$$$

 HAIG ACTERIAN - DRUMUL FĂRĂ ÎNTOARCERE

I-am rezervat o pagină celui care a fost Haig Acterian. Sunt documente inedite, printre care și o serie de scrisori către soția sa Marietta Sadova, în drumul său spre moarte… pe frontul de est. Amintesc că Marietta Sadova și Haig Acterian s-au întâlnit în 1926. La doi ani de la această întâlnire, Marietta divorţează de Ion Marin Sadoveanu şi rămâne alături de Haig până la dispariţia lui din vara lui 1943, în zona Kuban din Crimeea. După cei 13 ani petrecuţi împreună, în 1939 își vor legaliza legătura lor. Naşi de cununie le-au fost Nina Rareş şi Mircea Eliade.

Dar cine a fost Haig Acterian?

S-a născut la 5 martie (stil vechi) 1904, în orașul Constanţa, într-o familie de armeni. A avut doi fraţi: Arşavir şi Jeni. Primul an de liceu l-a făcut la Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, apoi avea să se mută cu familia la Bucureşti, unde este înscris la Liceul „Spiru Haret”. Aici îl va cunoaşte pe Mircea Eliade, de care-l va lega o strânsă prietenie. După încheierea studiilor liceale se înscrie în 1923 la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, dar renunţă în favoarea Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică, pe care-l va absolvi în 1927, la clasa Luciei Sturdza-Bulandra. De altfel, profesoara lui îl va lua la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, în cadrul căreia joacă până în 1929. Nemulţumit de parcursul său artistic ‒ nu reuşise să obţină decât roluri episodice ‒ îşi îndreaptă energiile creatoare spre regia de teatru. În dorinţa de a-şi desăvârşi cunoştinţele în acest domeniu, pleacă la Viena, apoi la Berlin pentru a participa la cursurile de regie susţinute de vizionarul regizor Max Reinhardt. Chiar dacă nu reușește decât să asiste la repetițiile lui Reinhardt, pentru el orele petrecute în preajma acestui mare creator de spectacole au echivalat cu adevărate lecții despre regia de teatru. Revenit în țară are posibilitatea să monteze câteva spectacole la Compania „Bulandra–Manolescu–Maximilian–Storin”, apoi la Teatrul „Maria Ventura”. O influenţă covârşitoare asupra viziunii sale despre arta teatrului a avut-o Edward Gordon Craig[1], de numele căruia se leagă apariţia funcţiei regizorale. Îl cunoscuse în octombrie 1934 la Reuniunea internaţională Volta din Italia. E.G.Craig a fost cel care i-a prefaţat volumul Pretexte pentru o dramaturgie românească.

Nereuşitele în plan creativ l-au făcut să-şi îndrepte energiile spre teoria de teatru. Colaborează cu articolele sale la Vremea, Teatrul şi muzica, Universul literar, Revista Fundaţiilor Regale, Adevărul etc. Haig visează să înfăptuiască o adevărată reformă în arta teatrului autohton. Dar ideile sale reformatoare sunt greu acceptate de lumea destul de conservatoare a teatrului românesc. Dacă ar fi să i se reproșeze ceva regizorului și teatrologului Haig Acterian poate că ar fi faptul că nu a mers într-un teatru de provincie ‒ așa cum au făcut, A.Maican, V.I.Popa, G.M. Zamfirescu, I.Sava, ‒ unde libertatea de expresie sau folosirea unui nou limbaj teatral au fost puse în practică mult mai repede decât în capitală.

