sâmbătă, 30 august 2025

$$$_

 Mi-a spus azi că se rușinează cu mine când vin la școală. "Mama, de ce nu poți să te îmbraci și tu normal, ca mamele celorlalte fete?"


Stăteam amândouă în bucătăria mică, eu la masă curățând fasole pentru ciorba de mâine, ea în pragul ușii cu ghiozdanul încă în spate. Ana, fata mea de cincisprezece ani, tocmai se întorsese de la liceul din oraș. Observasem de ceva vreme că e mai tăcută când vine acasă, că ascunde invitațiile la ședințele cu părinții, că preferă să coboare din autobuz la marginea satului când o aduc eu la școală.


"Ce vrei să spui? Cum să mă îmbrac?" am întrebat, știind deja răspunsul.


"Nu în basma și fustă lungă, ca o... țărancă." Ultimul cuvânt l-a rostit aproape în șoaptă, de parcă i-ar fi fost rușine să-l pronunțe, deși exact asta suntem - femei care lucrăm pământul, care creștem animale, care păstrăm obiceiurile pe care generații întregi le-au transmis mai departe.


Am continuat să curăț fasolea, sorțindu-le cu atenție, separând boabele stricate. Gesturile mele i-au părut probabil banale, dar pentru mine fiecare bob selecționat însemna grijă pentru ce punem pe masă.


"Acele mame la care te referi... ele ce fac?" am întrebat în cele din urmă, fără să ridic privirea.


"Lucrează în birouri, la magazine, la primărie. Poartă haine normale, au unghii îngrijite, par... civilizate."


Cuvintele ei m-au lovit ca o palmă, deși m-am străduit să nu arăt asta. La treizeci și opt de ani, mâinile mele erau aspre, cu unghii scurte și cuticule crăpate din cauza muncii constante. Purtam basma pentru că era practic când munceam în grădină, iar fusta lungă era comfortabilă pentru toate treburile gospodărești - de la hrănit animalele la cules legumele.


"Ana, de ce crezi că te trimit la liceu în oraș?" am întrebat, ridicându-mă să pun apa la fiert.


S-a uitat la mine confuză, neînțelegând schimbarea de subiect.


"Ca să învăț, presupun."


"Ca să ai opțiuni pe care eu nu le-am avut," am corectat-o blând. "Ca să poți alege cum vrei să trăiești."


Prin fereastra mică a bucătăriei se vedea grădina din spatele casei, cu straturile de legume așezate în rânduri drepte, cu găinile care scurmau libere prin curte, cu prispă unde uscam plantele medicinale pentru ceaiuri. O viață simplă, dar care ne hrănea și ne ținea sănătoase.


"Nu trebuie să te rușinezi de mine, Ana. Dar nici eu nu trebuie să mă schimb ca să te simți tu mai bine în fața colegilor."


S-a așezat pe scaunul de lângă sobă, încă îmbrăcată în hainele de școală - blugi și un hanorac pe care îl economisisem luni întregi să i-l cumpăr.


"Alina are mereu bani de buzunar. Merge în fiecare weekend la mall cu mama ei. Diana își cumpără haine în fiecare lună. Iar eu trebuie să explic de ce pantofii mei sunt din anul trecut și de ce pachetul meu e cu pâine de casă și brânză făcută de noi, nu sendvișuri cumpărate."


Am oftat ușor. Înțelegeam. La vârsta ei și eu visam la o viață diferită, mai ușoară, mai strălucitoare decât cea din satul în care m-am născut.


"Ana, uite ce e," am spus, așezându-mă lângă ea. "Într-o zi, când vei fi mare, vei putea alege - să trăiești la oraș, să porți ce haine vrei, să lucrezi într-un birou dacă asta îți dorești. Dar până atunci, asta e viața noastră. Din munca asta te-am crescut singură, din munca asta te-am trimis la liceu, din munca asta ai ce mânca și ce îmbrăca."


Doar cine a trecut prin viața aspră a satului înțelege cu adevărat sacrificiile care se ascund în spatele fiecărei bucăți de pâine, al fiecărui ou, al fiecărui fruct din grădină.


A tăcut mult timp, jucându-se cu un fir din puloverul ei. Apoi a întrebat încet:


"Tata de ce a plecat? Pentru că era prea greu aici?"


Întrebarea ei m-a luat prin surprindere. Rareori vorbea despre tatăl ei, care ne părăsise când ea avea doar trei ani, plecând în Italia să lucreze și formându-și acolo altă familie.


"Nu, Ana. A plecat pentru că a vrut altceva de la viață. A vrut lucruri pe care satul nostru nu i le putea oferi."


"Și eu vreau altceva," a șoptit ea, evitându-mi privirea.


Mi-am strâns mâinile în poală, observând crăpăturile și bătăturile - însemne ale unei vieți de muncă. Mâini care au săpat pământul, au frământat pâine, au cules fructe, au mângâiat-o când era mică și avea febră. Mâini care nu s-ar potrivi niciodată cu unghiile lungi și date cu ojă pe care le admiră ea la mamele colegelor.


