$$$

 ZEII TRACILOR

Știm destul de multe despre traci, despre lumea lor și despre credințele lor. Nu știm atât cât ne-am dori să știm, iar unele date sunt izolate, neclare, incomplete, confuze. Cu toate acestea, studierea atentă a materialului disponibil ne permite trasarea unor contururi. Așa cum voi încerca să arăt mai jos, religia tracilor era de tip „închis”, inițiatică, avea un „caracter național” și nu a putut fi exportată precum religia grecilor. Ca urmare, nici grecii, nici romanii nu au putut-o înțelege, iar sistemul religios roman, altminteri dornic mereu de importuri, nu a putut importa mai nimic din complexa religie tracă. Ca sistem, religia tracilor era mai degrabă asemănătoare iudaismului, adică nu avea reprezentări sși era inițiatică. În orice caz, era un sistem net diferit de cel grecesc ori de cel roman. Astfel, nu este de mirare că datele privind religia tracilor au fost, pe atunci, „filtrate” prin mentalitatea grecilor și a romanilor, cu notări aproximative ale numelor trace și cu inevitabile deformări ale semnificațiilor. Toate acestea fac analiza de azi și mai dificilă. Dar asta facem aici.

Ce este cultura tracilor?

Despre traci, despre cultura și limba lor putem vorbi înca de la jumătatea mileniului al treilea îen. Fără iîndoială, tracii sunt un sincretism etno-lingvistic între marile civilizații ale neoliticului sud-est european, pe de o parte, și nou-veniții indo-europeni, pe de altă parte.

Limba tracă, obiceiurile și tradițiile tracilor, reprezintă un continuu cultural de circa trei milenii, până cel puțin în secolul la VI-lea d. H., dacă nu cumva chiar mai târziu. Nu știm când s-a stins ultimul vorbitor al tracei și nici când s-a ținut ultimul ritual tracic. Putem însă deduce, din compararea datelor disponibile, că traca încă se vorbea în secolul al VI-lea d. Hr., iar ritualurile specifice trace se vor fi practicat până cel puțin prin secolul al VII-lea d. H. când dispar din atestările arheologice. Nu este însă exclus să se fi practicat, în cercuri tot mai izolate, până la completa lor extincție, poate prin secolul al X-lea d. H. Forma thrax, plural thraeces se referă la grupul tracic în general, care ocupa un vast teritoriu.

Grupul nordic al tracilor era cunoscut în Antichitate sub două etnonime: getae, getai „geții” și dakoi, daci, dacisci „dacii”. Pentru a-i diferenția, mai ales din motive didactice, pe tracii de nord de cei sudici (tracii „propriu-ziși”, deși distincția nu este nici relevantă, nici corectă), cercetătorii moderni folosesc sintagmele (care diferă de la autor la autor) daco-geți, geto-daci, daco-traci, traco-daci, geto-traci. Eronată este și ipoteza, de larg ecou în anii '70 si '80 ai secolului trecut, că dacii (geto-dacii) ar fi fost un grup etnic complet diferit de traci (tracii „propriu-ziși” sau „tracii puri”), cum considerau – la impulsuri politice, desigur – unii specialiști bulgari. Din fericire, noua generație de cercetători bulgari a abandonat această abordare.

Putem afirma, anticipând iarăși datele ce le voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treaptă superioară de evoluție sacral-spirituală. Religia și credințele nu sunt sinonime. Religia implică un sistem elaborat, cu structuri instituționale specifice (locuri de cult, preoți etc.) Credințele se referă preponderent, dacă nu exclusiv, la concepții populare, neorganizate instituțional.

Care este mitologia tracilor?

Analiza comparată a datelor mitologice, lingvistice ți arheologice privilegiate la divinitatea supremă a tracilor de nord, traco-dacii ori daco-geții, a fost un subiect interesant și îndelung dezbătut. Nu doresc să rezum nenumăratele ipoteze avansate (în acest scop, cititorul poate consulta lucrări ample, precum Crișan, 1993 sau cele datorate lui Victor Kernbach), ci – mai degrabă – de a rezuma date esențiale și, poate, de a oferi o nouă perspectivă de înțelegere a locului Marelui Zeu în lumea daco-getă. Orice încercare de a aborda sistemul religios, credințele și mitologia tracilor trebuie să înceapă cu numele Marelui Zeu.

În urma unei analize a contextului mitologic ți social, principalul pericol care a „pândit” analiza ansamblului sacru al tracilor a fost tentația multor autori de a impune propria lor ipoteză, evitând adesea unele detalii importante și viziunea de ansamblu.

În mod tradițional, există mai multe metode de abordare a mostenii trace, în general, și – concret – de a aborda sistemul sacral trac:

-informațiile oferite de scritorii antici, foarte multe, și prețioase;

-analiza comparată a contextului social, mitologic și religios;

-„supraviețuirile” din limbile și din credințele populare moderne, în română, bulgară și albaneză, mai ales, dar și în alte limbi și la alte popoare învecinate, cum ar fi sârbii și ucrainenii.

