Treizeci de ani de prietenie se pot sparge într-o singură seară, când afli că cel mai apropiat om din viața ta te-a vândut pentru o mână de bani.
Marian și cu mine ne știam din clasa întâi. Împreună am furat mere din livada primarului, împreună am luat prima bătaie de la părinți, împreună am plecat la oraș să ne căutăm un rost în viață. Când am revenit în sat după douăzeci de ani, amândoi cu părul cărunt și cu povești de spus, am crezut că prietenia noastră e de nezdruncinat.
"Hai să bem ceva, măi Vasile," îmi spusese în seara aceea de noiembrie, când gerul începea să muște din obraji. În bucătăria lui caldă, cu sobă de fontă și miros de ceai de tei, îmi povestea despre problemele lui cu banca, despre creditele care îl apăsau, despre soția bolnavă și medicamentele scumpe.
L-am ascultat cu compasiune. Eu reușisem să strâng ceva bani din construcții, aveam casa plătită și o mică pensie. "Nu-ți face griji, Marioane," i-am spus atunci. "Prietenii se ajută între ei. Dacă ai nevoie de ceva, știi că poți conta pe mine."
Nu știam că în acea seară el deja vorbise cu cei de la primărie. Că le spusese despre banii mei, despre planurile mele de a cumpăra pământul de lângă pădure, despre toate secretele pe care i le încredințasem de-a lungul anilor.
Am aflat abia când au venit acasă să mă anunțe că pământul pe care voiam să-l cumpăr fusese deja vândut. "Cineva a făcut o ofertă mai bună," mi-au spus ei. "A știut exact cât ofereai tu și a dat cu zece mii mai mult."
În sat, secretele nu se păstrează mult timp. În câteva zile am aflat cine era cumpărătorul - un om de afaceri din oraș, același care îi dăduse lui Marian comisionul pentru informație. Trei mii de euro pentru că mi-a fost prieten.
Nu doar cei care au crescut la țară știu cât de mult poate să doară trădarea celui mai apropiat om. În orașele mari te înconjoară străini, dar la sat, când îți întoarce spatele cel pe care l-ai considerat frate, simți că se dărâmă o lume întreagă.
Când l-am întâlnit pe uliță, a încercat să-mi explice. "Vasile, înțelege-mă și tu. Soția are nevoie de operație, copiii mei au credite la bancă. Tu ai bani, eu nu aveam încotro." Mâinile îi tremurau când vorbea, iar ochii nu îndrăzneau să se întâlnească cu ai mei.
"Treizeci de ani, Marioane," i-am spus simplu. "Treizeci de ani am crezut că suntem prieteni." Nu am ridicat vocea, nu m-am certat cu el. Durerea era prea mare pentru scandal.
De atunci ne ocolim pe stradă. El își pleacă capul când mă vede, eu merg pe partea cealaltă a drumului. Satul e mic, dar cumva am reușit să trăim fără să ne intersectăm vorbele.
Vecinii spun că îi pare rău, că bea mai mult de când s-a întâmplat treaba asta. Că îmi vorbește de bine prin sat, că spune că sunt un om de cuvânt. Dar regretul nu poate să vindece rănile încrederii.
Îmi aduc aminte de vremurile când împărțeam totul pe jumătate - pâinea, banii de țigări, bucuriile și necazurile. Acum, când îl văd pe fereastră seara, cu lumina palidă în bucătărie, îmi pare un străin.
Poate că asta e cea mai grea lecție a maturității - să înveți că oamenii pe care îi iubești pot să te rănească cel mai adânc. Că prietenia, oricât de veche ar fi, poate să se spargă atunci când vine vorba de supraviețuire.
Nu l-am iertat și nu cred că o voi face vreodată. Pentru că nu e doar despre bani - e despre încrederea pe care o acorzi cuiva și care, odată pierdută, nu mai poate fi reconstruită. E despre faptul că, uneori, cei mai apropiați oameni din viața ta sunt cei care te pot răni cel mai profund.
În fiecare seară, când mă uit pe fereastră și văd lumina aprinsă la el acasă, îmi amintesc că prietenia adevărată nu are preț. Și că, din păcate, am aflat asta prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu