$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ANNA DE NOAILLE ȘI MAURICE BARRES

Decorul acestui episod – Paris/ la belle epoque. Nimic mai frumos. Trei românce făceau vîlvă prin saloane. Pentru că da, lumea bună se strângea în saloane. Spune-mi ce salon frecventezi, ca să-ți spun cine ești! Liste de invitați, zi fixă de primire, conversații subțiri, tratație fină din partea casei. Artiști celebri, marea burghezie, aristocrați cam scăpătați, diplomați… Condițiile de primire – să ai înscris pe cartea de vizită un nume onorabil, bune maniere, sânge de preferință albastru, codul onoarei. Asta pe hârtie, altfel se cam amestecau diverse personaje care cu o generație în urmă erau briganzi, bancheri faliți, boemi, filosofi de cafenea. Dar ștaiful era ștaif, stilul, stil.

Elena Văcărescu era neam de boieri vechi și mari din Valahia. Prea frumoasa Martha Bibescu își zicea prințesă pentru că luase de soț pe George Valentin Bibescu, urmaș de domn. A treia, Anna de Noailles, își zicea contesă. Amândouă purtau titluri pe care le pun la îndoială. Proveneau din negustori greci, din Fanar. Una era o Lahovary, celalaltă o Vogoride. Cel puțin în parte. Niciuna din familii nu era de sânge albastru 100% Făcuseră avere din negustorie în Bosfor. Ce ciudat, în cea mai burgheză epocă, se făcea paradă de titluri nobiliare. În Europa după Napoleon se produsese o devălmășie. Sângele se amestecase. Numele mari cu cele cu bani mulți. Mai ales dupa 1848. Cât a suferit sărmanul Mateiu Caragiale! Taică-su degeaba i-a spus că ai lor aveau fruntea teșită de la tava de plăcinte pe care o duceau când veniseră săraci lipiți la București în suita lui Caragea vodă.

Anna de Noailles a fost o poetă foarte apreciată. Era o apariție elegantă, subțire, parfumată, cochetă, ca scoasă din cutie. În fotografiile sepia care au supraviețuit este expresivă, cu niște ochi mari, melancolici. Poartă breton deasupra unei mutre de copil îmbufnat. A debutat cu poezie în volum în 1901, „Coeur Innombrable” cu succes. Nu știu dacă geniul ei era inventat de oamenii de casă ai lui Grigore Brâncoveanu, tatăl ei. Nu contează, azi nu o mai citește nimeni.

O apariție foarte remarcată in saloane. Amesteca ținutele occidentele de ultima modă cu detalii orientale. Nu pentru că își recunoștea rădăcinile, ci pentru că erau la modă. Se purta Orientul, Istanbulul, Levantul. Avea defectul că vorbea fără oprire. Nu apucai să plasezi nicio remarcă în fața ei. Asta a făcut să fie ocolită chiar și de admiratori. Sacha Guitry spunea despre ea „”Când venea la teatru în vizită (era director), de pe scară se auzeau vorbind nu una, ci două femei. Când pleca, se vedea o femeie nebună. Își dădea aere de non-confomistă. A scandalizat Parisul spunând că e socialistă și anarhistă! Nu era nici una, nici alta. Mai spunea și că este dreyfusardă. Adică ținea partea lui Dreyfuss, cel acuzat de spionaj și închis. O prințesă să se declare dreyfusardă era ceva! Lumea se răsturnase cu fundul în sus! Ușor ridicolă aceasta bravă contesă cu aerele ei bizantine, venită să trăiască la Paris din Valahia – țară de care nu auzise nimeni.

Eroina noastra refuza să recunoască, fie și în trecere, că este româncă, măcar pe sfert. Se născuse la Paris în 1876 cu numele de Anna Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu. A fost la București o singură dată, cu ocazia funeraliilor tatălui ei, Grigore Brâncoveanu (n. Craiova, 1827, m Paris 1886). Nu știu cât de traumatizantă a fost această experiență pentru copila de numai zece ani. Cert este că a refuzat până la moarte să mai calce în România. De altfel avea obiceiul nedelicat să își vorbească țara de rău. A debutat cu poezie în volum în 1901, „Coeur Innombrable”. Proust – cu care se cunoștea – o descrie în „In căutarea timpului pierdut”. S-a căsătorit cu contele Mathieu de Noailles, în aprilie 1897. Măritată, a continuat să ducă existența de copil răsfățat. Rămânea de pildă tolănită după moda femeilor de la Istanbul pe canapea. Poza astfel fotografilor, pictorilor, vizitatorilor. Deloc simpatică, mi se pare. Prea arogantă…Se credea o zeiță sau un geniu. Totul era închipuire și oglinzi în jurul ei, o lume factice.

În timpul vieții ei a fost percepută ca o devoratore de bărbați. Listele de amanți presupuși/reali erau lungi. Era intens bârfită pentru „cuceririle”ei. Asta nu îi displăcea, voia să treacă drept o seducătore, chiar o femeie fatală. Azi biografii ei sunt mai reticenți pe acest subiect. Îi plăcea să se inflameze, dar numai în scris. Pentru ea viața și literatura erau același lucru.

Cea mai cunoscută poveste este cea care o leagă de Maurice Barres. S-ar părea – marele ei amor! Cine era Maurice Barres? Nu se potriveau de nici o culoare. De exemplu, într-o Franță polarizată de scandalul Dreyfuss, ei se găseau în tabere opuse. Dar câte nu!? Maurice Barres era plebeu ea, aristocrată. El omul mulțimilor, mare orator, opusul ei. Anne de Noailles avea fobia mulțimilor. Prefera să rămână zile acasă și să nu vadă pe nimeni. Estimp scria… Se închipuia scriitoare, mai mult – un geniul al literaturii franceze, pe care o înnobila cu grațioasa ei prezență. Încheiat citatul. A fost primită în Academia belgiană, a primit legiunea de onoare în grad de comandor. Avea motive deci să se creadă zeiță. Barres, era și el membru al Academiei, franceze, de data asta. Politician de dreapta, cu priză la mase, parlamentar de cursă lunga. Naționalist convins. Făcea parte din generația care resimțise înfrângerea de la Sedan, din 1870 în fața nemților. Visa la revanșă cu ochii deschiși. Ce avea in comun Anna de Noailles cu Barres? Cred că mai curând nimic. Dar ea era la vârsta când – după succesele literare și din saloane – trebuia să se îndrăgostească. Așa era de bon ton la Paris. Moda – la trecerea din splendidul secol XlX, în mizerabilul secol XX – era să ai un amant – unul celebru. Ea a pus ochii pe Maurice Barres. Tocmai diferența dintre ei o atrăgea. Cum era teribilistă, voia să epateze și prin alegere amantului. Dacă declarase presei că este socialistă și anarhistă, ea ditamai contesa, ce mai conta un Barres?

Numai că de la vorbe la fapte, de la scrisorile de amor pâna la pat, este drum lung. Relația lor, după ani de frecușuri, amăgiri, jurăminte fierbinți, tone de scrisori, a rămas platonică. Contesei îi plăcea să pară îndrăgostită, să se afișeze la braț cu cucerirea, ei, să treacă prin saloane ca un cuplu de îndrăgostiți.În schimb, uita să finalizeze experiența. Între ei nu a existat ceva carnal. Maurice Barres s-a întâmplat să fie un bărbat normal care nu se gândește decât la sex, ca toți bărbații. Într-o bună zi a părăsit-o pe contesa lui. Firește cu o splendidă scrisoare de adio. Ere meșter la cuvinte. Apoi s-a încurcat pentru treaba aceea cu diva scenelor franceze, Cecil Sorel una dintre cele mai frumoase femei.

Cât despre Anne de Noailes, după despărțirea de Maurice Barres, și-a cam pierdut mințile. A intrat perfect în rolul amantei părăsite, rol onorabil, de ce nu!? S-a închis în apartamentul ei, pregătită să trăiască singură. Ca Proust, și-a tapetat pereții unei camere, ca să nu audă zgomotul. S-a plâns insistent că migrenele nu îi dau pace. S-a dedicat exclusiv scrisului. Soțul ei o repudiase după povestea cu Maurice Barres, o poveste expusă în toată presa și în saloane. A răbdat ani de zile ofensa, dar a trebuit să-și apere onoarea. Nu l-a provocat la duel „pe infam”, în schimb i-a cerut nevestei să părăsească domiciliul conjugal. Ceea ce ea a făcut. Dădea bine pentru închipuirea ei. Drama a fost că și-a pierdut inspirația. A produs începând de atunci numai texte care pastișau scrierile lui Maurice Barres. A fost un fenomen psihic de dedublare. Anne de Noailles l-a acuzat pe Barres – pentru care făcuse o fixație – că i-ar fi furat sufletul. Cred că nu prea știa cum să îi atragă atenția. Inventa lucruri. Un nepot al lui Barres, căruia ea i-a acordat prea mare atenție, s-a sinucis. Lumea pariziană i-a reproșat nenorocirea. Avaturile ei nu sfârșesc aici.

Esențial este că „la belle epoque” luase sfârșit. Amândoi erau personaje ale trecutului. În 1923 Maurice Barres moare într-o Franță care câștigase războiul și-și impusese condițiile la pacea de la Versailles. Da, Germania era umilită, așa cum visase. Zece ani mai târziu, în 1933 moare și contesa Anne Noailles. Își păstrase titlul. Nu putea fi decât contesă! Aici era tot chichirezul. Lumea o uitase, dar tot a mai găsit un dram de amintiri, cât să populeze mitingul funerar. 10 000 de parizieni au ținut să-și ia adio de la unul dintre personajele favorite ale unei întregi epoci. Mathieu de Noailles s-a stins în 1942, într-un moment mult mai puțin fericit pentru Franta – ocupația germană. Nimeni nu și-a mai amintit de el. Oricum dusese o existență discretă, spre deosebire de foarte speciala lui soție. Saloanele pariziene dispăruseră deja de mult.