$$$

 - Stai tu cu mama, frate, eu n-am timp. Și așa ți-a trecut casa pe tine! i-a spus fratele ajuns om de afaceri celuilalt frate.

După ce a murit tata, casa bătrânească rămăsese în grija mamei și a lui Ion, fratele cel mare. El nu plecase niciodată din sat. Era mecanic, cu mâinile mereu pline de ulei și cu salopeta pătată de ani de muncă.

Alex, fratele mai mic, „ăla cu școală”, ajunsese om de afaceri la oraș. Costume, mașină scumpă, telefoane, întâlniri. Venea rar acasă, dar când venea, toți spuneau:

– Uite ce bine o duce ăsta micu’! A avut noroc în viață…

Nimeni nu întreba cât îl costa, de fapt, norocul ăla.

Într-o toamnă, mama a început să obosească repede. La început, a pus totul pe seama vârstei.

– Lasă, mamă, că așa e la bătrânețe, i-a zis Ion, încercând s-o încurajeze.

Dar într-o zi a căzut în bucătărie. Ion a găsit-o întinsă pe jos, cu privirea pierdută. A urmat salvarea, spitalul, diagnosticul: o boală grea, care o să-i mănânce încet-încet puterile.

De-atunci, viața s-a împărțit între spitale, tratamente și nopți nedormite.

Ion și-a împărțit timpul între atelier și mama. Ziua repara mașini, noaptea îi schimba compresele, îi dădea pastile, îi citea din Psaltire când nu mai putea dormi de durere.

Alex suna. Uneori.

– Cum e mama? întreba el în grabă, cu vocea aceea de om mereu pe fugă.

– E… cum poate fi, răspundea Ion. Obosește repede… întreabă de tine.

– Vin, vin într-un weekend. Promit.

Week-endurile treceau. Promisiunile, și ele.

Într-o zi, mama a rugat pe cineva din sat s-o ducă la notar.

Ion a aflat abia după.

– Mamă, ce-ai făcut acolo?

Ea i-a zâmbit obosit.

– Mi-am pus treburile în ordine. Să nu vă certați după ce plec eu…

Nu a spus mai mult.

Câteva săptămâni mai târziu, Alex chiar a venit. Coborând din mașina lui lucioasă, cu telefonul la ureche, părea atât de străin de ograda în care copilărise.

A intrat în casă cu un buchet mare de flori. Mama, pe pat, s-a luminat la față când l-a văzut.

– Mamă… îmi pare rău că n-am ajuns mai des, dar să știi că muncesc mult. Pentru viitor.

– Al cui viitor, mamă? l-a întrebat ea blând.

El n-a știut ce să răspundă.

Au stat la masă toți trei. Ion încă avea pe mâini urme de ulei. Alex avea pe degete un ceas scump.

La un moment dat, discuția a ajuns inevitabil la casă.

– Trebuie să ne gândim ce facem pe viitor, a zis Alex. Eu n-am cum să stau aici… am viața mea, n-am timp. Stai tu cu mama, Ion, că oricum ești aici. E normal, nu?

Și, după o pauză, a adăugat:

– Oricum… ți-a lăsat casa ție.

Ion a încremenit.

– Cum adică mi-a lăsat casa mie?

– Păi nu știi? a intervenit mama încet. Am făcut actele. Casa rămâne a ta, Ioane.

Alex a dat din umeri.

– E corect așa. Tu oricum ești aici. Eu am apartament, am treabă, firmă, clienți. Nu am timp să stau după bolnavi.

Vorbele lui s-au înfipt în inimile amândurora.

Ion s-a uitat lung la fratele lui, parcă văzându-l pentru prima dată.

– Să „stau după bolnavi”, zici…

– N-am zis cu răutate, frate, dar trebuie să fim realiști. Fiecare cu viața lui.

Mama a închis ochii. Lacrimi i s-au strâns în colțuri.

– Știi ce-i trist, Alex? a șoptit ea. Nu faptul că nu ai timp să stai cu mine… ci că nu-ți dai seama ce pierzi. Casa asta e doar niște cărămizi. Grija… aia e adevărata moștenire.

Timpul a trecut.

Boala n-a mai iertat-o. În ultima noapte, Ion i-a stat la căpătâi, ținând-o de mână. I-a șters fruntea, i-a șoptit:

– Du-te liniștită, mamă… sunt aici. Nu ești singură.

Alex a ajuns după înmormântare. Cu un buchet mare de coroane și cu o tristețe ciudată, de om care a înțeles prea târziu.

A privit casa, curtea, banca de sub nuc. Toate purtau amintiri. Dar ele erau prăfuite în el.

– Îmi pare rău… a zis, cu voce joasă. Eu… n-am apucat…

Ion nu l-a certat. Nu i-a aruncat în față nici o vorbă grea.

– Așa a fost să fie, Alex.

Dar în privirea lui se vedea ceva ce nu mai putea fi reparat: o distanță.

Anii au trecut.

Ion a rămas în casa mamei, cu grădina, cu atelierul lui improvizat în șură. Diminețile lui miroseau a cafea făcută la ibric și a pământ reavăn. Seara stătea pe bancă și-și amintea de mama.

Avea poate mai puțini bani, dar avea liniște. Avea satul, oamenii lui, clienții care-i spuneau „mulțumesc” și îi aduceau câte o plasă de ouă sau un borcan de dulceață în plus.

Alex avea mașini, proiecte, vacanțe scumpe. Dar în serile târzii, când se întorcea în apartamentul gol, îl apuca uneori un dor ciudat. De curtea aia cu nuc, de mirosul de mâncare al mamei, de vocea ei. De timpul pe care nu i-l dăruise niciodată.

Într-o vară, a venit din nou la sat.

L-a găsit pe Ion în curte, cu mânecile suflecate, reparând o bicicletă pentru un copil.

– Ce faci, frate?

– Uite… „n-am timp”, a zâmbit Ion amar.

Au stat de vorbă seara, pe prispă.

Alex a privit cerul plin de stele și a spus încet:

– Știi… tu pari mai fericit ca mine. Eu am tot ce mi-am dorit și, totuși… simt că îmi lipsește ceva.

Ion a oftat.

– Nu eu sunt mai fericit. Eu doar am rămas acolo unde era și mama. Am rămas în timp, cu ea. Tu ți-ai dus viața mai departe, dar fără să trăiești cu adevărat clipele cu ea. Și alea nu ți le mai dă nimeni înapoi, frate.

Alex a simțit cum îl strânge inima.

– Crezi că m-a judecat?

– Nu. Mama nu judeca. Dar știu că te-a așteptat. Mult.

Tăcere.

– Și totuși, tu ești cel care a rămas cu casa, cu tot… a zis Alex, ca și cum încă ar fi căutat un echilibru.

Ion a zâmbit trist.

– Casa am primit-o de la notar. Timpul cu mama l-am primit de la viață. Acolo e adevăratul câștig, Alex. Și să știi că oricât de frumoasă e, casa asta nu ține loc de „Mamă, sunt aici… ai nevoie de ceva?”.

Alex și-a acoperit fața cu palmele. În sfârșit, l-au ajuns din urmă toate „n-am timp”-urile lui de altădată.

În acea seară, privind cum fratele lui cel „cu noroc” plânge pentru ceva ce nu se mai poate schimba, Ion a ridicat ochii spre cer și a șoptit:

– Mamă, să știi că eu sunt bine. Și, culmea, tot eu, ăla care a rămas „în urmă”, sunt fericit.

Fericit nu pentru casă.

Nu pentru curtea cu flori.

Fericit că atunci când mama a avut nevoie, el n-a spus „n-am timp”.

Și în tăcerea satului, printre greieri și stele, s-a înțeles clar:

uneori, cel bogat nu e cel care pleacă, ci cel care rămâne.

Nu-ți măsura părinții în metri pătrați și bani din cont.

Casa, pământul și banii se împart între frați, dar părinții nu se mai împart cu nimeni și nu se mai întorc.

Alege să rămâneți frați și după succesiune, nu dușmani pentru totdeauna