriet Fellows, dar mama ei a abandonat-o la câteva luni după naștere. Cînd avea doi ani, tatăl și bunica paternă, cea care a crescut-o cu multă afecțiune, s-au mutat în orașul Charlotte din Carolina de Nord.

La sfatul medicilor micuța a fost înscrisă de la trei ani la lecții de dans pentru a i se corecta anteversia femurală (cunoscută și ca “degete de porumbel”), afecțiunea ortopedică de care suferea. Un an mai târziu Edith a fost remarcată de un individ care spunea că este impresar, bărbatul i-a cerut bunicii 50 de dolari și a susținut că i-a aranjat o probă de filmare.

Edith și bunica ei au plecat cu trenul la Hollywood, dar femeia a aflat că a fost păcălită și pentru o vreme a fost nevoită să se angajeze ca menajeră la o familie din oraș al cărei băiețel lucra ca figurant la un studio de producție. Bunica și drăgălașa fetiță au însoțit într-o zi familia la care locuiau pe platourile de filmare, iar cea mică, fără să i se ceară acest lucru, a început să cânte și să danseze în fața regizorului. Câteva zile mai târziu, când puștiul s-a îmbolnăvit, reprezentanții studioului a transmis familiei un mesaj „Trimiteți fata” și curând Edith a fost distribuită în scurtmetrajul “Movie Night” realizat de comediantul Charley Chase, în care a interpretat-o pe fiica actorului, apoi a jucat în alte câteva filme, printre care “Daddy Long Legs”, „The Rider of Death Valley”, „Shivering Shakespeare”, „Mush and Milk” și „Jane Eyre”.

În 1934 Edith a apărut în pelicula “Mrs Wiggs de la Cabbage Patch”, în rolul Australiei Wiggs, unul dintre cei cinci copii al unei familii sărace ce fusese părăsită de tată.

Un an mai târziu copila a fost distribuită alături de celebra actriță Colette Colbert în producția “Gregory La Cava’s She Married Her Boss”, iar rolul i-a adus un contract pe șapte ani cu Columbia Pictures. Au urmat, în perioada următoare, o serie de filme cu buget mai mare printre care “One-Way Ticket”, „And So They Were Married” sau „Tugboat Princess”, în care a fost ditribuită în roluri de orfană sau copil al străzii. În toamna anului 1936 a jucat alături de Bing Crosby în filmul „Pennies from Heaven”, devenind o răsfățată a publicului și a criticilor de film.

De-a lungul acestor ani în care devenise deja vedetă, bunica a fost foarte implicată, urmând-o peste tot, negociindu-i contractele și timpul pe care micuța urma să-l aloce pregătirii pentru roluri, dar, din păcate, bătrâna, care era bine intenționată, a neglijat un aspect. Edith era o fetiță nefericită care nu avea voie să se joace cu prietenii ei, fusese izolată de oricine ar fi putut avea o influență negativă asupra ei, inclusiv de tată, așa că a crescut înconjurată doar de adulții de pe platourile de filmare.

La mijlocul anilor 1930, după aproape un deceniu de când o părăsise, în viața celor două a apărut brusc mama lui Edith, care aflase că fiica ei devenise vedetă și a susținut că este îndreptățită să se ocupe de educația și de cariera ei în cinematografie.

În lunile următoare, a avut loc o bătălie dură pentru custodia copilei, eveniment despre care ziarele din Statele Unite au scris pe larg în vara anului 1936. Femeia a făcut afirmații scandaloase, spunând că fata a fost răpită de bunică, o acuzație care a fost luată în serios după ce întreaga Americă aflase cu patru ani în urmă despre răpirea lui Charles Lindbergh jr., și că tatăl ei încercase la un moment dat să o vândă unei școli de dans.

Edith Fellows va povesti mai târziu cât de traumatizată a fost în acea perioadă în care era pusă să aleagă între o bunică dominatoare și o mamă pe care nu o cunoscuse până atunci și care părea „rece și dură”. Când a fost întrebată de un judecător cu cine vrea să stea în continuare, copila a ales-o pe bunică, mărturisind că „nu este obișnuită să iubească străinii”. Tribunalul i-a acordat custodia lui Edith bătrânei și a dispus ca banii pe care îi încasa din aparițiile în filme să fie depuși într-un cont de care să nu poată dispune decât la majorat.

