$$$

 Iar ei stăteau din nou în aceeași mică cafenea de la colțul vechiului cartier – Mariana și Alexandru.

Ea – o femeie înaltă și rafinată, cu șuvițe întunecate de păr care niciodată nu se supuneau, mereu scapând din elastice sau clame, ca și cum ar fi vrut să-i amintească că e vie, reală.

El – un bărbat solid, cu ochii obosiți dar calzi, lăsați de zâmbetele sincere, care nu cruțau nimic. La tâmple îi apăruseră fire albe, dar îi dădeau doar o aură de noblețe.

Stăteau față în față, ca și cum timpul s-ar fi oprit. El amesteca cu grijă zahărul în ceașca ei de cafea, știind că avea nevoie exact de două lingurițe. Ea, ca întotdeuna, îndoia o șervetă de hârtie în degete, transformând-o într-un mic sul compact.

Păreau atât de natural împreună, de parcă nu s-ar fi despărțit niciodată. Dar eu știam – în ochii lor se ascundea o viață întreagă de alegeri, durere, nesiguranțe și… iubire.

"Mariano, spune-mi cum v-ați cunoscut?" am întrebat într-o zi, nemaiputându-mi stăpâni curiozitatea.

Ea s-a uitat la Alexandru, ca și cum i-ar fi cerut permisiunea. El a încuviințat.

"Lucram atunci la bancă," a început ea, privindu-și mâinile. "Abia mă angajasem, totul era nou, înfricoșător... Iar el..." a râs scurt.

"Iar eu eram șeful arogant al departamentului," a completat Alexandru cu un râs stins.

Mariana a clătinat din cap:

"Era nesuferit. Toate fetele din birou tăceau când intra. Costum scump, mers măsurat, privirea lui... Dar se uita numai la mine."

"În costumul tău albastru și cu gropița în obraz," a adăugat el încet. "Râdeai așa de tare, că toată încăperea strălucea."

Mariana a zâmbit și și-a atins instinctiv obrazul.

"Apoi... Apoi m-a invitat la cină. S-a îmbătat. Și mi-a mărturisit că e căsătorit."

A căzut tăcerea. Amintirea s-a lăsat grea, ca un giulgiu. Alexandru a strâns ceașca. Mariana se uita departe, în trecut.

"Am hotărât atunci – nu voi fi cealaltă femeie. Niciodată nu voi fi cealaltă femeie."