Pe tine te laud, prea frumoaso, pe tine
Și ție, prea tainico, ție mă-nchin,
Căci tu ești lumina ce stă trist pe mine
Și tu ești lumina de care sunt plin.
Pe tine te cânt, prea înalto, pe tine
Făptura ta-ncinsă în straie de preț,
Urechile tale rotunde și fine
Și șoldul tău cald care tremură-n jeț.
Domniță-ntocmită din fum și-ntristare,
Fecioară cu suflet trist și frumos,
La tine visez și culcat și-n picioare,
Pe tine te cânt și pe cal și pe jos.
Pe tine, căci nu nici floarea din glastră,
Nici floarea din baltă, nici floarea din crâng,
Atât de supusă și-atât de albastră
Ca tine, când vin să te strig și să plâng.
Ai pielița albă cum lebăda n-are,
Ai taine cum nici împărații nu au
Și totuși lași ochii în jos când strig tare
Că numai pe tine te cânt și te vreau.
Îți văd printre gratii brățările multe
Și-ți văd prin fereastră rotunzii tăi sâni,
Dar paznicul negru nu vreau să m-asculte
Și-ntruna-și asmute sălbaticii câini.
-- -- -- -- -- -- -- -- -- -- -- -- -- --
Zadarnic ai șolduri ca pânzele prinse
Pe vasul pornit cu furtuna în larg.
Că nu pot să-ți mângâi călcâile-ncinse
Și nici așezarea pe piatră s-o sparg.
În van port cuțitul cu teaca de aur
De brâul meu negru cu lanț atârnat,
Că nu e balaur, temutul balaur
Ce-aicea te ține sub zidul crăpat.
Și nu e nici tata să-l umplu cu daruri
Și nu e nici mama pe mâini s-o sărut
Și nu e nici hoț să-l astâmpăr cu zaruri
Și nu e nici crai să-l pot frânge pe scut.
Ci domn care doarme cu mâna sub ceafă
Prin cârciumi ascunse și bea ne-ncetat
Din plosca ușoară și groasă carafă
Râzând să te știe sub lanț ferecat.
Iar eu mă-nvârtesc în zadar lângă podul
Ce stă ridicat ca un deget în vânt
Și nu știu-n ce fel i-aș tăia nodul
Și nu știu-n ce fel aș putea să te cânt.
Căci gura mea n-are putere atâtă
Întreaga ta laudă s-o poată cânta.
Căci prea ești frumoasă și prea urâtă
Cetate în care eu nu pot intra.
Și, vai, cât aș vrea.
Doamne, vai cât aș vrea...
— Radu Stanca - Lamentația poetului pentru iubita sa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu