$$$

 - Daniele, scoate tot ce ai în rucsac acum, de nu ai încurcat-o! S-a răstit șeful la angajatul său.

În fabrica de pantofi a domnului Ionescu nu se auzea niciodată râs.

Doar zgomot de mașini, pași grăbiți și oftaturi ascunse.

Domnul Ionescu era renumit: om de afaceri „de succes”, cu foarte mulți bani. Costum scump, ceas strălucitor, mașină care întorcea orice cap pe stradă.

Dar mai era renumit pentru ceva: lumea se temea de el.

Daniel lucra acolo de câțiva ani. Era un bărbat simplu, cu fața arsă de griji mai mult decât de soare. Nu lipsea niciodată, nu întârzia, nu comenta. Își făcea treaba și atât.

De un timp, însă, ceva îl apăsa și mai tare decât oboseala zilnică:

fetița lui, Maria, de doar șapte ani, avea o problemă la picioare. Medicii îi spuseseră că are nevoie de pantofi medicali speciali, altfel durerile se vor agrava.

Pantofii aceia costau aproape jumătate din salariul lui.

Într-o zi, cu inima cât un purice, Daniel a bătut la ușa biroului mare, cu geamuri fumurii.

– Poftiți, a spus o voce rece dinăuntru.

Daniel a intrat.

– Domnule Ionescu… aș avea nevoie să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră.

– N-am timp acum, Daniel, a ridicat patronul privirea, nerveos. Vino altădată.

– E important… e despre salariul meu, despre fetița mea…

– Ți-am zis că nu am timp! Închide ușa la ieșire.

Cuvintele acelea au căzut peste el mai grele decât orice sac de marfă.

„N-am timp.”

Pentru el, pentru durerea copilului lui, pentru disperarea de acasă – nu era timp.

Zilele au trecut. Facturile s-au adunat. Maria plângea seara, când picioarele o dureau cel mai tare.

– Tati, mă dor iar… dar o să-mi treacă, nu?

– O să-ți treacă, iubita lui tati, șoptea el, și simțea cum îl ustură ochii.

Într-o dimineață, la lucru, a văzut pe linia de producție o pereche mică de pantofi ortopedici de copil. Exact măsura Mariei. Exact modelul recomandat de doctor.

I-a luat în mână. I-a întors, i-a privit tălpile.

Părea că ține în palmă o șansă.

„Doamne, ce să fac?”, își spunea.

Ar fi vrut să meargă iar la biroul lui Ionescu. Dar îi răsunau în urechi vorbele:

„N-am timp. Închide ușa la ieșire.”

În pauză, cu inima bubuind, Daniel a luat pantofii de pe raft și i-a pus în rucsac.

Nu ca un hoț.

Ca un tată disperat, care-și promitea în gând: „La salariu îi plătesc. Mă duc și spun. Doar să nu o mai doară până atunci…”

La final de program, în timp ce oamenii se pregăteau să plece, s-a auzit vocea aspră a patronului:

– Daniel! Vino puțin în birou. Cu tot cu rucsac.

Colegele și colegii s-au uitat unul la altul. Cineva murmură:

– Aoleu… l-a văzut cineva la raft.

Daniel simțea cum i se taie picioarele, dar a urcat. În birou mirosea a parfum scump și a frică.

Domnul Ionescu îl privea din spatele biroului, cu brațele încrucișate.

– Am primit un pont, Daniel, spuse rece. Că se mai „rătăcesc” produse prin rucsacuri.

Apoi, cu o voce tăioasă:

– Scoate tot ce ai în rucsac acum.

Daniel a înghițit în sec. Mâinile îi tremurau.

Știa că dacă îi găsește pantofii, e terminat.

Dar tot știa și că în viață sunt momente în care ori spui adevărul, ori te pierzi pe tine însuți.

A deschis fermoarul. Întâi au ieșit o sticlă de apă, o pachetă cu sendviș, o bluză veche.

La urmă, cu gestul unui om care se predă, Daniel a scos perechea de pantofi ortopedici și i-a pus pe birou.

– Deci e adevărat, mormăi domnul Ionescu, privindu-l cu asprime. Îmi furi marfa din fabrică, Daniel? De la mine? De la omul care îți dă salariu?

Daniel a ridicat, pentru prima dată, privirea.

– Nu sunt hoț, domnule Ionescu.

– Așa zic toți.

