$¢

 Atunci când i s-a cerut să-şi scrie biografia, Hans Christian Andersen răspundea că „Răţuşca cea urâtă” ar sta la îndemâna oamenilor drept variantă plauzibilă… Alt gând, precum o mică ruptură, ar da de înțeles că „Viața mea este o frumoasă poveste cu zâne, bogată și fericită” („Povestea vieții mele”/1853)…

Uneori, ficțiunile din viața noastră sunt mai puțin dureroase decât realitatea. Adevărul are propria greutate și aceasta nu poate fi limitată. În general, oamenii vor să creadă că sunt ceea ce au la îndemână să își amintească. Uneori, suntem ceea ce dorim să uităm; ceea ce vrem să lăsăm în urmă, ceea ce dorim să fi uitat, se încăpățânează să rămână, mai mult, se întoarce după tine… Născut pe 2 aprilie 1805, în Odense, Hans Christian Andersen şi-a petrecut copilăria într-o căsuţă sărăcăcioasă. Urmase câteva clase primare, după care era trimis, la muncă, împreună cu alţi copii de aceeaşi condiție social… Departe, ai șansa ca unele lucruri să rămână difuze, precum paginile smulse dintr-o carte; toată lumea are amintiri, față de unele nici nu știu cum am putea simți mândrie, înseamnă, mai mult, șoapte pe care le dorim reduse la tăcere, amintiri pe care am vrea să le schimbăm… La 14 ani, după moartea tatălui, a plecat înspre Copenhaga, fiind întâmpinat cu multă înțelegere de două familii, Collin şi Wulff; cu sprijinul lui Jonas Collin, unul dintre protectorii săi, reuşea să devină elev al şcolii din provincia Slagelse, apoi al şcolii din Elsinor (până în 1827)… Desigur, ironia și batjocura colegilor nu sunt imagini care se pierd ușor, tânărul Andersen și-ar fi dorit să ardă ceea ce ținea de trecutul său (împreună cu prezentul), dar ambiția i-a oferit un timp intermediar (intra la Universitate, studiind filologia și filosofia) în drumul către gloria literară…

Exeperiențele se adunau și căpătau importanță. În 1829, îi era remarcată povestirea „O plimbare pe jos, de la canalul Holmen până la capătul dinspre miazănoapte al insulei Amoger”; tot atunci se poate scrie despre debutul în teatru – cu vodevilul eroic „Amorul pe turnul Nicolai”; în 1830, publica primul volum de „Poezii”. În călătoriile sale, la mijlocul anului 1841, Andersen și-a dat întâlnire cu Dobrogea (pe drumul dinspre Constantinopol către Vestul European). În 1845, traducerile în limba engleză ale operei sale au început să atragă atenţia dincolo de îngustele granițe ale danezilor; cucerea întreaga Peninsulă Scandinavă, Statele Unite ale Americii, Asia; poveştile sale au fost traduse în peste 125 de limbi; pe 6 decembrie 1867, oraşul său natal, Odense, îl proclama „cetăţean de onoare”; intrase în atenţia familiei regale, fiind invitat, în repetate rânduri, la reşedinţa acesteia, petrecându-şi o parte a timpului într-o companie „selectă”...

Dar a trăit viaţa în singurătate (discutabilă /câtă vreme aceasta poate să-i „reunească” pe doi sau mai mulți oameni/, oricum asumată), intrând în veșnicie din 4 august 1875 (în casa negustorului Melchior, unul dintre bunii săi prieteni, la care locuia de ceva vreme)... Trecuse, de mult, granița în tărâmul basmelor, fără să se mai poată întoarce – din fericire pentru lumea literară, pentru fiecare copil care îi citește poveștile... Obișnuiții sunt acolo unde îi așează locul; seamănă, inclusiv cu Hans Christian Andersen; poate că marele scriitor ar fi vrut să fie, câteodată, în locul lor/împreună cu ei, ducând o viață măruntă; totodată, și-ar fi spus că talentul nu înseamnă geniu, energia nu transformă talentul în geniu, boala cea mai dureroasă este viața după cum „viața este cea mai bună poveste”, rămân în urma ei ideile fiecăruia...

Nicolae Tomescu, CALENDAR oameni, evenimente, inimi, Editura „Prospexi” (2024), pp. 173-174