PORECLELE SINGURĂTĂȚII
✍️ADRIAN PĂUNESCU
„Singurătatea care mă condamnă
Să se numească început de toamnă, Și să se-mbrace în atâtea frunze
Încât să-mi fie gândurile-ascunse.
Dar nu,mai bine altfel să se cheme,
Ar fi probabil încă prea devreme, Când nici un car povara nu-şi răstoarnă,
Singurătatea se numeşte iarnă.
Și voi cădea aşa cum se mai cade
În margine de magice balade,
Şi primăvara mea neomenească,
În nici un fel n-o să se mai numească.
Şi-apoi de ce mă dor acestea toate? De ce te rebotez, singurătate,
Când mi-e destul în adâncimea sumbră,
Că vara mai am dreptul la o umbră?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu