#$$

 — Puneți benzină de 200 de lei, doamnă. Dacă nu v-a plăcut școala, ce să vă fac?

Vorbele șoferului îi loviră pieptul mai tare decât vântul rece. Pentru o secundă, mâna cu care ținea pistolul de la pompă tremură.

Mihaela își strânse mai bine vesta roșie peste bluza albastră și ieși dintre pompe. Vântul rece al nopții de noiembrie îi trecu prin material, dar nu spuse nimic. Era obișnuită cu frigul. Cu oboseala. Cu tăcerile.

Era al treilea schimb de noapte din săptămâna aceea. Dimineața lucra la supermarket, la casă. Seara, după ce îi lăsa pe copii la vecina de la doi, își punea uniforma de benzinărie și începea a doua tură.

„Încă puțin”, își zicea mereu. „Încă o lună, încă un sezon, încă un an… până când copiii mei n-or să mai ducă lipsă de nimic.”

Băiatul, Andrei, avea paisprezece ani și deja era mai înalt decât ea. Ioana, fetița, avea zece ani și încă adormea cu palma mică strânsă în mâneca hanoracului ei, de parcă așa se asigura că mama se va întoarce acasă.

Tatăl lor plecase demult, într-o după-amiază de vară în care mirosul de clătite se amestecase cu cel de țigări. Își amintea cum își aruncase geanta pe umăr și, fără să privească înapoi, spusese doar:

— Nu mai pot. Vă descurcați voi.

Atunci Mihaela învățase că „noi” se poate transforma într-un „voi” rece, într-o singură frază.

Un claxon o smulse din amintiri. O mașină gri, cu muzica dată prea tare, intrase brusc pe bandă. Farurile o orbiră o clipă, apoi motorul se opri lângă pompă.

Șoferul, un băiat de vreo douăzeci și ceva de ani, mestecând gumă, lăsă geamul jos.

— Seara bună, spuse Mihaela, apropiindu-se. Ce vă pun?

Ridică din sprâncene, măsurând-o din cap până-n picioare cu un zâmbet ușor ironic.

— Puneți benzină de 200 de lei, doamnă. Dacă nu v-a plăcut școala, ce să vă fac?

Vorbele lui îi loviră pieptul mai tare decât vântul rece. Pentru o secundă, mâna cu care ținea pistolul de la pompă tremură.

Nu era prima dată când auzea așa ceva. Mai fusese și „Ce, n-ați avut pile?”, și „Nu v-a ajutat nimeni la bac?”, și „De ce nu v-ați făcut ceva mai bun?”.

De obicei, tăcea. Închidea ușa peste tot ce simțea și continua să lucreze.

De data asta însă, chipul Ioanei i se întipări în minte. Fetița îi spusese cu o seară înainte:

— Mami, când o să fiu mare, vreau să fiu ca tine. Să nu renunț niciodată.

Respiră adânc. Își simți inima bătându-i în tâmple, dar își ridică ochii spre băiatul din mașină. Avea fața netedă, fără riduri, fără nopți nedormite, fără griji de facturi sau de ghiozdane de plătit.

— 200 de lei, da, spuse ea calm, și începu să alimenteze.

Benzina curgea, cifrele alergau pe ecranul mic, iar în timp ce aștepta să se umple suma, Mihaela simți cum în interiorul ei se rup ani de tăcere.

Se apropie din nou de geam și, fără să ridice tonul, zise:

— Știi ceva? Ai dreptate. N-am putut să merg mai departe la școală.

El rânji, pregătit parcă să mai spună o glumă, dar ochii ei nu mai erau deloc supuși.