Edith Fellows a continuat să fie apară în diverse producții de la Hollywood până la începutul anilor 1940, dar deja nu mai era copil, iar studiourile nu căutau în acea perioadă adolescente, iar statura ei, foarte micuță, nu a avantajat-o deloc în următoarii ani. Tânăra și-a găsit de lucru la diverse studiouri intependente mai mici și a mai jucat în cîteva filme, printre care „Heart of the Rio Grande” și „Stardust on the Sage”, dar în 1943 a părăsit pentru o vreme lumea cinematografiei.

În 1946, s-a căsătorit cu impresarul Freddie Fields, cu care a avut o fiică, Kathy, după un an a apărut într-un spectacol de teatru pe Broadway, apoi s-a îndreptat spre televiziune, fiind distribuită din nou în câteva filme. La mijlocul anilor ’50 căsnicia ei s-a destrămat, iar Edith Fellows a început să sufere de depresie și făcea frecvent crize de panică. În 1958, în timp ce cânta într-un spectacol caritabil la New York, a fost atât de speriată, aproape paralizată de frică, încât nu a putut urca pe scenă.

Un psihiatru i-a prescris Librium, un medicament indicat pe termen scurt pentru controlul anxietății, dar a devenit dependentă de pastile și avea obiceiul să consume în același timp și alcool.

Boala a afectat-o din ce în ce mai mult, Edith devenise dependentă de tranchilizante și alcool, a încercat să își refacă viața alături de un alt bărbat, dar a eșuat, apoi a mai avut o încercare de a se întoarce în cinematorgrafie, dar nu a reușit să primească niciun rol, așa că a fost nevoită să se angajeze ca telefonistă, deși suferea în continuare de alcoolism și depresie.

La sfârșitul anilor 1970, actrița l-a întâlnit pe Rudy Venz, dramaturg și regizor la un teatru din Los Angeles, care i-a aflat povestea de la iubita lui, și ea fost copil-vedetă la Hollywood. Bărbatul i-a propus să-i transforme experiențele de viață într-o piesă de teatru, invitând-o să joace în spectacol. În 1979, Edith a revenit pe scenă pentru prima dată după multe decenii, reușind să-și depășească tracul și anxietatea.

Producția a adus-o din nou în lumina reflectoarelor, astfel că a fost invitată să joace în mai multe serialele de televiziune precum „The Brady Brides”, „Simon & Simon”, „Cagney & Lacey” sau „The Pursuit of Happiness”, ultimul ei show.

Actrița a decis să se retragă pentru a doua și ultima dată din industria show-biz-ului în 1995, iar în ultimii ani ai vieții a locuit, împreună cu cele trei pisici ale ei, într-un apartament de la Hollywood.

Edith Fellows, fostul copil-minue din epoca de aur a Hollywood-ului, a murit din cauze naturale pe 26 iunie 2011, la Motion Picture Country Home, la vârsta de 88 de ani.

$$$

 Casatoria dintre batranul fermier si tanara sa sotie nu decurgea prea bine si, de aceea, batranul s-a hotarat sa se duca la medic, pentru a vedea ce este in neregula cu el.

Dupa consultatie, doctorul i-a spus:

– Data viitoare cand te afli pe camp si simti o dorinta fierbinte pentru sotie, nu mai astepta pana la pranz sau pana seara, ci pleaca imediat spre casa!

– Am incercat si asta dar pana ajung acasa sunt atat de obosit, incat nu mai pot face nimic

Doctorul s-a gandit o clipa si a spus:

– Atunci ia-ti cu tine pusca si imediat ce simti ca esti in puteri trage un foc si va veni sotia la tine.

Dupa cateva saptamani, doctorul si fermierul s-au intalnit pe strada, iar doctorul l-a intrebat:

– Ei bine, cum a fost?

– Foarte bine… in primele trei zile, dar apoi s-a deschis sezonul de vanatoare si de atunci nu am mai vazut-o.

$$$

 Constructorii piramidelor din Egiptul antic erau adesea plătiți cu bere, aceasta fiind considerată o băutură esențială în dieta lor. 

Bogată în nutrienți și mai sigură de băut decât apa Nilului, fiecare muncitor primea o rație zilnică generoasă, de aproximativ 4-5 litri de bere.

Berea egipteană era diferită de cea modernă: era mai groasă și era făcută din orz, curmale și miere. Aceasta era considerată o sursă nutritivă importantă, fiind bogată în calorii și energie, ceea ce o făcea perfectă pentru muncitorii care depuneau efort fizic intens la construcția piramidelor.

