$$_

 Una dintre cele mai alese creații ale lui Aleksandr Grin

Lampa Verde

I.

La Londra, în iarna anului 1920, la colțul Piccadilly-ului și al unei străduțe lăturalnice, se opriră doi bărbați de vârstă mijlocie, îmbrăcați cu eleganță. Abia părăsiseră un restaurant rafinat, unde cineaseră, băuseră vin și glumiseră cu actrițe de la teatrul Drury Lane.

Acum, atenția le fusese atrasă de un tânăr zdrențăros, de vreo douăzeci și cinci de ani, ce zăcea nemișcat, în jurul căruia se adunase deja o mică mulțime.

— Stilton! — rosti cu dezgust un gentleman corpolent către înaltul său prieten, văzându-l aplecat asupra celui prăbușit. — Pe cuvânt, nu merită să ne pierdem vremea cu asemenea mizerii. E beat sau mort.

— Mi-e foame… și sunt viu, — șopti nenorocitul, ridicându-se cu greu pentru a-l privi pe Stilton, care părea cufundat în gânduri. — A fost doar o leșină.

— Reimer! — spuse atunci Stilton. — Iată prilejul de a pune la cale o farsă. Mi-a încolțit în minte un gând interesant. Jocurile obișnuite m-au plictisit, iar singurul fel cu adevărat plăcut de a te distra e să faci din oameni jucării.

Vorbele acestea fură rostite încet, astfel încât cel prăbușit, acum rezemat de un gard, nu le auzi.

Reimer, pentru care toate erau deopotrivă, ridică disprețuitor din umeri, își luă rămas-bun de la Stilton și porni spre clubul său, unde avea să-și petreacă noaptea. Stilton, însă, cu sprijinul mulțimii și al unui polițist, îl urcă pe nenorocitul vagabond într-un cab.

Diligența se îndreptă spre unul dintre hanurile de pe Guy Street. Tânărul se numea John Eve. Venise la Londra din Irlanda, în căutarea unei slujbe sau a unei munci cinstite. Orfan, fusese crescut în casa unui pădurar. În afară de școala primară, nu avusese parte de altă învățătură. Când împlinise cincisprezece ani, ocrotitorul său murise, iar copiii pădurarului plecaseră care în America, care în Țara Galilor de Sud, care în alte colțuri ale Europei. O vreme, Eve lucrase la un țăran gospodar.

Apoi i-a fost dat să guste din truda amară a minerului, a marinarului, a slujitorului într-un han; iar la douăzeci și doi de ani, lovit de o aprigă pneumonie, după ce ieși din spital hotărî să-și încerce norocul la Londra. Dar concurența neînduplecată și șomajul i-au arătat curând cât de anevoios e să afli o slujbă. Nopțile le petrecea prin parcuri ori pe cheiuri, flămând, sleit și vlăguit, până ce, așa cum am văzut, fu ridicat de Stilton, marele negustor și proprietar de depozite în City.

Stilton, la cei patruzeci de ani ai săi, încercase tot ce poate cumpăra un burlac bogat, lipsit de grijile hranei ori ale adăpostului. Averea sa se ridica la douăzeci de milioane de lire sterline. Ceea ce-i trecuse prin minte să pună la cale cu Eve era, în fond, o copilărie; dar Stilton se mândrea nespus cu ideea sa, căci se plăcea a se socoti om de mare imaginație și fantezie iscusită.

După ce Eve bău vin, se ospătă din belșug și-i povesti istoria vieții sale, Stilton îi spuse:

— Vreau să vă fac o propunere de la care ochii vi se vor aprinde numaidecât. Ascultați: vă dau zece lire cu condiția ca mâine să închiriați o cameră pe una dintre străzile centrale, la etajul al doilea, cu ferestrele spre stradă. În fiecare seară, între orele cinci și douăsprezece, pe pervazul acelei ferestre, întotdeauna aceleași, trebuie să ardă o lampă acoperită cu un abajur verde. Atâta timp cât lampa arde, în ceasurile rânduite, nu aveți voie să ieșiți din casă, să primiți pe cineva sau să vorbiți cu cineva. Pe scurt, e o treabă deloc anevoioasă, iar dacă primiți această îndatorire, vă voi trimite lunar câte zece lire. Numele meu nu vi-l voi spune.

— Dacă nu glumiți, — răspunse Eve, nespus de uimit de ciudata ofertă, — atunci sunt gata să uit chiar și de numele meu. Dar, spuneți-mi, vă rog: cât timp va dura această binefacere?

— E tainic. Poate un an, poate întreaga viață.

— Cu atât mai bine. Însă — îndrăznesc să întreb — de ce aveți nevoie de această stranie lumină verde?

— Taină! — rosti Stilton. — O mare taină! Lampa va fi semn pentru oameni și întâmplări despre care n-o să aflați niciodată nimic.

— Înțeleg. Adică nu înțeleg nimic. Foarte bine; dați banii și să știți că, de mâine, la adresa pe care mi-ați spus-o, John Eve va lumina fereastra cu lampa verde!

Astfel se încheie ciudata învoială, după care vagabondul și milionarul se despărțiră, pe deplin mulțumiți unul de celălalt.

La despărțire, Stilton îi spuse:

— Scrieți pe plicul de „poste restante” așa: „3-33-6”. Să mai știți și asta: nu se știe când, poate peste o lună, poate peste un an — pe neașteptate, deodată, vă vor vizita oameni care vă vor face un om înstărit. De ce și cum, nu am dreptul să vă destăinui. Dar se va întâmpla…

— Drace! — mormăi Eve, privind cabul ce-l ducea pe Stilton și răsucind gânditor bancnota de zece lire. — Ori omul acesta e smintit, ori eu sunt un norocos fără seamăn. Să-mi făgăduiască atâta belșug doar pentru o jumătate de litru de petrol ars pe zi!

