***

 MITUL POTOPULUI

De la început, ca să fie clar înțeles, mitul potopului așa cum apare prezentat în biblia creștină, nu este și nu poate fi posibil. Un potop global cum este descris în Cartea Genezei nu se potrivește cu datele fizice ale geologiei și paleontologiei, geofizicii sau arheologiei.

Potopul este un element comun în mitologiile culturilor din Orientul Apropiat și Mijlociu; ca un act de pedeapsă divină, este o temă care se regăsește în miturile multor popoare.

Sumer – primul potop înregistrat vreodată, zeul Enki și Atrahasis, 3.000 ani îen

Acesta se cheamă Atra-Hasis și este scrisă pe tablete de lut cu mai mult de 1.000 de ani înaintea povestii lui Noe, în jurul anului 1.800 i.Hr.

Mitul vorbește despre Atrahasis, eroul povestii, ce a fost avertizat de zeul Enki despre planul zeiței Enlil de a inunda pământul. În această versiune, nu slăbiciunea omului este de vină pentru potopul zeilor. Este vorba doar de controlul populației, care crescuse fără control.

Enki ii mai spune lui Atrahasis să construiască o arcă și îi dă aproape aceleași detalii. Atrahasis construiește arca, se suie în ea împreună cu familia și câteva animale.

O altă variantă a potopului a fost descoperită la Nippur de Expediția Universității din Pennsylvania în 1893. Ne spune că zeii au decis să trimită un potop pentru a distruge omenirea. Enki îl avertizează pe Ziusudra, conducătorul Shuruppak, să construiască o barcă mare. O furtună groaznică durează șapte zile și nopți. Apoi apare Utu (Soarele) și Ziusudra deschide o fereastră, se prosternează și sacrifică un bou și o oaie. După o altă pauză, textul reia cu potopul aparent terminat, iar Ziusudra prosternându-se în fața lui An (zeul cerului) si Enlil, care îi dau „respirație eternă” pentru „păstrarea animalelor și a sămânței omeniri”. Restul se pierde.

Babilon – al doilea potop în epopeea lui Ghilgames, 2000 ani îen

Povestea este găsită și în mitul babilonian, în povestea nemuritorului rege Gilgamesh, scrisă 8 secole mai târziu. Aici, coincidențele cu Noe sunt mult mai mari. Un zeu, Ea, îi spune eroului Utnapishtim să construiască o imensă arcă pentru familie și animale. Apoi zeii dezlănțuie potopul pentru a pedepsi omenirea pentru căile păcătoase. Furtuna durează 6 zile și 6 nopți și distruge rasa umană.

Ca si Noe, Utnapishtim rămâne pe un munte. Ca și Noe, el eliberează păsări – un porumbel, o vrabie, apoi un corb. La sfârșit, Enlil promite să nu mai distrugă niciodată pământul și îi dăruieste lui Utnapishtim viața eternă.

Săpăturile din Irak au dezvăluit dovezi ale inundațiilor localizate la Shuruppak (modern Tell Fara, Irak) și în alte orașe sumeriene. Un strat de sedimente fluviale, datat în jurul anului 2900 î.Hr., întrerupe continuitatea asezării, extinzându-se la nord până la orașul Kish, care a preluat hegemonia după inundație. Alte situri, precum Ur, Kish, Uruk, Lagash și Ninive, toate prezintă dovezi ale inundațiilor. Cu toate acestea, aceste dovezi provin din perioade de timp diferite. Inundația Shuruppak pare să fi fost un eveniment cauzat de îndiguirea râului Karun prin răspândirea dunelor, inundații așe fluviului Tigru și simultan precipitații abundente în regiunea Ninive, care s-au revărsat în Eufrat. În Israel, nu există astfel de dovezi ale unei inundații pe scară largă. Având în vedere asemănările din povestea inundațiilor mesopotamiene și din relatarea biblică, s-ar părea ca acestea au o origine comună în amintirile relatării Shuruppak.

Astfel, se pare că ceea ce știm din mituri s-a întaâmplat în realitate. Pentru că povestim asta de 4.000 de ani încoace. Chiar dacă Noe a împrumutat din alte mitologii mai vechi, există clar alte mitologii în culturile antice care spun aceeași poveste. Hesiod din Grecia Antică, câteva texte hinduse, mayașii, au propria versiune a mitului.