Pot afirma, anticipând datele ce voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treapta superioară de evoluție sacral-spirituală.

Divinitatea supremă a geto-dacilor: Samolxis, Zamolxis, Zalmoxis

Cunoaștem circa 160 de teonime sau, în general, „nume sacre”. Dintre acestea, doar două sunt menționate de antici ca fiind specific traco-dace: divinitatea supremă, la greci Zalmoxis, Zamolxis, Salmoxis; si un alt doilea teonim, Gebeleizis, rareori și Beleizis.

Doua probleme trebuie clarificate aici:

-diferențele Zalmoxis/ Salmoxis/Zamolxis

-dacă (Ge)beleizis ar fi un alt zeu (cum eronat cred unii cercetători) sau (cum clar scriu anticii) un epitet al divinității supreme.

 

Marele Zeu și Marea Zeiță

Arta geto-dacă, surprinzător de unitară, este bogată iconografic în imagini sacre care permit cunoașterea nemijlocită a religiei geto-dace, interpretarea acestor imagini făcând-se în spiritul textelor antice, care s-au păstrat până în zilele noastre.

Imaginea, cel mai adesea prezentă în reprezentări, este cea a unui personaj masculin, unitar executat, încât pare a fi întruchiparea aceluiași chip. Acest personaj apare redat în două ipostaze: așezat pe tron ​​și gata de luptă, așezat călare. De obicei un personaj în armură cu un arc în mâna stangă sau un vultur în mâna dreaptă.

Faptul ca toată această iconografie reprezintă o divinitate nu poate fi pus sub semnul întrebărilor, deși nu există niciun text care să ajute. Apariția în aceste reprezentări a vulturului (simbolul puterii cerești) și a șarpelui (simbolul pământului) este de natură să conducă la ideea caă avem de-a face cu un zeu suprem, stăpân al cerului și pământului.

Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn care ține în cioc un pelte și în gheare un animal (pare a fi un iepure). Există deci premisele acceptării ideii că în lumea geto-dacă există un Zeu suprem, stăpân al cerului și pământului, creator al cosmosului și al lumii, în consonanță cu concepția prezentă la toate popoarele indo-europene. Din păcate, numele acestui Zeu suprem nu este cunoscut, iar încercările care s-au făcut de a i se atribui numele lui Zamolxis (sau Zalmoxis), respectiv Gebeleisis (nume invocate de Herodot) mi se par a fi sortite eșecului, din pricina aceluiași Herodot care menționează:

„Zamolxis […] îi învață că nici el, nici oaspeții lui ți nici urmașii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai, într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătățile,” (Herodot, Istorii, IV, 10-15)

Este evident că acel „loc” unde se vor muta geto-dacii după moarte, era sub stăpânirea unui Mare Zeu și se prea poate ca numele acestuia să nu fie voie a fi rostit. Alți autori antici menționează existența unei alte zeități, pre-existentă lui Zamolxis:

„[…] Zalmoxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor.” (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 94);

Strabon, la rândul său, subliniază:

„Zalmoxis […] În cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5).

Alaturi de Marele Zeu, reprezentările geto-dace au imortalizat-o și pe Marea Zeiță. Atunci când tezaurele geto-dace s-au păstrat întregi, parțial întregi, reprezentările perechii Marele Zeu – Marea Zeiță, sunt prezente. Astfel, pot fi citate tezaurele descoperite la Lupu, Galice, Iakimovo, Letnița; este foarte posibil ca aceste tezaure să fi avut un pronunțat caracter cultic, fiind folosite în sîvarșirea unor anumite ritualuri. Reprezentările Marii Zeițe se mai pot constata și în tezaurul București-Herăstrău, fibulele de la Bălănești, Coada Malului etc.

Ca și în cazul Marelui Zeu, reprezentările Marii Zeițe sunt unitar realizate, de parcă ar fi existat un model iconografic pre-existent. Marea Zeiță este reprezentată înconjurată de unele animale sau alte obiecte, simboluri ale puterii zeiței (căprioare și cerbi, șarpe, porumbei, vase rituale etc.).

Atributele Marii Zeițe (animalele care o însoțesc în reprezentări), o definesc ca Mama Pământ, Zeița Mamă, protectoare a vegețatiei și ogoarelor. Că este vorba despre perechea Marelui Zeu, o dovedește faptul că reprezentările ei apar pe tezaure alături de acesta. Trebuie menționat faptul că reprezentarea cuplului Marele Zeu – Marea Zeiță (datat secolele IV-I î.Hr) este o caracteristică a geto-dacilor nord balcanici, lipsind din reprezentările tracilor de sud, unde este atât de frecvent Cavalerul trac. De altfel, existența în panteonul geto-dac a unei divinități feminine de o mare importanță, numită Marea Zeiță, a fost argumentată și de Vasile Pârvan. Numele acestei zeițe este necunoscut ca și al perechilor, poate din aceleași motive. În orice caz existența unei astfel de zeițe este de presupus, deoarece la majoritatea popoarelor îndo-europene a fost o astfel de zeitate (atât în lumea tracilor sud-dunăreni cât și la germani, celți, greci sau romani).