În seara următoare, o fereastră de la etajul al doilea al casei posomorâte cu numărul 52 de pe River Street strălucea de o lumină verde, blândă. Lampa fusese așezată chiar lângă sticlă.

Doi trecători priveau un timp fereastra de peste drum; apoi Stilton zise:

— Așadar, dragă Reimer, când vă veți plictisi, veniți aici și zâmbiți. Dincolo de fereastră șade un nebun. Un nebun cumpărat ieftin, pe datorie, pentru multă vreme. Se va îmbăta de urât ori va înnebuni… dar va aștepta, fără să știe ce. Iată-l chiar acum!

Într-adevăr, o siluetă întunecată, rezemată cu fruntea de geam, privea în bezna străzii de parcă ar fi întrebat: „Cine-i acolo? Ce am de așteptat? Cine va veni?”

— Și totuși, și dumneata ești un nebun, dragul meu, — spuse Reimer, luându-și prietenul de braț și atrăgându-l spre automobil. — Ce amuzament e în toată această farsă?

— O jucărie… o jucărie vie, din carne și suflet, — zise Stilton, — cea mai delicioasă dintre desfătări!

II.

În anul 1928, unul dintre spitalele pentru săraci de la marginea Londrei răsuna de țipetele sfâșietoare ale unui bătrân abia adus: murdar, prost îmbrăcat, cu chipul ros de suferință, urla de durere cumplită. Își rupsese piciorul, alunecând pe scara întunecoasă a unei spelunci.

Rănitul fu dus în secția de chirurgie. Cazul se dovedi grav: fractura complicată provocase și ruptura vaselor de sânge.

După primele semne ale unui proces inflamator, chirurgul ce-l examina hotărî că operația era inevitabilă. Aceasta se făcu pe loc; apoi, epuizat, bătrânul fu așezat pe un pat și adormi curând. Când se trezi, îl văzu în fața sa pe același chirurg care-l lipsise de piciorul drept.

— Așa, deci, iată cum ne-a fost dat să ne întâlnim! — rosti doctorul, un bărbat înalt, cu privire tristă și chip grav. — Mă recunoașteți, domnule Stilton? Eu sunt John Eve, acela căruia i-ați poruncit odinioară să vegheze în fiecare seară lângă lampa verde. V-am cunoscut din prima clipă.

— O mie de draci! — bolborosi Stilton, cercetându-l cu uimire. — Cum s-a putut întâmpla asta? E cu putință?

— Da. Spuneți-mi, ce v-a schimbat atât de cumplit viața?

— Am pierdut totul… câteva înfrângeri mari la joc… panica de pe bursă… De trei ani sunt un cerșetor. Iar dumneavoastră? Dumneavoastră?

— Eu am ars lampa aceea ani la rând, — zâmbi Eve, — și, la început din plictis, apoi cu pasiune, am început să citesc tot ce-mi cădea în mână. Într-o zi am dat peste o veche carte de anatomie, uitată pe etajera camerei unde locuiam, și am rămas uluit. În fața mea se deschidea o țară fascinantă, plină de tainele trupului omenesc. Ca un amețit, am stat toată noaptea aplecat asupra cărții, iar dimineața m-am dus la bibliotecă și am întrebat: „Ce trebuie să învăț pentru a deveni doctor?” Răspunsul a fost batjocoritor: „Învățați matematică, geometrie, botanică, zoologie, morfologie, biologie, farmacologie, latina și câte altele.” Dar eu am stăruit cu încăpățânare, am întrebat mereu și mi-am notat totul cu grijă.

Pe atunci, ardeam lampa verde de aproape doi ani. Și într-o seară, întorcându-mă acasă (nu mai socoteam nevoie, ca la început, să stau încuiat șapte ceasuri fără ieșire), am văzut un bărbat cu joben care privea spre fereastra mea luminată cu un fel de dispreț amestecat cu necaz. „Eve e un prost desăvârșit! — mormăia acel om, fără să mă observe. — Așteaptă minuni făgăduite… da, el măcar are speranță, iar eu… eu sunt aproape ruinat!” Erați chiar dumneavoastră. Și ați mai adăugat: „O farsă stupidă. Nu merita banii aruncați.”

Aveam strânse destule cărți pentru a învăța, a învăța și iar a învăța, cu orice preț. Atunci, pe stradă, eram cât pe ce să vă lovesc, dar mi-am amintit că, prin batjocoritoarea dumneavoastră generozitate, aveam să ajung un om cu educație…

— Și mai departe? — întrebă încet Stilton.

— Mai departe? Bine. Dacă dorința arde puternic, împlinirea nu întârzie. În aceeași locuință cu mine trăia un student care s-a îndurat de soarta mea și m-a ajutat ca, după un an și jumătate, să trec examenele pentru a intra la colegiul de medicină. După cum vedeți, nu m-am dovedit lipsit de puteri…

Se lăsă o tăcere.

— N-am mai privit de mult spre fereastra dumitale, — grăi Stilton, cutremurat de povestea lui Eve, — de mult… de foarte mult timp. Și totuși, acum mi se pare că acolo încă arde lampa verde… lampa ce luminează bezna nopții. Iartă-mă.

Eve scoase ceasul.

— Zece fix. E timpul să dormiți, — îi spuse el. — Probabil, peste trei săptămâni veți putea părăsi spitalul. Atunci telefonați-mi — poate că vă voi da o slujbă în ambulatoriul nostru: să înregistrați numele bolnavilor care vin. Iar când coborâți scări întunecoase, aprindeți… măcar un chibrit.

11 iulie 1930