Atât din Sumer cât și din Babilon am văzut că miturile seamănă extrem de mult cu povestea biblică. Cercetările arheologice au arătat că epopeea lui Ghilgames era cunoscută în Palestina înaintea venirii israeliților.

Mitul potopului in Egiptul antic

Un text funerar descoperit în mormântul faraonului Seti I vorbește despre nimicirea omenirii păcătoase de către un Diluviu. Iar învățatul Ibrahim B. Wasif Sah al-Katib scria în „Știri despre Egipt și minunile sale”, că regele Saurid a avut un vis în care „Pământul s-a întors pe dos cu tot cu locuitorii săi; îngroziți, oamenii au fugit care încotro, stelele se loveau unele de altele făcând un zgomot asurzitor”. Regele nu a povestit nimănui visul său dar, după câteva zile, a visat ceva asemănător. Atunci, i-a chemat pe toți cei o sută treizeci de prezicători ai săi și le-a povestit ambele vise. Aceștia le-au deslușit spunând că în lume se va petrece un eveniment important: va veni Potopul și după aceea o vâlvătaie, coborâtă din constelația Leului, ca să treacă lumea prin foc. Auzind aceste lucruri, Saurid spa hotărât să ridice piramidele de la Gizeh. „În piramide și în acoperișurile lor, în pereți și coloane, au fost înglobate toate științele secrete ale egiptenilor, constelațiile au fost desenate pe ele (...) în plus și știința talismanelor, aritmetica și geometria (...), clare pentru cei care au scris cunoașterea”.

Mitul potopului in China

Tema marelui potop universal, în care un potop aproape șterge întreaga rasă umană de pe Pământ apare de multe ori în mitologia chineză. Acest potop este urmat de obicei de repopularea lumii de o pereche salvată de zei – frate și soră. Această temă extrem de răspândită este una dintre legendele cele mai populare în China despre care înca se mai spun povești în prezent în peste 40 de grupuri etnice. Există posibilitatea ca mitul să fie mai nou decât celelalte povești care sunt legate de inundații, deoarece cele mai vechi surse înregistrate despre acest mit provin din Dinastia Șase, cu excepâia faptului că tradiția orală poate fi mult mai veche. Mitul povestește despre un incest adesea confundat cu mitul lui Nüwa și Fuxi (i-a descris stramoșii divini ca fiind frate și soră care s-au căsătorit între ei pentru a popula pamântul cu ființe umane).

Tema are mai multe variante, dar în general descrie un mare potop care a distrus toți oamenii din lume, cu excepția unei perechi de frate și soră, sau mătușă și nepot. Ambii au ajuns căsătoriți pentru a repopula lumea. O versiune afirmă că copiii lor erau oameni obișnuiți, în timp ce celelalte spun că este o bucată de carne, tărtăcuță, pepene galben sau piatră de măcinat; după ce s-au deschis, tăiat sau distrus, au apărut oamenii.

Chinezii au multe povești și mituri despre inundații, zei, dragoni și spirite. La fel ca în alte povești despre inundații, există puțini supraviețuitori. Dar povestea inundațiilor din China are o poveste de repopulare foarte complicată.

Într-o zi, un fermier a reușit să-l captureze și să-l închidă într-o cușcă pe Dumnezeu. Fermierul a plecat în oraș, dar și-a avertizat copiii să rămâna departe de zeitatea din cușcă. Copiii s-au miluit de zeul tunetului și l-au eliberat. În semn de recunoștință, Dumnezeu i-a avertizat ca va fi o mare inundație. El le-a dat copiilor o tărtăcuță (probabil foarte mare) și le-a spus că vor fi feriți de ape atât timp cât se află în tărtăcuță.

Au venit ploile, fratele și sora au intrat în tărtăcuță. Ei au fost singurii oameni care au supraviețuit potopului și având un frate și o soră ca singuri supraviețuitori, a făcut ca repopularea, ca parte a poveștii să fie un pic dificilă, deoarece tabuul incestului în aproape fiecare cultură este foarte puternic. Au existat câteva finale diferite la această poveste. Într-o versiune, fratele și sora au primit o „aprobare” specială din ceruri, de genul „Este în regulă doar de data asta”.

Într-o altă versiune, sora l-a supus pe fratele ei la multe provocări fizice aparent imposibile, înainte de a accepta să se căsătorească cu el. El a îndeplinit sarcinile, s-au căsătorit și ea a avut un copil. Copilul s-a nascut deformat, fără brațe și picioare. Fratele a ucis copilul tăindu-l și aruncând bucățile peste deal. A doua zi, fratele și sora au descoperit că bucățile s-au transformat în bărbați și femei.