Cum încercările sale de a pătrunde în linia întâi a teatrului bucureștean s-au lovit „de un zid”, ușor, ușor este acaparat de politică. La început în zona de stânga, mai apoi, sub influența Mariettei Sadova și a celorlalți prieteni din grupul pe care-l frecventa, este atras spre nefasta grupare legionară. În scurta guvernare legionară ‒ din 6 septembrie 1940 până la rebeliunea din ianuarie 1941 ‒ Haig Acterian este răsplătit pentru atașamentul său față de Garda de fier cu o funcție, cea de director al Teatrului Național din București. Numai atât, căci guvernanții trebuiau să împace mai mulți simpatizanți, ca urmare, funcția de director general al teatrelor și operelor din România este oferită poetului Radu Gyr. În urma evenimentelor din 21‒23 ianuarie 1941, Haig avea să fie arestat, apoi condamnat la 12 ani închisoare, la alegere cu plecarea pe front în linia întâi. A ales cea de a doua variantă.

Haig Acterian, „bijutierul pietrelor absolute”, cum îl numea Oscar Lemnau, a fost arestat. Nu mai este acum nici artist, nici legionar, ci doar un om în fața singurătății, a necunoscutului, a dorului nesfârșit după cei dragi și după lumea cu frumusețile ei. Diletantismul din zona politicului i-a grăbit un tragic sfârșit.

Citindu-i corespondența din acest drum fără întoarcere, am descoperit că Haig a fost un excelent epistolier și putem spune că „reabilitează” un gen literar, abandonat în secolul XXI. Nu vreau să pun în evidență doar valoarea de documente inedite sau frumusețea cuvintelor din care răzbate o mare iubire, pe care Arșavir Acterian o asemuia cu cea dintre Tristan și Isolda, ci și dispariția unei specii literare, genul epistolar. Din cuvintele așternute pe hârtie sau cărți poștale ‒ trimise din închisorile Văcărești și Jilava, apoi din drumul spre front și de pe front, aflate în Arhivele Naționale ‒ poți să refaci un trecut, poți să deplângi sau să te indignezi, poți să participi cu tristețe la nedreptățile lumii acesteia sau cu bucuria descoperirii frumosului existent în oameni și natură. Haig vorbește sau mai bine zis scrie în imagini, uneori acestea fiind terifiante, unde păduchii, șerpii și alte lighioane sălăjluiesc alături de acești nefericiți oameni-soldați. Scrisorile emoționează. Din ele răzbat durerile, fericirea de a vedea soarele, o pasăre sau nesfârșitul albastru al cerului și al mării, dar și reflecții morale sau gânduri despre teatru. E vremea când Haig nu mai are timp să viseze. Coșmarul din jurul său i-a răpit dreptul de a visa. I-a mai rămas doar iubirea către Marietta, pe care nimeni nu i-o putea lua. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu el și în iunie 1943, într-un bombardament al rușilor asupra trupelor Wehrmachtului Haig dispare. Marietta a crezut până la moarte sa că Haig nu era mort. Doi împătimiți de teatru, care au făcut parte din elita intelectuală românească interbelică, elită care a căzut în capcana politicului.

Să pornim pe drumul fără întoarcere al lui Haig Acterian, drum refăcut imaginar din epistolele sale către Marietta Sadova.

XII.1941

(Carte poștală trimisă din Penitenciarul Lugoj)

Maricică, îți va ajunge cartea asta într-un an nou pe care ni-l doresc mai bun și mai drept decât cel care trece. Te sărut și te îmbrățișez, chiar dacă din cauza sărbătorilor primești cărți poștale mai rar, tu să știi că sunt bine și cu gândul mereu la tine. Citești?! Îți pregătești cursul? Eu la 5 Ianuarie aștept caietul de traduceri ale lui Jeny. Sărută pe toți de acasă de An nou. Ție, puiule, îți doresc liniște sufletească, putere să treci această singurătate cu cuget curat și să închini un pahar de vin și pentru noi, în cinstea lui Ianus’rel cu două fețe. Te sărut de mii de ori. An Nou!? Haig.

Scrisoare din închisoarea Jilava.

