$$$

 Tot ce mai am e încapsulat în această fotografie îndoită de o mie de ori.

Dacă m-ai fi întrebat acum cincisprezece ani unde voi fi astăzi, ți-aș fi descris o casă la marginea orașului, poate o grădină mică unde să cultiv roșii și ardei, și nepoți alergând în jurul meu. Niciodată, nici în cele mai întunecate coșmaruri, nu mi-aș fi imaginat că "acasă" va însemna un colț sub podul de la Dâmbovița, cu un cărucior de supermarket plin cu tot ce mai posed și o fotografie atât de îndoită și decolorată încât trebuie să închid ochii ca să-mi amintesc cu adevărat chipurile din ea.

Lumea mă știe ca Nea Gelu, omul care doarme sub pod și strânge sticle. Au trecut atât de mulți ani de când cineva m-a strigat pe numele real – Aurelian Munteanu – încât uneori mă întreb dacă acea persoană a existat vreodată. Dacă într-adevăr am fost cândva contabil la o fabrică de mobilă, cu apartament în rate, Dacia parcare în față și vacanțe la mare în fiecare august.

Fotografia o țin într-o pungă de plastic, învelită în două șervețele curate pe care le schimb săptămânal. Nu o scot des – doar când singurătatea devine insuportabilă sau când trecătorii sunt suficient de generoși încât să îmi permit luxul unei beri, care îmi dezleagă limba și amintirile.

Suntem patru în fotografie: eu la 35 de ani, cu părul încă negru și mustața îngrijită de care eram atât de mândru; soția mea, Dana, cu părul blond prins într-o coadă simplă; și cei doi copii ai noștri, Alexandru și Mihaela, de 10 și 7 ani. Stăm în fața bradului de Crăciun, în decembrie 1997. Alex ține în brațe o mașinuță cu telecomandă, iar Mihaela își strânge la piept o păpușă nou-nouță.

Era ultimul Crăciun înainte ca totul să se prăbușească.

Nu pot spune că a fost un singur eveniment. Mai degrabă, a fost o cădere lungă, treaptă cu treaptă, până când am ajuns aici. Privatizarea fabricii, disponibilizările, ratele care nu mai puteau fi plătite, divorțul, alcoolul care a devenit prieten, apoi stăpân. Alex a plecat la facultate în străinătate – ultima oară când am vorbit era undeva în Olanda. Mihaela s-a mutat cu mama ei în alt oraș. Anii au trecut, legăturile s-au rupt, iar adresele și numerele de telefon s-au pierdut în haosul evacuării, când toate actele și agenda mea au dispărut.

Azi e o zi bună. Am strâns sticle de aproape cincizeci de lei și mi-am permis o pâine întreagă, nu doar jumătatea stătută pe care mi-o dă uneori brutarul de pe Magheru când se închide magazinul. M-am spălat la fântâna din parc și mi-am schimbat tricoul cu unul primit de la centrul social. E aproape curat, aproape întreg. De-aș putea spune același lucru despre mine.

La colțul străzii, unde obișnuiesc să stau când e vreme bună, o fetiță de vreo cinci ani mă privește curioasă. Mama ei o trage de mână, ca toate mamele care își învață copiii să se ferească de oamenii ca mine. Dar fetița rezistă.

"De ce stai aici, nenea?" întreabă ea, cu acea directețe pe care doar copiii o pot avea.

Mama ei o trage mai tare, dar eu zâmbesc. Un zâmbet știrb, dar sincer.

"Pentru că aici e acasă acum," răspund simplu.

"Și unde era acasă înainte?"

Mă gândesc la apartamentul nostru – trei camere, bucătărie, baie, un balcon mic unde Dana ținea mușcate. Mă gândesc la canapeaua de pe care urmăream meciurile de fotbal cu Alex, la biroul unde Mihaela își făcea temele, la bucătăria unde în fiecare duminică făceam clătite.

"Într-un loc care nu mai există," răspund în cele din urmă.

Mulțumită de răspuns, fetița se lasă în sfârșit trasă de mama ei, care acum aproape fuge.

Nimeni nu vrea să contemple că doar câțiva pași greșiți ne despart pe toți de stradă. E mai ușor să crezi că oamenii ca mine au fost dintotdeauna așa, că aparținem unei specii diferite.

Tinerii din ziua de azi nu își pot imagina cum e să-ți pierzi totul treptat. Cred că sărăcia e doar lipsa ultimului iPhone. Nu înțeleg cum e să ai un trecut care să te bântuie, o viață anterioară care să-ți apară în vise.

Când cerul începe să se întunece, mă îndrept spre adăpostul meu de sub pod. Alți doi bărbați și-au făcut deja culcușul acolo – Marian, fost mecanic auto, și Vasile, despre care nimeni nu știe nimic, pentru că nu vorbește niciodată despre trecut. Fiecare om al străzii are povestea lui, dar mulți aleg să o îngroape adânc.

Îmi aranjez pătura primită de la Crucea Roșie și îmi verific, ca în fiecare seară, "comorile": fotografia, un pix care încă scrie (cine știe când voi avea nevoie să completez vreun formular), o carte de identitate expirată pe care nu mai am bani să o reînnoiesc, un pieptene din plastic și o sticlă de apă pe jumătate plină.

