$$$

 - Cum, tataie, apeși aici și o văd pe Ana din Italia?

Banca veche din curtea bunicilor scârțâia de fiecare dată când cineva se așeza pe ea, ca și cum ar fi vrut să spună: „Știu tot ce se întâmplă aici, sunt martoră de-o viață.”

Într-o după-amiază blândă, de toamnă, pe banca aceea stătea tataie Dumitru, privind lung la telefonul negru din palma lui. Îl ținea de parcă era o pasăre fragilă, care ar fi putut zbura dacă apăsa greșit.

Pe lângă el, nepoata lui, Maria, o fetiță cu ochii ca două stele jucăușe, tropăia nerăbdătoare.

– Tataie, hai! Ți-am zis că azi facem video cu Ana!

– Măi, Maricica… nu știu io cum să fac să apar acolo. Să nu stric ceva…

– Nu strici nimic! Dacă nu știi, învățăm. Pentru asta sunt nepoții, nu?

Bătrânul zâmbi cu colțul gurii, rușinat și duios.

De când plecase Ana, nepoata cea mare, în Italia să muncească, sufletul lui era parcă mai greu. În fiecare seară privea la poza ei din ramă și ofta, ca și cum și-ar fi dorit să-i audă măcar respirația.

Telefonul acela „deștept”, cum îl numea el, era pentru Dumitru un fel de cutie fermecată, dar prea complicată. Îl folosea doar să răspundă. În rest, îl ținea în buzunar ca pe o unealtă pe care n-o înțelege și de care îi e frică.

Maria se așeză lângă el, lipindu-și umărul mic de umărul lui mare, bătătorit de muncă și ani.

– Uite, tataie… vezi butonul ăsta rotund?

– Îl văd, îl văd… dar după ce-l apăs, să nu sară ceva…

– Nu sare nimic, Doamne ferește! Uite, îl apăs eu prima dată.

– Și io după?

– Da, după. Așa înveți.

Maria apăsă ecranul, iar imaginea se lumină. Bunicul tresări.

– Aoleu… s-aprins!

– Da, normal! Acum e pornit. Bun. Aici căutăm numele Anei… uite-l!

– Ana… fata lui tataie…

Privirea lui se înmuie. De parcă numele acela ar fi fost o rugăciune.

– Acum, tataie, apeși aici…

– Aici?

– Da! Acolo. Și o vezi pe Ana din Italia!

Degetul său aspru tremura. Apăsă ușor, parcă să nu rupă ecranul.

Telefonul începu să sune. Tuu… tuu…

Tataie își ținea respirația. Maria i-a luat mâna în a ei, mică și caldă.

Și deodată, pe ecran apăru chipul Anei.

Zâmbitoare. Obosită, dar vie. Acolo. Cu ei.

– TATĂĂĂĂIE!!!

– A… A… Ana… fata lui tataie… tu ești? Tu chiar ești…?

Ochii lui se umplură instant de lacrimi. Își duse palma la gură, de parcă nu-i venea să creadă.

Maria zâmbea cu mândrie. Bunicul era sfârâind de emoție.

– Tataie, ce faci? Ce bine te văd!

– Da’… da’ cum te văd io așa? Cum am ajuns io p-aici, măi, fată?

– Maria m-a sunat! Maria te-a învățat!

– Așa e… fata asta mică știe vrăji…

Au vorbit minute bune. Au râs. Au lăcrimat.

Ana le-a arătat bucătăria ei din Italia. Maria le-a arătat bunicii temele. Tataie a întrebat de sănătate, de muncă, de tot.

Când convorbirea s-a încheiat, Dumitru i-a mângâiat capul nepoatei.

– Măi, Mariușo, m-ai făcut să nu mai fiu bătrân azi. M-ai dus pân’ la Italia și m-ai adus înapoi.

– Tataie… nu te-am dus nicăieri. Doar ți-am arătat unde să apeși. Restul… restul e iubire.

Bătrânul clipi des, să nu plângă prea tare.

– Să știi tu ceva, fetița lui tataie… dorul învață și pe cel mai bătrân om orice. Da’ fără tine… n-aș fi știut pe ce lume sunt. Acolo să apăs… să mi-o văd pe Ana…

– Ți-am zis. Acolo apeși. Și o vezi. Oricând.

Tataie își strânse nepoata la piept, cu o forță pe care doar dorul o poate da.

Și într-o lume în care tehnologia îi copleșea pe cei mari, într-o curte modestă, pe o bancă veche, o fetiță și un telefon „deștept” au făcut ceea ce satul, distanța și anii nu au reușit:

au adus o familie la aceeași masă, în același timp, chiar și la mii de kilometri distanță.

Sună-ți bătrânii. Arată-le unde să apese, ca să nu apese dorul pe sufletul lor.

Câteva secunde pentru noi înseamnă o zi întreagă de fericire pentru ei.