Valoarea berii depășea însă simpla nutriție: era considerată atât de importantă încât era oferită zeilor și însoțea defuncții în călătoria lor spre viața de apoi. 

Berea era atât de importantă încât a devenit o piatră de temelie a economiei și culturii Egiptului antic.

$$$

 Îndrăgita cântăreță și actriță Ariana Grande împlinește astăzi, 26 iunie, vârsta de 32 de ani.

Ariana, pe numele ei complet Ariana Grande-Butera, s-a născut pe 26 iunie 1993, în orașul Boca Raton din statul Florida, S.U.A. Ea este o apreciată cântăreață și actriță, debutând pe scenă în anul 2008 cu spectacolul "13", pe Brodway. Doi ani mai târziu Ariana a apărut în serialul "Victorious" realizat de canalul pentru copii Nickledeon. 

În anul 2013 Ariana Grande a început să cunoască succesul și în calitate de cântăreață, după ce piesa sa "The Way", extrasul de pe albumul de debut "Yours Truly", a ajuns între primele 10 din topul Billboard Hot 100. În același an a obținut două discuri de platină. Albumul ei de debut a fost foarte bine primit de public și a ajuns direct pe locul 1 în Billboard 200, devenind astfel prima cântăreață care reușește această performanță.

Al doilea său album, "My Everything" a egalat performanțele primului, debutând tot pe primul loc în topurile americane, iar extrasurile de pe acesta, "Problem", "Break Free", "Bang Bang" și "Love Me Harder" au făcut ca Ariana să stea timp de 34 de săptămâni în top 10 și să își înceapă primul turneu mondial "The Honeymoon Tour". 

Unii o compară cu Whitney Houston și Mariah Carey, datorită vocii sale. Ariana spune că genul adoptat de ea este pop și R&B cu elemente de funk, dance și hip hop. 

Pe plan personal, Ariana a fost căsătorită în perioda 2021- 2024, cu agentul imobiliar Dalton Gomez. În trecut, ea a avut o relație și cu acoturl Graham Phillips, din 2008, de la debutul în musicalul "13", până în decembrie 2011. După o pauză de câteva luni, în august 2012, Ariana a început să iasă cu comediantul australian Jai Brooks, dar cei doi s-au despărțit după un an. După aceea cântăreața a avut o relație cu Big Sean, alături de care a colaborat pe al doilea său album, dar după opt luni, în aprilie 2015 a pus capăt și acestei relații.

$$$

 LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 26 iunie: Ziua Drapelului Național.

În fiecare an la data de 26 iunie, se sărbătoreşte Ziua Drapelului Naţional, un eveniment cu o deosebită încărcătură emoțională pentru fiecare român. Trebuie amintit că tricolorul a devenit un simbol al naţiunii româneşti încă de la începutul secolului al XIX-lea când s-a putut remarca prezenţa celor trei culori în drapelul răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu și în cadrul căreia li se atribuie pentru prima dată următoarele semnificaţii: „Libertate” (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)”. Însă începutul adoptării oficiale a tricolorului pe pământ românesc va avea loc în anul 1834, atunci când domnitorul Țării Românești Alexandru Dimitrie Ghica a obținut din partea Imperiului Otoman permisiunea de a pune vaselor românești steagul tricolor compus din culorile roșu, galben și albastru. Astfel, tricolorul va fi folosit pentru identificare încă din deceniul al patrulea din secolul secolului al XIX-lea, deși ca simbol național, avea să fie folosit cel mai mult în Revoluția de la 1848, când pe lângă cele trei culori, drapelul folosit de revoluționari avea inscripționată și lozinca: „Dreptate și Frăție”. Tricolorul se va impune ca drapel național în anul 1859, odată cu alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, atunci când culorile drapelului vor fi dispuse pe orizontală, având culoarea albastră plasata în partea de sus a steagului. Abia după venirea la domnie a regelui Carol I, drapelul va avea benzile dispuse pe vertical, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de drapelele principalelor țări europene ce aveau steagul împărțit în mod egal, pe verticală. Actualul drapel național al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance cu culoarea albastră, apoi galben și roșu, cu o proporție de 2:3 între lățime și lungime. Drapelul României este arborat în mod permanent pe edificiile și instituțiile publice din țară, iar ca pavilion, este permanent arborat pe navele ce navighează sub pavilion românesc. Potrivit uzanțelor de protocol, drapelul României se arborează la sediul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale statului român din străinătate, precum și la reședința șefilor misiunilor diplomatice și oficiilor consulare. De asemenea, drapelul României se arborează sub formă de fanion, pe mijloacele de transport ale șefilor de misiuni diplomatice și oficii consulare române, în deplasările oficiale ale acestora, potrivit uzanțelor protocolare din țările respective.

$$$

 În sfârșit, am înțeles ce înseamnă democrat!😀 Andrei Caramitru:

Votanții democrați în primaries in New York au ales pe un gigel de 30 și un pic de ani care se declară comunist/socialist, e musulman și a venit in America când avea 7 ani. 

