$$$

 Garabet Ibrăileanu, un "intelectual ciudat"...

"Personalitate puternică a literaturii române, Garabet Ibrăileanu (1871 - 1936), a fost un om cu multe fobii, cea mai mare dintre ele fiind teama de a nu se îmbolnăvi. 

Considerat unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română, Garabet Ibrăileanu era privit de mulți dintre cei care l-au cunoscut drept "un extravagant", un "intelectual ciudat".

Și-a petrecut întreaga viață, după cum el însuși spunea, în bibliotecă, citind, scriind, meditând. Cu o conduită aleasă și o valoare intelectuală de necontestat, omul Ibrăileanu și-a trăit, însă, viața, terorizat de frici.

Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de boală și de moarte. Iar frica de moarte l-a transformat într-un ipohondru. "Nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se contamina); cînd mergea în vizită, gazda trebuia să lase ușa crăpată pentru a nu fi silit s-o atingă Ibrăileanu cu mîna, iar dacă era închisă, o deschidea cu cotul; clanțele ușilor de la casa sa erau învelite în material de pînză îmbibat cu acid fenic, etc. etc. Era așadar un cod de norme pe care mai toți cunoscuții îl știau, dar care aveau grijă să-l transmită și altora", menționează Lucian Năstasă, în lucrarea "Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor literari."

Frica de a nu se îmbolnăvi a lui Ibrăileanu avea rădăcini adînci. Pe când avea 11 ani, tatăl său s-a îmbolnăvit grav de pneumonie, iar trauma suferită l-a afectat multă vreme. Experiența traumatizantă din copilărie a fost evocată în scrierile de mai târziu: "Dar emoțiile cauzate de grava boală a tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la școală nu puteam să încep lecția. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecția pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muștar, la picioare. Am făcut, în zadar. Această infirmitate m-a ținut multă vreme. Pînă și în liceu", mărturisea criticul în "Amintiri din copilărie și adolescență".

Fobia lui Ibrăileanu față de microbi este evocată și de scriitoarea Ștefania Velisar Teodoreanu, în lucrarea "Ursitul. Evocări. Amintiri": "În timp ce dna Ibrăileanu ridica de pe tacîmul de pe masă un ștergar imaculat și-i aducea pe rînd crăticioarele cu bucate, scoțând căpăcelele cu grijă și ținând capul într-o parte, ca un chirurg umblând cu instrumentele sterilizate, dl Ibrăileanu zîmbea ironic, privindu-mă pe sub sprâncene:

-- Știu, știu, n-are nici un rost, e inutil, microbii sunt pretutindeni, în aer și liberi să se așezecpe ce vor. Sunt suverani! Dar dacă eu sunt mai liniștit cu aceste precauții, nu face să le iau?"

În ciuda precauțiilor sale, în noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Garabet Ibrăileanu s-a stins din viață la 65 de ani, în urma unor afecțiuni renale. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-au cîntat andantele din simfonia nr 6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven. Urna cu cenușa marelui dispărut a fost depusă în mormântul din apropierea bisericii Cimitirului Eternitatea, din Iași."

                 R. M.

Și pentru a justifica spusele din acest articol, în care Garabet Ibrăileanu este considerat "unul dintre cei mai străluciți critici literari pe care i-a avut literatura română", iată un scurt fragment din, poate, cel mai frumos portret făcut vreodată lui Mihai Eminescu: "Întîmplarea a făcut ca unul dintre cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX- lea, secol atît de bogat în lirici, cel mai bogat, să se nască la noi, într-un colț din fundul Moldovei. Iar dacă ne gîndim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim că Eminescu a apărut într-o literatură începătoare, fără tradiții, fără modele, fără limbă literară fixată; dacă ne gândim că el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu răutatea oamenilor și obtuzitatea mediului, dacă mai adăugăm că opera lui, creată în condiții așa de grele, a fost înfăptuită pînă la vîrsta de treizeci și trei de ani, pînă la vîrsta cînd un poet abia începe să devină ceea ce e menit să fie - atunci poate avem dreptul să spunem că în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern și că, geloasă pe propria-i creație, i-a plăcut să sfarme de timpuriu minunata oglindă în care s-a răsfrînt atît de încîntător."

Garabet Ibrăileanu