"Diferența între tine și tatăl tău este că tu ai oportunitatea să alegi altceva. Eu te trimit la școală, lucrez extra ca să-ți pot plăti cărțile, transportul, tot ce îți trebuie. Pentru ca într-o zi să poți decide singură ce fel de viață vrei."


Afară se lăsa seara, iar eu trebuia să mai hrănesc găinile, să mulg capra, să pregătesc cina. Viața la țară nu așteaptă, nu se oprește pentru discuții filosofice.


"Pot să te ajut," a spus Ana deodată, ridicându-se. "Să mulg eu capra în seara asta."


Am zâmbit, surprinsă de schimbarea ei. "Sigur. Îți aduci aminte cum te-am învățat?"


"Îmi amintesc," a răspuns, îndreptându-se spre ușă. "Deși colegele mele ar râde dacă ar ști că știu să mulg o capră."


"Poate. Dar în cazul unui dezastru global, tu vei ști să supraviețuiești, iar ele vor fi debusolate fără supermarket," am glumit.


A râs, un sunet pe care nu-l mai auzisem de mult în casa noastră mică.


Seara, după ce toate treburile au fost terminate, ne-am așezat pe prispa casei. Luna plină lumina grădina și livada din spatele casei, unde merii plantați de bunicul ei încă dădeau roade. Era o seară liniștită de septembrie, una dintre ultimele seri calde înainte ca toamna să se instaleze cu adevărat.


"Mamă," a spus Ana după o lungă tăcere, "nu mă rușinez cu tine. M-am exprimat greșit azi. Doar că... uneori e greu să fii diferit."


Am dat din cap, înțelegând perfect. "Știu, Ana. Am fost și eu adolescentă odată. Și eu voiam să fiu ca toți ceilalți."


"Tu nu ai vrut niciodată să pleci din sat?"


Am zâmbit în întuneric, amintindu-mi de visele mele de tânără.


"Ba da. Voiam să studiez, să ajung profesoară. Dar apoi a venit iubirea, a venit căsnicia, ai venit tu... și prioritățile s-au schimbat. Nu regret nimic, pentru că te am pe tine. Dar vreau să ai opțiunile pe care eu nu le-am avut."


Nu mai e ca pe vremuri, când un sat întreg creștea un copil și îl învăța valorile esențiale. Astăzi, tinerii sunt prinși între două lumi - cea tradițională a părinților și cea modernă care îi atrage prin strălucirea ei aparentă.


A trecut o lună de la conversația aceea. Ana nu mi-a mai spus niciodată că se rușinează cu mine. În schimb, într-o zi m-a rugat să o învăț să facă pâine de casă. Apoi a vrut să știe cum se prepară dulceața de prune după rețeta bunicii. Săptămâna trecută m-a întrebat despre plantele medicinale pe care le usuc pentru ceai.


Nu știu dacă va alege vreodată să trăiască la sat. Poate va pleca la facultate și nu se va mai întoarce niciodată. Sau poate va descoperi, ca mulți alții înaintea ei, că modernitatea nu aduce neapărat fericirea, și că în simplitatea vieții rurale există o bogăție pe care bancnota nu o poate cumpăra.


Ieri, când am dus-o la școală, m-a rugat să cobor cu ea din autobuz. Purtam basmaua și fusta mea lungă, mâinile mele erau la fel de aspre. Dar ea a mers mândră lângă mine până la poarta liceului și m-a îmbrățișat înainte să intre.


"Te iubesc, mamă," a spus simplu.


În drum spre casă, prin geamul autobuzului, priveam dealurile care înconjoară satul nostru. Câțiva bătrâni lucrau încă la câmp, adunând ultimele recolte înainte de venirea iernii. Case părăsite stăteau alături de altele îngrijite, cu grădini pline de flori. Satul nostru, ca multe altele din România, e un loc unde trecutul și prezentul coexistă într-un echilibru fragil.


Ce caut cu adevărat copiii noștri? O viață mai ușoară sau o viață cu sens? Confort material sau conexiuni autentice cu pământul și cu valorile care au susținut generații întregi?


Nu știu ce va alege Ana în cele din urmă. Dar știu că, orice drum va urma, va avea mereu un loc unde să se întoarcă. Un loc unde mâinile aspre ale mamei ei vor frământa pâine, vor culege merele din livadă și o vor îmbrățișa ori de câte ori va avea nevoie.


Pentru că, la final, nu hainele pe care le purtăm sau locul în care trăim ne definesc, ci valorile pe care le transmitem mai departe și dragostea care ne leagă unii de alții, dincolo de toate diferențele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$_

 MEMORIE CULTURALA - THÉOPHILE GAUTIER Théophile Gautier (n. 30 august 1811, Tarbes, Midi-Pyrénées, Franța – d. 23 octombrie 1872, Neuilly...