Odată, demult, când pași grăbiți ne separau de cei care dormeau pe cartoane, eram obișnuit să judec. Să cred că există o diferență fundamentală între "ei" și "noi". Acum știu mai bine. Acum știu că viața nu e niciodată sigură, că ceea ce construiești în decenii se poate nărui în luni.

În zilele cele mai grele, când frigul pătrunde prin hainele subțiri sau când stomacul e atât de gol încât mă doare, scot fotografia și privesc chipurile zâmbitoare. Le vorbesc în șoaptă, le spun ce am făcut în ziua respectivă, ca și cum ar putea să mă audă. Le cer iertare, din nou și din nou, pentru că nu am fost suficient de puternic, suficient de deștept, suficient de bun pentru a menține totul împreună.

Uneori mă gândesc să-i caut. În era internetului, nu poate fi atât de greu. Dar apoi privesc în jos la hainele mele, la mâinile murdare, la barba neîngrijită, și știu că nu e corect. Ce le-aș spune? Cum aș putea explica? Mai bine să rămân un tată și un soț care a dispărut, decât un cerșetor care le bate la ușă.

Astăzi, însă, ceva s-a schimbat. În timp ce stăteam la colțul obișnuit, un bărbat în costum s-a oprit brusc în fața mea. M-a privit lung, a ezitat, apoi a spus un nume pe care nu l-am mai auzit de ani de zile:

"Domnul Munteanu? Aurelian Munteanu?"

Am ridicat ochii, surprins și speriat în același timp. Cine mai știa acest nume?

"Lucram la fabrica de mobilă," a continuat el. "Eram stagiar în departamentul contabil când erați șef acolo. Nu sunt sigur dacă vă amintiți..."

Nu-mi aminteam fața lui, dar cuvintele lui au deschis o ușă spre trecut. Fabrica, colegii, biroul cu ferestrele spre curte.

"Cum... cum m-ați recunoscut?" am întrebat, brusc conștient de aspectul meu.

"Ochii," a răspund el simplu. "Aveți aceiași ochi."

A stat de vorbă cu mine. Mi-a cumpărat o cafea și un sandwich. Mi-a povestit despre foștii colegi – cine s-a pensionat, cine a murit, cine s-a reprofilat. Apoi, înainte de a pleca, m-a întrebat dacă poate face ceva pentru mine.

Am ezitat. Mândria e ultima posesiune a unui om sărac. Dar apoi m-am gândit la fotografie, la chipurile care se șterg încet din cauza manipulării constante și a umezelii.

"Ați putea... să faceți o copie a acestei fotografii?" am întrebat, scoțând-o cu grijă din învelișul ei protector.

A privit fotografia, apoi din nou la mine, și am văzut în ochii lui înțelegerea. A luat-o cu grijă, promițând că mi-o va aduce înapoi mâine, împreună cu câteva copii.

"Și dacă... dacă știți ceva despre ei..." am adăugat, arătând spre chipurile din fotografie.

A dat din cap, a notat ceva într-un carnețel, și a plecat, lăsându-mă cu un sentiment ciudat – un amestec de speranță și teamă. Ce-ar fi dacă ar afla unde sunt copiii mei? Ce-ar fi dacă ar afla ei unde sunt eu?

Acum, întins pe pătura mea sub pod, cu zgomotul mașinilor deasupra capului, mă gândesc la ziua de mâine. Va veni înapoi? Îmi va aduce vești? Sau va fi doar o altă dezamăgire într-o viață plină de ele?

Fotografia nu e cu mine în seara asta, și mă simt ciudat de vulnerabil fără ea. E ca și cum ultimul fir care mă leagă de persoana care am fost cândva a fost tăiat. Dar poate, doar poate, în locul lui se va țese ceva nou.

Închid ochii și, ca în fiecare noapte, îmi imaginez că sunt acasă. Că Dana doarme lângă mine, că Alex și Mihaela sunt în camerele lor, în siguranță. Că mâine mă voi trezi devreme pentru a merge la serviciu, că viața continuă în normalitatea ei banală și perfectă.

E o poveste pe care mi-o spun în fiecare noapte. Singura diferență e că, în seara asta, pentru prima dată după mulți ani, există o umbră de posibilitate că ar putea deveni, într-un fel sau altul, realitate.

Mă întreb câte suflete trec pe lângă noi în fiecare zi, purtând fotografii îndoite ale unor vieți pe care le-au pierdut? Câți dintre cei pe lângă care trecem fără să-i vedem au fost cândva ca noi, și câți dintre noi am putea ajunge, într-o zi, ca ei?

Nimeni nu vrea să fie uitat. Nimeni nu vrea să dispară fără urmă. Poate de aceea mă agăț de această fotografie veche – nu doar pentru că îmi amintește de fericire, ci pentru că îmi confirmă că, odată, am existat. Că am contat pentru cineva. Că am fost iubit.

Și poate, doar poate, mai sunt încă.