Aprilie 1941

Scumpă Maricică,

Iată am primit lucrurile și pentru că, se pare, e probabil că vom pleca de aici după duminica Tomii sau după duminica de după duminica Tomii, spre Aiud, îți trimit tot ce îmi este inutil prin tânărul Popa. Te rog, Maricică, să nu fi tristă nici o clipă. Am încredere oarbă în destin și în Dumnezeul meu. Vom face o telegramă când vom pleca de aici și tu vei știi atunci să nu-mi mai scrii. Până atunci îmi vei scrie mereu aici. Poate că între timp va veni o rezolvare a cererii mele de a merge pe front, potrivit decretului sau o rezolvare la o altă cerere pe care o vom face. Dumnezeu are grijă. Mă rog, însă tu să nu fi tristă. Iată am ciocnit oul de Paști cu tine, puiule, și am spus Hristos a înviat! Cu toate că sărbătorile în închisoare sunt îndeobște triste, totuși, nu știu ce bucurie a adevărului năvălește în mine, ce bucurie a creștinului, care mă face să trec nopțile și zilele creștinește. Sunt cu tine în gând și suflet, sunt cu tine în premiera ta, sunt cu tine în munca ta, sunt cu tine cu fiecare pas al tău, cu fiecare surâs și simțământ. Trebuie să știi că orice s-ar întâmpla, bucuria aflării căii drepte în viață și în duh, a creștinismului, atât de departe de omul de azi, poate răscumpăra și greșeli și suferințele mici. Numai, doresc să fii înțeleaptă. Să nu-mi mai trimiți decât lunar la Aiud, dacă soarta mă va duce acolo, câte un pachet cu zece kg cele necesare. Acolo e greu la vorbitor sau la pachete. Însă să știi că e cu mult mai bine decât aici, după câte am aflat. Eu te sărut și stăruiesc să nu fi tristă nici măcar o clipă. Rugile noastre împreunate ne păzesc de rele și cu sufletul tare vor trece necazurile. Nu cheltui cu mine prea mult. Nu-mi mai trimite decât strict necesarul. Astfel vei putea plăti datoriile cuminte și îți vei pune chiar deoparte bani. Fii încredințată că o viață sobră și creștinească ne va scoate mai buni din această încercare pentru care mulțumesc chiar dușmanilor. Te sărut, Maricica mea dulce, iubirea mea. Sunt cu tine. Sărută și pe mama și pe toți. Ție mii de sărutări cu bucurie, Haig.

Miercuri 17/18 martie 1943

Scumpă Maricică,

nu sunt decât 12 zile de când te-am îmbrățișat la despărțire și mi se par aceste zile ani. Am acum răgaz să-ți scriu: mi s-a făcut o injecție anti-tifică[2] și acum stau la căldură în cantonament. În tot timpul călătoriei, până când mi-am găsit regimentul, gândurile mi-au alergat acasă, așa că acest dublu drum, spe răsărit și spre apus, s-a răsucit pe monotonia spațiului parcurs. Am străbătut cu o totală lipsă de interes aceată distanță cu oameni și fețe nivelate, standardizate. Am trecut printre moldoveni, ucrainieni, tătari, greci și… iată-mă într-un sat armenesc! Sunt aici vreo patru-cinci sate, așezări de vreo patruzeci de ani cu o populație fugită din timpul masacrelor din Turcia, deci de vis-á-vis de Crimeea, din Trebizonda. Oameni săraci, cinstiți, muncitori. Ocupația lor e agricultura. Bătrânul are 78 de ani și îl cheamă Tatios Topcian… Călătoria m-a obosit. Nu mai am sprinteneala tinereții. Mâine intru în al patruzecilea an. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt sănătos. M-a impresionat mama și nu încetez să-mi aduc aminte scena tragică a revederii noastre. Am avut conștiința că, peste vălul căzut pe ochii ei, mă vede…. Sunt îndurerat că nu mi s-a dat prilejul să stau mai mult cu ea… Cine știe cât va trece să am un rând de la tine. Scrie-mi pe adresa: Oficiul Militar Poștal, nr.176, Reg.23 Inf., Detașamentul Permisionari. Peisajul de aici e identic cu cel dobrogean. Văi și dealuri nemioritice, crăpate și roase, galbene și arse, chiar după topirea zăpezilor. La o mie de metri înălțime, între dealurile sterpe ale munților Crimeei, vezi foarte rare livezi și mai rare așezările omenești… Mă întorc cu gândul la reprezentațiile tale. Cum merg spectacolele de la Comedia? Ce fac mama, Jeny, Arșavir și toți ceilalți? Le spui tuturor că-s bine și le doresc numai bine. Ce să-ți spun ție? Stau mult cu tine în gând. Tu ai simțit și toate, toate sărutările pentru atâtea bunătăți pe care le-am avut pe drum.Te sărut. Sunt cu tine în toate greutățile. Haig.

