$$$

 

Paștele – fundamentul hristologiei liturgice și matrice simbolică a ciclului sacru

Sărbătoarea Paștelui reprezintă punctul axial al anului liturgic în tradiția creștină, concentrând în sine întreaga teologie a mântuirii, a Învierii și a restaurării firii umane prin Hristos. În perspectiva patristică și bizantină, Învierea nu este doar un eveniment istoric unic, ci transfigurarea reală a lumii create, un act eshatologic anticipat în timp, manifestat în spațiul eclesial¹.

Definit încă din secolul al IV-lea drept praznicul praznicelor, Paștele este instituționalizat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), care fixează criteriile de calcul ale datei: prima duminică după prima lună plină ce urmează echinocțiului de primăvară². În practica liturgică ortodoxă, aceasta este precedată de un amplu ciclu de pregătire spirituală – Triodul –, care culminează în Săptămâna Mare și atinge apogeul în Noaptea Învierii, când „Lumina lui Hristos luminează tuturor”³.

Simbolistica pascală, consolidată în spațiul românesc ortodox de-a lungul secolelor, funcționează ca un sistem coerent de semne și rituri care transmit sensuri teologice prin forme culturale accesibile. Lumina pascală este mai mult decât un simbol: ea este epifania harului, reactivată anual într-un ritual de o pregnanță mistică rară⁴. Oul roșu, alături de pască și miel, nu sunt simple elemente de folclor alimentar, ci transpun în plan material realități dogmatice: jertfa, viața nouă și comuniunea euharistică⁵.

În antropologia religioasă românească, Paștele are și funcția unei sărbători de restaurare a ordinii cosmice și sociale. Încondeierea ouălor, îmbrăcămintea nouă, spălatul ritual și gesturile de împăcare reflectă nu doar continuitatea unor arhetipuri agrare și solare, ci și înrădăcinarea profundă a misterului Învierii în mentalul colectiv⁶. Salutul „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!”, devenit marcă de recunoaștere identitară, are valoare de mărturisire și actualizare liturgică a realității eshatologice⁷.

Paștele nu este, așadar, o simplă aniversare a unei narațiuni sacre, ci o reactualizare a actului mântuitor într-un timp liturgic care transcende cronologia obișnuită⁸. În tradiția ortodoxă, această reactualizare este percepută ca o participare efectivă la victoria asupra morții, un exercițiu comunitar al speranței și o reinstaurare a sensului ontologic al existenței.

________________________________________

Simboluri și obiceiuri pascale în spiritualitatea liturgică creștină: origine, funcție și valențe teologice

Obiceiurile pascale, departe de a fi simple manifestări folclorice, constituie un corpus de practici rituale cu rădăcini adânci în liturgica și simbolismul creștin răsăritean, având funcție de reactualizare a misterului pascal într-o formă sensibilă și accesibilă comunității.

Lumina neîntreruptă a Învierii, cunoscută sub numele de „Sfânta Lumină”, este centrală în teologia pascală ortodoxă. Adusă tradițional de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare și distribuită în noaptea Învierii, ea nu este doar un simbol al biruinței asupra morții, ci și semnul prezenței necreată a harului divin, o epifanie a Luminii taborice, participabilă comunitar și trăibilă liturgic.

Încondeierea ouălor – ritual întâlnit cu precădere în spațiul românesc – are o dublă semnificație: pe de o parte, oul este arhetip al vieții, al începutului absolut, iar pe de altă parte, culoarea roșie amintește de sângele răscumpărător al lui Hristos. Decorarea ouălor cu motive geometrice, vegetale sau solare păstrează un substrat simbolic de origine precreștină, reinterpretat creștin în cheie pascală.

Alte obiceiuri pascale specifice spațiului românesc, precum spălatul cu apă sfințită, îmbrăcarea hainelor noi, ciocnitul ouălor și procesiunile rituale în jurul bisericii, au funcție de purificare, reînnoire și reafirmare a apartenenței la comunitatea credinței. Toate converg spre ideea restaurării simbolice a omului și a lumii, ca răspuns viu la Înviere.

________________________________________

Răstignirea lui Hristos – jertfa iubirii restauratoare și temelia mântuirii

În teologia ortodoxă, Răstignirea lui Hristos nu este percepută doar ca un eveniment istoric, ci ca actul suprem al iubirii divine, prin care Fiul lui Dumnezeu asumă suferința și moartea pentru a restaura comuniunea omului cu Dumnezeu. Această jertfă este interpretată ca o predare voluntară a vieții, o kenoză prin care Hristos își golește de sine pentru a împlini voia Tatălui și a oferi omenirii posibilitatea îndumnezeirii.

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii care cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și să învieze⁹.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, a acceptat de bunăvoie să sufere și să moară pentru mântuirea noastră¹⁰. Prin această jertfă, El a înlocuit Legea veche cu Legea harului, deschizând calea către viața veșnică pentru toți cei care cred în El.

Pentru Sfântul Atanasie cel Mare, Crucea este „instrumentul prin care moartea însăși a fost omorâtă și stricăciunea a fost înghițită de nestricăciune” (De Incarnatione, §54). Sfântul Grigorie Teologul adaugă: „A fost trebuință ca Dumnezeu să Se facă om și să moară, ca să putem trăi noi” (Cuvântarea 45, La Sfânta Paști). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „A fost răstignit pe Cruce și totuși a atras lumea întreagă la El. Aceasta nu este lucrare omenească, ci Dumnezeiască”.

Această taină a Răstignirii, de nedespărțit de Înviere, constituie centrul credinței pascale. Este taina prin care moartea este transfigurată și devine cale spre viață veșnică, iar suferința, primită cu dragoste, devine izvor de mântuire.

________________________________________

1. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 2006, p. 250.

2. Canonul 1 al Sinodului I Ecumenic, Pidalionul, ed. cit., p. 47–49.

3. Triodul, Editura Institutului Biblic, București, 2000.

4. Arhim. Sofronie (Saharov), Nașterea întru Împărăție, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

5. Pr. Prof. Ene Braniște, Liturgica Generală, EIBMBOR, București, 1993, p. 368–370.

6. Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas, București, 1998.

7. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. II, Deisis, 2008.

8. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1978.

9. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II–III, București, 2006.

10.  Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., 1993. 

Foto :

Învierea Domnului, icoană rusească de la jumătatea veacului al XVII-lea.