Când vezi ce declară îți pui mâinile în cap. E nebunie curată. Zice așa :

- eliminarea poliției, complet. Pentru că e “anti-queer”. Într-un oraș cu crimă și violență maximă, da?

- reducerea masivă a populației carcerale - aia din pușcării lăsați liberi pe stradă ! Super ! Și infracțiunile - la liber.  

- decriminalizarea prostituției, drogurilor (zone în care te poți injecta și nimeni să nu îți poată face nimic să fie legal), a imigrației ilegale (să fie full permisă)

- urla că trebuie indifada la nivel global, e complet pro gaza/iran și anti Israel 

- chiriile să fie prin lege locală limitate maxim (adică proprietarii să dea faliment). Și huo la bogați să îi taxăm până înnebunesc. OK - 50% din veniturile orașului vin de la cei mai bogați 0.5%. Deci dacă ăia pleacă - faliment . Nu contează ! Huo ! Să plece !

- vrea să fie totul gratuit - transport public, tot. Și să facă precum Dragnea magazine de stat pentru mâncare unde să se dea vouchere gratuite la imigranți înțelegi? Păpică gratis ! De la stat ! 

- 65 de milioane subvenții pentru operații de schimbare de secs pentru trans ! Asta vrem ! 

Și spune direct - trebuie un New York socialist queer trans ! Și islamic cumva ! Are logică ? Nu contează !!! Ura !!!!

A fost votat masiv de elitele democrate educate din New York (cei fără studii universitare nu l-au votat). 

Are de departe prima șansă acum - în finală e contra republicanilor care nu au mai câștigat New York de nu știu cât timp. 

Deci viitorul orașelor mari, centrele capitalismului și civilizației vestice e ăsta ? Ai de lume și de capul nostru !!!!!

Și uite așa aveți o explicație pentru ce mulți au votat cu Trump și republicanii. Că le e frică ! Că ceilalți sunt super mega extremisti !

$$$

 Mamă, dacă vrei cu adevărat să-mi fii de folos — îngrijește-te de tine!

La ce-mi folosesc, sincer, roșiile din grădină? Sau cartofii crescuți sub arșița nemiloasă a soarelui, cu spinarea dureroasă și tensiunea ridicată? Le pot cumpăra singură. Dar un atac cerebral al tău — nu-l mai pot „cumpăra” înapoi și nici anula.

Mamele vor să aibă grijă. Mamele tânjesc să fie de folos. Însă, din păcate, de prea multe ori cunosc un singur mod de a o face — sacrificiul. Să dea totul, să se uite pe sine, să muncească până la epuizare — „doar ca să le fie bine copiilor”.

Iar copiii? Copiii, oricât de mari ar deveni, nu au nevoie de borcane cu castraveți murați sau saci de cartofi. Nu caută compoturi pentru iarnă ori sarmale pentru două săptămâni. Copiii au nevoie de un lucru simplu — o mamă vie, zâmbitoare, sănătoasă. O mamă care poate îmbrățișa, vorbi, sta alături. O mamă care nu este atât de obosită, încât să nu se mai simtă vie.

Dar nu există nicio baghetă magică ce-ar putea transforma epuizarea mamei în căldură. Nu există niciun filtru care să șteargă oboseala din vocea ei, nici umbrele de neliniște din privire.

Și atunci, apare supărarea. De ambele părți.

Pe de o parte, e mama care oferă tot ce are, iar strădaniile ei nu sunt apreciate. „Copilul nerecunoscător” care refuză ceea ce a fost crescut cu trudă și sacrificiu. Și jertfa mamei — pare în zadar.

Pe de altă parte, e copilul care nu simte grijă, ci vinovăție. Primește o ființă istovită, epuizată, care toată viața s-a pus pe ultimul loc și acum așteaptă ca cineva să aibă grijă de ea. Iar acel copil trebuie să poarte de grijă nu doar propriilor copii, muncii, vieții — ci și unei mame care, în loc să fie sprijin, a devenit povară.