Vechi credințe, culte, rituri și ritualuri ale geto-dacilor

Acestea sunt o reflectare a credințelor escatologice, a concepțiilor și reprezentărilor unei populații despre „lumea de dincolo”, iar tratamentul acordat defunctului era acomodat, în raport cu sexul, vârsta, categoria socială sau modul cum s-a produs decesul. Informațiile scrise despre aceste practici, în cazul geto-dacilor, sunt puține:

„Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc [pe mort], îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc lucru. Așa se fac înmormântările tracilor.” (Herodot, Istorii, V, 8;)

În această chestiune, principalele surse sunt cercetările arheologice. Acestea trebuie privite din cel puțin două puncte de vedere, zona geografică și intervalul cronologic.

O prima perioadă (secolele V-III î.Hr.) este determinantă în stabilitatea unei ideologii funerare a geto-dacilor (este vorba despre zona aflată atât la nordul, cât și la sudul Dunării); ritualul cel mai adesea întâlnit este cel al incinerației, dar există mari diferențe regionale, datorate – în parte – și unei defecțiuni a cercetarii. Astfel, la Dunărea de Jos s-au evidențiat circa 1 500 de morminte, in zonele est-carpatice aproximativ 200 de morminte, în vreme ce spațiul intracarpatic este practic lipsit de descoperiri. Aristocrații practică ambele ritualuri (incinerație, înhumație), mormintele acestora având în cele mai multe cazuri, o formă tumulară; oamenii de rând practică aproape exclusiv incinerația. În perioada secolelor II î.Hr. – I d.Hr., epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace, numărul mormintelor cunoscute este extrem de mic (circa 150, față de perioada anterioară, când se apropia de 2 000), deși acum sunt cunoscute zeci de fortificații și așezări civile.

Înhumatia în necropole și morminte este des întalnită în zona de periferie nord-estică a lumii geto-dace. – Aristocratia era o practicantă, aproape în exclusivitate, a incinerației. – Populația de rând este foarte slab reprezentată prin descoperiri de acest gen (circa 15 morminte). – Este foarte posibil ca unele dintre schelete să fi fost lăsate în aer liber, supuse astfel procesului de descompunere naturală; acest lucru este atestat de unele cadavre incomplete sau așezate în poziții neanatomice (în acest caz nu am siguranță că nu este vorba de simple accidente). În perioada de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace (secolele I î.Hr.-I d.Hr.) numărul mormintelor descoperite, în vatra de locuire permanentă, este extrem de mic (circa 20 de morminte), ceea ce denotă un alt fel de ritual de înmormântare al decât cel tradițional. Pare o enigmă ce s-a întâmplat cu cei morți în perioada celor câteva secole de dinainte de cucerirea romană; în paralel se constată și o intensificare a sacrificiilor umane, semn al unor mutații importante în credința religioasă și practicile funerare ale geto-dacilor în perioada târzie a celei de-a II-a vârste a fierului. Această realitate mă face să-mi amintesc de principalul ritual indo-european al incinerației, reflecție a atenției acordate defunctului; putem presupune că după efectuarea incinerației, cenușa era împrăștiată în unele arii stabilitate anterior de comunitate sau legat în vreun fel de destinul defunctului în cauză.

Cercetările arheologice efectuate în zonele locuite de dacii liberi atestă o perpetuare a ritualurilor funerare tradiționale dacice; fără excepție, toate așezările sunt de factură dacică, necropolele fiind aproape în totalitate dacice (un procent redus este reprezentat de un complex sarmatic). Diferențierile sunt nete, deși se pot constata și unele împrumuturi reciproce. Necropolele cuprind în marea lor majoritate morminte de incinerație, existând însă și unele morminte de înhumație (puține la număr, în apropierea așezărilor). Acolo unde au fost descoperite morminte multe, s-a observat că acestea sunt dispuse în două grupe (una mai mică, cea de-a doua mai mare). Aceste grupări de morminte sunt mai apropiate în unele situații, în altele mai îndepărtate; avem astfel imaginea a două cimitire separate. Este greu de descifrat semnificația unei asemenea grupări, dar cu siguranță că această situație are o conotație religioasă la care se poate adăuga și una socială.

Surse:

Lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Muzeul Brăilei, Ed. Porto-Franco, Brăila-Galați, 1993.

Sîrbu, G. Florea, Les Geto-Daces, Iconographie et imaginaire, Fondation Culturelle Roumaine, Cluj-Napoca, 2000).

Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Câmpie (contribuție la problema continuității în Dacia), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.

Darmesteter, Zeul suprem în mitologia indo-europeană (Zeul suprem în mitologia indo-europeană), 1879

Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Ed. Polirom, Iasi, 2000,

Berciu, Arta traco-getică, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969;

Gramatopol, Dacia antică. Perspective de istoria și teoria culturii, Ed. Albatros, Bucuresti, 1982; Idem, Arta monedelor geto-dace,  Ed. Meridiane, Bucuresti, 1997.

Paliga, Sorin Mitologia tracilor, Meteor Press, 2013