***

 FĂT-FRUMOS

Unde-a plecat, călare, Făt-Frumos,

De nu se mai zărește nicăierea,

Oricît și-ar pune soarele puterea,

Oricît s-ar scoborî luna de jos ?

Munții pustii, cu piscurile cată

Mîhniți, din cer, în valea de granit,

Ca să-l mai vadă, cel puțin o dată,

Viu dacă-i viu, sau mort de-o fi murit.

S-a rupt din codri, s-a pierdut din șeș

Și, goală ca de suflet, tristă, șara

Nu mai găsește parecă,-nțeles.

Fluierul lui cîntă și-n cingătoare,

Și zeci de sate albe, fermecate,

Cu sute de feciori și de fecioare,

Îl ascultau doinind pe la-nnoptate.

Se deșteptau cu doina lui, în zori,

Se-ndrăgosteau la cîntecele sale

Și se simțeau logodnicii ușori

Și mai frumoși, călcînd în iarba moale.

Împrietenit cu cerbii și mistreții

Și nins de fluturi jucători în cete,

Jivinele-l priveau ca niște fete,

Și cu sfiiala dulce-a tinereții.

Unde-a plecat că n-are nimeni știre

Fătul-Frumos, cu plete negre grele,

Cu ochi albaștri, plini ca de măegele,

Și cu sprînceana-n jurul lor subțire ?

A scoborît din munți, pe stînci, călare,

Și patru nopți a scăpărat pămîntul,

De subt copitele nerăbdătoare

Ce s-au luptat cu cremenea și vîntul.

Și luîndu-și fluier, însă și săcure,

Și arme grele,-n mîna lui ușoare,

Trecu, ca o săgeată prin pădure,

Și ca un fulger purtător de soarte.

El străbătu întreaga țară

Iar apele nevrînd să-i facă loc

Le-a despicat pe mijloc

Cu pieptul între valuri, cu coiful alb afară.

Și s-ar fi zis că negrul armăsar,

Cu nările suflînd la fața apei,

Pe Dumnezeu îl duce, sau măcar.

Pe un străin al lui Traian și-al Papii.

Neamul ursuz din țărmul de subt lună,

Neam trist, urît, și hîd și sîngeros,

Amenințase doinele lui Făt-Frumos,

Mîndra lui și voia lui cea bună.

Iar Făt-Frumos, oprindu-se din cînt,

Simți, din sînge, flăcări că se-adună,

Și-n glas în vorbe,-n pîine și pămînt,

Dogorea cerului străbună.

Și o lumină nouă-n viața lui,

Și o chemare din Tării și noapte -

Și-n toate glasul nu știa al cui,

Și un îndemn de semne și de șoapte

Nemaiștiute, nemaiîncercate,

Ce se iscau și se topeau în salbe,

Că lua vîzduhul chipuri aripate

Și se-ngroșau într-însul fințe albe.

Se ridicau talaze mari de mare,

Frunza suna ca zalele, și-o zare

Era ca o tipsie izbită de săgeți.

Murmur de fier și șuier de urale,

Într-o urzire crîncenă de vieți,

De lănci împiedicate în zăbale.

Acum, s-a dus dușmanul să-l răpuie ;

Ori să-l înnece-n sînge și-n vîltoare,

Ori bezna lui zidită să descuie -

În stare și de milă, dar și de necruțare -

Cum va voi, Vrednicul urmaș

Al lui Ștefan și Țepeș împreună,

Ridică și altare din stei pentru vrăjmaș

Dar și țăpoiaie-nnalte, cu proțăpirea bună.

Tu, Țară-așteaptă cîntecele iar

Să se strecoare-n ramuri liniștit,

Din răsăritul mare-n asfințit,

De la hotar, pînă-n hotar.

"Această poezie, practic inedită, se pare că Tudor Arghezi a scris-o imediat după asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu de către regele poltron Carol al II-lea. Imediat, adică în primele zile, atunci când publicul românesc încă nu putea crede că i-a fost răpită speranţa cea mai vie şi mai spera că minte comunicatul oficial privitor la moartea Căpitanului „fugit de sub escortă” şi că, de fapt, Căpitanul a evadat şi va să vie, să revină pedepsitor şi neiertător față de „neamul trist, urît şi hâd şi sângeros”. Antologiile şi volumele publicate ulterior de Tudor Arghezi şi de editorii săi au ocolit această poezie. Câteva imperfecţiuni stilistice s-ar putea să provină de la felul cum a circulat acest text, dactilografiat de diverse persoane care nu au putut lăsa uitată această dovadă de curaj şi înalt civism a Poetului. "