$$$

 La șaizeci și opt de ani, Elena își crește nepoții de parcă ar fi ai ei, pentru că fiica sa e în Italia de cincisprezece ani și copiii nu știu altă mamă decât bunica care le-a dat tot ce avea mai scump.

Mihai are acum șaptesprezece ani și Ana cincisprezece, dar pentru Elena par încă copiii de trei și un an pe care fiica sa, Ioana, i-a lăsat într-o dimineață de martie cu promisiunea că se întoarce în șase luni. Cincisprezece ani au trecut de atunci, iar Elena a devenit mama pe care copiii nu au avut-o niciodată cu adevărat.

"Bunica, de ce nu vine mama acasă?" o întreba Ana când avea șase ani, după o convorbire de zece minute la telefon cu Ioana din Torino.

"Pentru că face bani pentru voi, dragă," răspundea Elena, repetând aceeași minciună pe care și-o spunea și ei însăși. Dar cu fiecare an care trecea, răspunsul devenea din ce în ce mai gol de sens.

În casa cu trei camere din marginea satului, Elena a transformat dormitorul matrimonial în cameră pentru nepoți. Ea doarme în bucătărie, pe canapea, de cincisprezece ani. "Când se mărită Ana, îmi fac eu cameră," spune ea vecinelor, dar știe că nu va mai avea vârsta să se mute.

Dimineața începe la cinci pentru Elena. Își pune cafeaua, verifică dacă copiii dorm bine, apoi începe să pregătească micul dejun și să pună rufele la spălat. La șase îi trezește pe Mihai și Ana, îi ajută cu lecțiile de care a uitat să se ocupe seara, le împachetează mâncare pentru școală și îi conduce la stația de autobuz.

Doar cei care au crescut copii de două ori în viață știu că la șaizeci de ani nu mai ai răbdarea de la treizeci, dar ai de zece ori mai multă dragoste și îngrijorare.

În fiecare lună vine un plic de la Ioana cu câteva sute de euro și o scrisoare scurtă: "Pentru copii. Spune-le că îi iubesc." Elena împarte banii cu grijă - haine pentru copii, cărți pentru școală, medicamente pentru ea. Nu își cumpără niciodată nimic pentru plăcerea ei.

"De ce nu îți iei o rochie nouă, bunico?" o întreabă Ana când merg împreună la piață.

"Am destule rochii," răspunde Elena, privind spre rochia cu flori pe care o poartă de cinci ani și care începe să se decoloreze la spălat.

Când copiii se îmbolnăvesc, Elena îi veghează nopți întregi. Nu are pe cine să înlocuiască, nu are unde să ceară ajutor. În nopțile cu febră ale Anei sau când Mihai a avut pneumonia la douăsprezece ani, Elena și-a dat seama cât de singură e în responsabilitatea asta imensă.

"Bunica, tu nu obosești niciodată?" o întreabă Mihai într-o seară când ea încă spălă vase la ora unsprezece.

"Obosesc, dragul bunicii, dar voi aveți nevoie de mine," răspunde ea, ștergându-și mâinile de șorțul uzat.

Te-ai întrebat vreodată câte bunici din România cresc copii străini pentru ei, în timp ce propriii părinți sunt străini pentru copiii lor?

Ioana sună de Crăciun și de ziua copiilor. Conversații de cincisprezece minute în care le întreabă despre școală, le promite că vine în vizită "anul acesta sigur" și le spune că îi iubește. Copiii răspund politicos, ca la o rudă îndepărtată, apoi vin să se așeze lângă Elena să o întrebe ce fac a doua zi.

"Îți amintești cum arată mama?" o întreabă Elena pe Ana într-o zi.

"Din poze," răspunde fata. "Dar nu îmi amintesc să mă fi îmbrățișat vreodată."

Elena simte un nod în gât. Pentru Ana și Mihai, ea e mama, tata, bunica, tot. E cea care i-a învățat să meargă, să vorbească, să citească. E cea care a stat cu ei când au fost bolnavi, cea care i-a dus la prima zi de școală, cea care îi ajută cu temele în fiecare seară.

Când Mihai și-a luat primul salariu dintr-un job de vară, a venit acasă cu un buchet de flori pentru Elena.

"Pentru tine, bunico. Pentru tot ce ai făcut pentru noi."

Elena a plâns în noaptea aceea, realizând că într-adevăr a crescut doi copii minunați, dar la prețul propriei vieți. Nu și-a trăit bătrânețea, nu și-a avut liniștea binemeritată, nu și-a avut timpul ei.

Acum, când Ana vorbește despre facultatea din București și Mihai despre planurile de viitor, Elena se întreabă ce va face când vor pleca și ea. Va rămâne singură în casa prea mare, cu amintirile unei maternități de împrumut care i-a umplut viața cu sens, dar i-a luat tot ce avea mai scump - tinerețea, sănătatea, șansa la o bătrânețe liniștită.

Dar când îi privește pe cei doi adolescenți care se pregătesc de culcare, Elena știe că nu regretă nimic. Pentru că dragostea unei bunici nu cere nimic în schimb, doar speranța că cei pentru care ai sacrificat totul vor fi fericiți și vor avea o viață mai bună decât a ta.