Mamă, nu-mi trebuie cartofi.

Doar fii fericită. Ai grijă de tine. Culcă-te devreme. Întâlnește-te cu o prietenă. Fă-ți o coafură. Plimbă-te prin piață fără sacoșe. Citește ceva pentru sufletul tău. Mergi la medic.

Și spune-mi câți cartofi să-ți aduc eu. Pentru că pot. Și vreau. Și, mai ales — vino. Să stăm împreună. Să vorbim. Să râdem. Pentru că asta e cu adevărat important.

$$$

 Plecarea ta

Când ai plecat, s-a frânt în mine-o stea,

iar cerul s-a-nveșmântat în plumb și gheață,

Mi-ai smuls din piept lumina ce-o aveam,

lăsându-mă cu-n gând fără speranță.

Te-am strigat mut, în vis și-n amintire,

în fiecare colț din gândul meu tăcut,

Dar pașii tăi s-au stins fără oprire,

și-o liniște pustie m-a durut.

Ai fost un vis ce n-a știut să stea,

un foc aprins doar pentru-o clipă scurtă,

Dar inima mai bate-n urma ta,

sperând să nu fi fost doar o nălucă...

Am adunat tăcerile-n cuvinte,

să-ți spun ce n-am avut curaj să spun,

Dar vântul le-a purtat în zări prea sfinte,

 Eu rămânând c-un dor cumplit, nebun. 

Și, totuși, dacă tu vei reveni,

să știi că te aștept sub ploaia vie,

Cu brațele deschise către cer 

în locul unde-ai fost și ești făclie. 

LID'O

$$3

 Puțini știu că Richard Gere a refuzat de mai multe ori rolul lui Edward Lewis, dar, în cele din urmă, Julia Roberts a fost cea care l-a convins, în cadrul unei întâlniri, să accepte provocarea.

Această decizie a schimbat complet destinul filmului.

Interesant este că titlul inițial al peliculei era „3000”, făcând referire la suma pe care Vivian (interpretată de Julia Roberts) urma să o primească pentru o săptămână de muncă.

Totuși, după ce melodia lui Roy Orbison, „Pretty Woman”, a devenit un element central al producției, titlul a fost modificat în „Pretty Woman in Brazil”, stabilind astfel o legătură directă cu coloana sonoră și cu spiritul spectacolului.

Una dintre cele mai emblematice scene ale filmului — momentul în care Edward îi închide în glumă cutia de bijuterii pe degete lui Vivian, provocându-i un râs spontan — nu a fost regizată. A fost o reacție autentică a Juliei Roberts, care l-a emoționat profund pe regizorul Garry Marshall și l-a determinat să păstreze scena, transformând-o într-un simbol al filmului.

Deși Julia Roberts nu a fost prima alegere pentru rolul lui Vivian Ward — actrițe precum Molly Ringwald, Meg Ryan și Daryl Hannah au refuzat rolul — prestația ei a marcat un punct de cotitură în cariera sa, consacrând-o în rândul marilor vedete ale Hollywoodului.

O altă notă fascinantă ține de propunerea lui Richard Gere de a introduce scena în care Edward o încalță pe Vivian. Această sugestie neașteptată a devenit unul dintre cele mai romantice momente ale filmului.

Chimia dintre Roberts și Gere este de o intensitate aparte, iar această conexiune autentică a contribuit esențial la succesul „Frumoasei femei”. Armonia lor de pe ecran conferă poveștii de dragoste o atracție magnetică și un farmec aparte.

În cele din urmă, un detaliu remarcabil este faptul că Richard Gere a compus și interpretat la pian melodia din scena hotelului, adăugând profunzime personajului său și relevându-i talentul muzical.

$$$

 26 IUNIE - ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL 🇹🇩

              O Țară-avem și noi sub soare,

Și-o râvnesc dușmani destui,

Dar prin vremi asupritoare

N-am lăsat-o nimănui.

E bogată, zici! Vezi bine,

E bogată, căci în ea

Multe inimi sunt, străine,

Și-i frumoasă, că-i a mea.

Dacă-i mică, nu-i de-ocară,

Căci viteji în ea mai sânt,

Și-apoi și la noi în țară

Crește fierul din pământ:

Când voim, îl știm culege,

Știm cum să izbim cu el

Când dușmani lipsiți de lege

Vin spre noi cu gând mișel.

Steag avem și noi, străine,

Și-l iubim cu jurământ.