S-a întâmplat să nu pot depune scrisoarea ieri. Așa că mă despart de ea azi, când am patruzeci de ani. Te sărut. Scrie-mi. Astfel voi fi mai puțin singur. Și rândurile tale vor fi evenimentele de seamă ale acestei vieți. Încă o dată, te sărut.

Cu tine, Haig.

Sâmbătă 27 martie 1943

Maricica mea,

nici nu-ți închipui bucuria pe care mi-ai făcut-o cu cele două cărți poștale (17 și 20 martie) primite aici neașteptat de repede: întîia a venit în 6 zile, a doua am primit-o ieri. Nu-i așa, merită felicitări Poșta militară și funcționarii săi, ostașii care-și fac datoria pe la aceste servicii? Un rând de acasă capătă aici nuanțe și valori de neînchipuit. Să sperăm că odată cu venirea primăverii, se va permite și câte un pachet cu… dulciuri. Sunt acum în casa starostelui din acest cătun și cele câteva ore libere le-am întrebuințat făcând cu îndrăzneală o baie în râul de aici. Soarele abia azi stăpânește vântul rece dinspre miazănoapte și marea, pe care o simt pe aproape, pare să se fi liniștit, așa că azi a fost posibilă baia binefăcătoare, întâia după plecare. Mi-am adus aminte de băile din Ialomicioara, după o istovitoare excursie, însă nici coastele și dâmburile… de aici, nici merii cu ramuri lucind a aramă, nu aduc cu mândria munților noștri. E totul sărac cu duhul și încă înzăpezit. Aș vrea să-mi scrii mai lung o C.P. Este fără spațiu vital. Se primesc și scrisori. Deocamdată adresa e aceeași. Maricica mea sunt bine, atât cât se poate înțelege bine pentru mine. Oboseala o pun pe seama schimbării locului și cred că vitaminele din bomboane, cebionul mi-au făcut bine. Casa în care am cantonat e caldă. Stăm grămadă șase suflete într-o odaie mică. Noroc că e cald și starostele ne îmbie cu cartofi la cuptor, mere murate și morcovi. Mâncarea care ni se dă e bună. Din toată cantitatea, eu îmi aleg marmelada, unt, bomboane, țigări și ciocolată. Un ceai minunat de izmă se face aici… Așa că nu duce griji. Din acest punct de vedere nu duc lipsă. Totuși, când vei trimite pachetul, să știi că nu am nevoie decât de plicuri, hârtie de scris și hârtie igienică, un pachet de vată și un pansament mai larg, de săpun de rufe, puțin zahăr, puțin alcool. Altceva nimic. Din cărțile tale poștale, văd că atât spectacolul în care joci, cât și cartea [n.n.e vorba de cartea Mariettei Sadova, Exercițiile artei dramatice, apărută în 1943] au succes mare. Mă bucură. Și aș fi vrut să știu mai multe… pe aici ducem lipsă de vești în general. Ziare și reviste nu sunt, așa că singure cărțile tale poștale mi-au adus vestea succesului de la Comedia. Te sărut… Să te duci când poți pe la mama. Sărută și pe Jeny și Arșavir. Lui Araxi, Aramic și tuturor, lui Bebe și Ardaș gândurile mele bune. Corinei sănătate și succese. Răreșoaiei și lui Titi, Anuței și lui Penciu sărutări. Mi-e dor de țară și de voi, cu toate că e abia o lună de când ne-am despărțit. Însă în acest an despărțirile au fost atât de dese, încât le primesc cu stări din ce în ce mai ursuze. Mă aflu singur, din ce în ce mai singur, chiar într-un dialog sau în mersul îndrituit al plutonului. Gândurile mele pornesc de la tine și o lume ciudată își face loc, o lume fără depărtări, care nu e nici frumoasă, nici urâtă, dar în orice caz nu asta e a mea și a ta. Te sărut pentru iubirea trimisă și în ziua friguroasă și în ziua de primăvară. Zilele tale sunt și ale mele. Sărută pe mama. Mii de sărutări,