– I-am luat pentru că… pentru că fetița mea nu mai poate merge fără dureri. Medicii au zis că are nevoie fix de modelul ăsta. Am venit acum ceva timp să vorbesc cu dumneavoastră, dar… n-ați avut timp. Am vrut să cer o mărire, un avans, ceva. N-am mai știut ce să fac. Voiam să-i plătesc la salariu. Vă jur.

Se făcu liniște.

Patronul îl privea. Vedea inelul simplu de pe degetul lui Daniel, urmele de oboseală, uniforma ieftină, tremurul din voce.

– Știi cât costă pantofii ăștia?

– Știu, șopti Daniel. Prea mult pentru mine.

Domnul Ionescu își drese glasul, dar tonul îi era mai puțin aspru.

– Și ai ales să-i bagi în rucsac, ca un hoț.

– Am ales să înceteze fata mea să plângă noaptea de durere, spuse Daniel cu sinceritate. Dacă trebuie să plătesc, plătesc. Dacă vreți să mă dați afară, accept. Doar… vă rog, lăsați-mi pantofii. Pe ei nu-i mai pot pune la loc.

Cuvintele lui au atins ceva ce banii nu pot cumpăra: bucata de omenie pe care și cei mai duri o ascund pe undeva, bine.

Domnul Ionescu a tăcut o vreme. A luat pantofii în mână. Erau mici. Ridicol de mici în palmele lui.

Și, brusc, și-a amintit de fiul lui, de când era mic și nu își făcuse niciodată griji pentru astfel de lucruri. El niciodată nu avusese problema banilor pentru sănătatea copilului lui.

– Cum o cheamă pe fată? întrebă, mai moale.

– Maria, domnule. Are șapte ani.

Patronul a pus pantofii înapoi pe birou, în fața lui Daniel.

– Ia-i.

– O să vi-i plătesc, promit! Chiar dacă rămân fără bani luna asta, vin cu rate, doar…

– N-ai înțeles, îl opri Ionescu. Ia-i. Nu-i mai plătești. Sunt cadou pentru Maria.

Daniel a încremenit.

– Nu… nu pot să accept…

– Ba poți. Și trebuie. Și mai trebuie ceva, zise domnul Ionescu, oftând. Trebuie să îți cer scuze pentru ziua în care ți-am spus că n-am timp. Adevărul e că avem timp pentru bani, nu pentru oameni. Și azi mi-ai arătat cât de urât sună asta.

Daniel simțea cum i se umezesc ochii.

– Îți voi mări și salariul, continuă patronul, uitându-se pe fereastră. Nu pentru că ai luat pantofii. Ci pentru că ai avut curaj să recunoști și pentru că îmi dau seama cât te zbați pentru familia ta. Am nevoie de oameni ca tine aici, nu de roboți.

Daniel nu știa dacă să plângă sau să zâmbească.

– Mulțumesc, domnule… nu pentru bani. Pentru că… ați înțeles.

Domnul Ionescu a dat din mână, ca și cum ar fi vrut să alunge stânjeneala.

– Pleacă acum. Du-i fetei pantofii. Și… dacă mai ai nevoie vreodată de ceva legat de sănătatea ei, vii direct la mine. Promit să am timp.

În seara aceea, când Daniel a intrat în casă cu rucsacul în spate, Maria a alergat spre el, șchiopătând ușor.

– Tatiii! Ai venit!

El a scos încet pantofii și i-a pus pe pat.

– Uite, iubita mea… de azi nu te mai dor picioarele așa de tare.

Fetița i-a atins cu uimire.

– Sunt ai mei? Pe bune?

– Da, ai tăi.

Iar Daniel, privind-o cum îi încalță cu grijă, a simțit că toată rușinea, frica și umilința prin care trecuse se transformau într-un singur lucru: demnitatea unui tată care a făcut tot ce a putut pentru copilul lui.

Și, poate, undeva, într-un birou mare, cu geamuri fumurii, un patron bogat își învăța și el lecția:

că oamenii nu sunt cifre, iar rucsacurile lor nu ascund doar lucruri, ci și povești, și lacrimi, și motive pe care nu le vedem la prima privire.

Înainte să judeci un om care greșește, întreabă-te prin ce disperare trece.

Dacă ai fi în locul lui Daniel, ce ai face pentru copilul tău?

Distribuie si tu această poveste dacă ți-a plăcut!