Ziua răului când vine,

Ce frumos se zbate-n vânt!

E frumos și steagul vostru,

Dar pe-al nostru de-l privesc

Tot mai mândru este-al nostru,

Și mai sfânt, că-i românesc.

Rupt de-asprimile furtunii

Răscolite de dușmani

L-au purtat cinstit străbunii

Prin atât amar de ani.

De ne cheamă azi la moarte,

Veseli mergem la război:

Să dea Domnul să ni-l poarte

Și nepoții tot ca noi!

Știm și noi o lege sfântă,

Și de-un veac de ani acum

Stăm cu ochii tot spre țintă,

Mergem tot pe-același drum.

Pentru sfânta lege-a crucii,

Pentru limba ce-o vorbim:

Ce de-oțel pe săbii lucii

Pus-am noi de când trăim!

Știe Dumnezeu de-i bine

Ori de facem vrun păcat

Dar noi știm c-așa e bine

Să ținem ce-am apucat.

Pentru lege, pentru limbă,

Noi cu gura prindem foc:

Numai vântul se tot schimbă,

Însă munții stau pe loc.

Sunt și neamuri mai cu nume,

Mai vestite la război;

Or fi multe poate-n lume,

Câte n-au ajuns la noi.

Dar noi știm ce ne-nvățară

Cei ce-au fost, și când rostim

Vorba sfântă neam și țară

Noi, străine, tresărim.

Pentru cel ce ne iubește,

Tot ce-avem noi dăm cu drag,

Dar când neamul ni-l hulește

Și vrăjmaș ne vine-n prag,

Mii de oști cu el s-aducă:

Noi suntem români destui

Când de piept cu noi s-apucă,

Aibă-l ceru-n mila lui! 

Cantec

 George Coșbuc

$$$

 💙 ALBASTRUL a venit din frumusețea nobilă a cerului.

💛 GALBENUL s-a născut din bogăția și puritatea holdelor de grâu.

❤️ ROȘUL a apărut din bravura Eroilor care și-au vărsat sângele pentru ROMÂNIA.

ALBASTRUL, GALBENUL și ROSUL. 

Așezate într-un echilibru perfect, aceste culori formează Drapelul ROMÂNIEI!

💙💛❤️🇹🇩🇹🇩🇹🇩Pe al nostru steag.

Pe al nostru steag e scris Unire,

Noi îl avem ca moștenire.

Aceleași trei culori de mii de ani,

Ne -au apărat pe steaguri,de dușmani!

💙

Și poate nu întâmplător,

De albastru e prins al nostru tricolor.

Albastru e cerul în care DUMNEZEU,

Ne ocrotește,ne ferește de rău.

Albastru e marea și apa pe hartă desenată,

Fără de care nu poți trăi niciodată!

💛

Galben,este lanul de grâne,

Din care o pâine se frânge.

E soarele ce ne încălzește,

Inima din piept ne zvâcnește!

❤️

Roșu e sângele vărsat,

De eroii noștri care au luptat.

Să ne lase nouă azi spre moștenire,

Țărișoara noastră, să fie pe vecie !

Roșu e vinul din Sfântul Potir,

Cu care Sufletul ni-l curățim!

Toate acestea trei culori la un loc,

Fac un curcubeu, care este foc!

Îl purtăm de mii și mii de ani,

În lupte,ne-a aparat de dușmani!

În flori pe ii și la cingătoare,

Îl purtăm cu drag,la o sărbătoare!

Îl primim la sport,pe orice medalie.

Flutură în vânt,sus pe culmi înalte,

Unde alpiniștii ajung cât mai departe!

Departe de noi de pe Pământ,

Dar cât mai aproape de cer,de DUMNEZEU cel Sfânt!

Steagul României, tricolorul,

El ne reprezintă ogorul!

Este istoria noastră toată,

 Nimeni nu- l va lua niciodată!

L-a purtat Decebal pe stindardul său.

A fost ocrotit și ferit de rău!

Mihai Viteazul l-a purtat la Unire.

Toți l -au preluat, drept ca moștenire.

Să-l predam și noi celor ce vor veni,

Doar uniți noi vom reuși!

Aveam o țară bogată,

De toată lumea vânată,

Românul e om de omenie,

Dar credința nu și -o vinde!

Să luptăm în continuare,

Să stea steagul în picioare !🇷🇴

Să cinstim cum se cuvine,

Steagul nostru al României!!!

✍️Liliana Olariu