Haig.

Vineri 23 aprilie 1943

Scumpă Maricică,

am primit abia acum c.p. de la tine din 15 martie, 31 și 6 Aprilie. Pe aici toate bune. Sunt mereu cu gândul la tine și la nevoile de acasă. Văd cum te frămânți ca să poți face față. Chiria a ajuns fabuloasă. Scumpetea, probabil, pe măsura chiriei. Dacă n-ar fi greutatea, piedicile de tot soiul în existența noastră, n-ar fi fost nici existența obligatorie. Așa că, îmi spune sufletul că va trebui să vină și o perioadă de liniște după furtună. Iată, marea din fața mea s-a liniștit. N-au apărut flori și nici dealurile n-au înverzit cum se cuvine. Sau cer eu Caucazului să fie altfel decât în pustia asta de țară? Golful pe-aici seamănă cu Balcicul, împrejurările sunt diferite. Mii de „insecte”, șoareci și șerpi colcăesc pe dealul meu, deal de nisip amestecat cu lut. Până ieri a fost frig. Passe-Montaque-ul a fost salvator în nopțile de santinelă. Azi, însă, e cald; cald ca în vară. Am îndrăznit să fac o baie în apa rece și acum îți scriu împrospătat și cu nostalgia pe care ți-o lasă apa mării… Aș fi dorit să mă cufund în mărimea ei molatecă. Existența noastră aici e simplă. M-am străduit o lecuță cu o șezătoare ostășească a batalionului. Pe aici echipele de propagandă nu îndrăznesc, așa încât am improvizat. O dau duminică și ceea ce mă încântă, într-un amfiteatru natural în fața mării, loc care putea fi ales și de bătrânul Eschil. Textele vor diferi în puncte esențiale de cele ale grecului prea religios. Pe aici, în fapt, cu evenimentele, n-am simțit Săptămâna Luminată. De postit, postesc numai eu și numai azi. Oboseala și veghea nu ne îndeamnă la cucernicie. Și apoi, când auzi tunul nu se poate spune mai mult decât „Tatăl nostru”, nici probabil cere mai mult. Ne-am spovedit și împărtășit colectiv și iată toată sărbătoarea care va veni, întru nimic deosebită de celelalte zile. Doar gândurile vor porni mai cald spre tine, spre mama, spre voi și vă vor găsi adunați lângă o masă mai puțin searbădă, adunați cu dragoste și cu nădejde. Dâmbul acesta sterp, oricâtă bunăvoință aș avea, nu-l voi schimba într-un deal înălțat de flori, așa cum sunt acuma pe la noi. Nostalgia rusească o fi ceva boală a sângelui, dar crede, nu se află în realitatea peisajului. Turgheniev o fi săltat cu sufletul său într-unul rusesc. Probabil din sărăcia asta crește bogăția cealaltă. Nu-mi place nimic pe aici. Probabil sunt mai puțin occidental: nu am lăcomia acelui unendliche Raum. La această depărtare și în graba vieții de război devin necesare țigările, camforul, alcoolul și săpunul. Un „cake” e o amintire din tinerețe… însă pachete nu se pot căpăta. Așteptăm… doar s-or milostivi și cu noi împrejurările și cei de sus vor admite. Cam asta e tot… încolo… bună pace. Și îți spun chiar din ziua Prohodului, Hristos a înviat!, căci a înviat cu adevărat și va învia cu necesitate și pentru sufletul nostru poimâine. Te sărut pe frunte și ochișori. Spune mamei cuvinte calde, care s-o facă să mă vază! De ce oare i-o fi dat Dumnezeu încercarea asta? Lui Jeny, Arșavir, Marietta, Petrache, Penciu, Anuța, Titi, Anahid și tuturor… Mariei… și din partea unui ostaș din Caucaz, dragoste de acest Paște. Pe tine te sărut, sunt cu tine mereu, al tău,