— Ai dreptate când spui că n-am continuat școala, spuse Mihaela, privind direct în ochii lui, dar nu pentru că nu mi-ar fi plăcut. Mi-a plăcut să învăț. Doar că, la un moment dat, viața m-a împins într-o direcție în care a trebuit să las caietele și să mă apuc de muncă. A trebuit să am grijă singură de doi copii și să țin o casă întreagă pe umeri. Nu m-am oprit pentru că n-am putut… m-am oprit pentru că nu aveam de ales. Și să știi că uneori oamenii care muncesc nopți ca asta nu sunt cei care au fugit de școală, ci cei pe care viața i-a pus să învețe lecții mult mai grele, mult mai devreme decât ar fi trebuit.

Tânărul își pierdu zâmbetul. Încercă să se uite în altă parte, dar privirea Mihaelei îl ținu acolo.

— Lucrez două joburi, adăugă ea, ridicând ușor din umeri. Nu pentru că „nu mi-a plăcut școala”, ci pentru că îmi iubesc copiii mai mult decât îmi era frică de oboseală. Poate nu am diplomă, dar plățile la întreținere nu se fac cu note bune, ci cu bani câștigați cinstit.

Se opri o clipă, suficient cât să lase cuvintele să se așeze.

— Așa că, înainte să mai râzi de cineva care lucrează noaptea ca tu să poți merge unde vrei, gândește-te că poate femeia asta își plătește cu banii ăia caietele copilului tău de la școală, dacă o să ai vreodată.

Tânărul clipi des. Guma i se lipise de gingie, iar mâna îi rămăsese încremenită pe volan. Nu se așteptase la asta. Nu se așteptase ca „doamna de la pompă” să aibă o poveste, o inimă și o voce.

Mihaela trase ușor de trăgaci și opri alimentarea.

— Gata, 200 de lei, spuse ea, tonul redevenit calm. Bonul îl primiți la casă.

Se întoarse să plece, dar băiatul deschise ușa și coborî.

— Doamnă… îmi cer scuze, murmură el. Nu m-am gândit…

Ea îl privi cu aceeași privire liniștită.

— Ești tânăr. Ai timp să te gândești de acum înainte, zise. Să nu faci pe nimeni mai mic doar ca să te simți tu mai mare.

El încuviință rușinat, își trase gluga peste cap și plecă spre casă, cu pași mici.

Mihaela rămase o clipă lângă pompă, privind în gol. Nu mai simțea frigul la fel. O liniște ciudată o cuprinse, de parcă își recăpătase o bucată de demnitate pe care o lăsase ani de zile între rafturi de supermarket și pompe de benzină.

Când intră înăuntru, colega de la casă o întrebă:

— Ce s-a întâmplat? Te-ai cam înroșit la față.

Mihaela zâmbi firav.

— Nimic. Doar că, în seara asta, am învățat că nu trebuie să taci mereu, chiar dacă muncești mult.

La trei dimineața, când stația era pustie, se așeză la masă, își scoase telefonul vechi și deschise conversația cu Andrei.

„Cum e la lucru, mami?”, îi scrisese el cu două ore înainte.

Ea răspunse:

„Greu. Dar sunt bine. Pentru voi pot orice.”

Apoi, după câteva secunde de gândire, mai adăugă:

„Promite-mi că o să înveți. Nu ca să nu ajungi ca mine. Ci ca să poți alege ce vrei să fii. Eu sunt bine așa cum sunt, doar că vreau ca viața ta să fie cu un pic mai ușoară.”

Trimise mesajul și își sprijini fruntea de sticla rece a geamului. Afară, lumina palidă a felinarelor se reflecta în asfaltul umed.

„Sunt bine”, își repetă în gând. „Sunt obosită, dar sunt puternică. Și sunt mama lor. Și asta e mai mult decât orice diplomă.”

În frigul nopții, Mihaela nu mai era doar femeia de la pompă. Era dovada vie că uneori, iubirea scrie povești mai puternice decât orice carte.

Data viitoare când vrei să faci o glumă pe seama cuiva care muncește, oprește-te o secundă și întreabă-te: fără ei, unde ai mai ajunge? Distribuie mai departe această poveste dacă ți-a plăcut!