Haig.

*

Sâmbătă 1 mai 1943

Scumpa mea Maricică,

stau în vârful patului de lut, pe foaia de cort în adăpostul meu. Camarazii mei dorm cu toții în după-amiaza asta liniștită, liniștea e numai în bordei, pentru că afară se aude un vânt năpraznic, care încerca să mă smulgă de la postul meu de pândă acum două ore și același vânt mugind se smucește ca o vită înlănțuită în sobița noastră caldă. Este ora trei. Prin geamul din ferestruica bordeiului se vede un cer senin și un soare alb și rece bate până în ușa de scânduri prin iarba neastâmpărată a dâmbului caucazian. Acest bordei se află în cel mai înaintat punct spre mare, la trei metri deasupra nisipului de pe o plajă foarte îngustă, ca cea de la Burnas și care se întinde pe tot litoralul Caucazului, de la Taman și până la Batum. Suntem în fapt chiar pe peninsula Taman, de la noi la Anapa sunt vreo 100 de Km, spre orașul Taman vreo 8 Km. Parc-ar fi un golf aici și s-ar asemăna cu golful Balcicului cu o limbă de pământ înaintată în mare, la dreapta; cam la depărtarea la care o vedeam din casa sculptorului, cam așa o văd și eu. Bordeiul, în care stăm 8 inși, e cel mai bun de pe aici, așa îl laudă toți. Nu m-am obișnuit încă în el, cu toate că mi se pare un veac de când stau aici. Nu m-am obișnuit cu viața primitivă, în care nu-ți mai fac impresie lighioanele pământului și viața grea a nevoilor de ostaș. Cum am venit în acest loc, în 48 de ore m-am umplut de păduchi și pureci, un anume soi rusesc cu dimensiuni de ciolovec [n.n. din lb. rusă= om simplu, prostănac]. Mă despăduchez de două ori pe zi și așa cum adesea cu arme și grenade alergăm căutând prin văi și coclauri „partizani” (ruși comuniști sau parașutiști azvârliți din avion), tot astfel, cu tot atâta ardoare gonesc după vătafii păduchilor. Poate doar vara, soarele, băile să ne mai scape de ei. Ce zici? Mare e mizeria condițiunii umane! Prin pereții adăpostului circulă sute de șoareci. Altă obsesie a mea. Din când în când, noaptea mai greșește vreunul drumul și cade pe noi. Ziua avem un pact de neagresiune cu șerpii. Băieții îi omoară pe unde pot cu tot pactul. Am impresia că sunt mai înțelepți decât noi. Noi îi omorâm fără să fim convinși că sunt periculoși. Și pentru țara asta atât de bogată, zice-se, a venit Iason acum vreo trei mii de ani peste mare, pentru o anumită calitate de lână!? Nimic din închipuirea noastră, pentru a împlini sfera noțiunii Caucaz, nu rămâne. Doar marea, mai aspră ca pe la noi, îmi soarbe gândurile și mi le urcă spre o boltă uriașă