Într-o altă formă a poveștii, nu există deloc incest: fratele nu a reușit să facă față provocărilor surorii și nu s-au căsătorit sau nu au procreat. În schimb, ei au repopulat rasa umană creând oameni din lut.

Mitul potopului in India

În mitologia hindusă, texte precum Satapatha Brahmana (datate în jurul secolului al VI-lea î.Hr.) și puranele continuă povestea unui mare potop, „Pralaya”, în care Avatarul Matsya al lui Vishnu îl avertizează pe primul om, Manu, despre inundații iminente și, de asemenea, îl sfătuiește să construiască o arcă. În mazdaismul zoroastrian, Ahriman încearcă să distrugă lumea cu o secetă, pe care Mithra o termină trăgând o săgeată într-o stâncă, din care izvorăște un potop; un bărbat supraviețuiește într-o arcă cu vitele sale.

Budiștii au o poveste elaborată despre inundații, numită Samudda-vaaija Jataka. Într-un sat indian, trăiau 1000 de familii de dulgheri necinstiți. Acești dulgheri le spuneau oamenilor că puteau construi orice, de la caz la caz și luau banii și nu mai livrau niciodatp bunurile sau nu făceau niciun fel de muncă. Din această cauza, ei au fost, în mod surprinzător, dispretuiți în sat și au trebuit repede să găsească un nou loc de locuit.

Au construit o navă și au navigat până au găsit o insula frumoasă. Insula era populată de un bărbat naufragiat. Bărbatul le-a spus ca mâncarea era abundentă, viața pe insulă era confortabilă, iar tâmplarii erau bineveniți să rămână. Singura problemă era că insula era bântuită de spirit. Singura regula a spiritului era ca de fiecare dată când un om avea nevoie să iși facă nevoile sau să urineze, trebuia să sape o gaură si s-o acopere când au terminat. Spiritele voiau să-și păstreze insula curată.

Tâmplarii au iubit insula și au decis sa facă o mare petrecere pentru a sărbători noua lor casă. Cu toate acestea, s-au îmbătat cu trestie de zahăr fermentată și au ignorat rapid regulile și au defecat și urinat pe toata insula. Spiritele erau furioase și au decis să inunde insula cu un val uriaș, pe lună plină. Spiritele erau supărate, dar nu voiau să-i omoare pe tâmplari, ci voiau doar să plece. Un spirit a devenit o minge de lumina pe cer și le-a spus oamenilor că, din cauza neglijenței lor, insula va fi inundată și ca ar trebui să fugă pentru a-și salva viața.

Unul dintre spirite era mai supărat pe tâmplari și voia să-i păcăleasca. Așa că a apărut pe cer anunțând că avertismentul anterior despre o inundație fusese o minciună. El a spus că nu este moti de de îngrijorare, că totul este în regulă, să continue să locuiască și nu va fi inundație.

Aceste 1000 de familii de dulgheri erau conduse de doi bărbați, unul înțelept și unul foarte prost. Tâmplarul prost a crezut l-a crezut pe celălalt spirit și le-a spus oamenilor să rămână, să se relaxeze și să se bucure de viață. Tâmplarul inteligent le-a spus oamenilor să construiască o navă, în caz ca nu era o glumă.

În timp ce înțeleptul a construit o corabie, omul prost a rămas. În ziua lunii pline, așa cum au promis spiritele, un val uriaș a venit și a inundat toată insula. Înțeleptul a plecat cu poporul său în timp ce omul prost și oamenii lui au murit.

Ceea ce este interesant la această poveste este că inundația s-a limitat la o insulă, nu la lume. În timp ce exista o arcă sau o navă, nu a fost nevoie de repopulare, deoarece doar un număr mic de oameni au fost uciși și nu a fost distrus prea mult teren. 

Mitul potopului în America de Nord

Triburile indienilor nativi americani au spus de mult timp povești pentru a-și păstra limba și pentru a preda valori și lecții morale. Asa este povestea lui Waynaboozhoo (sau Nanabozho) și a Marelui Potop. Aceasta explorează timpul care nu este frecvent explorat, perioada dintre potop și retragerea apei.

Povestea spune că Marele Spirit a fost nemulțumit de om și a creat un mare potop. Singurul supraviețuitor a fost un om pe nume Waynaboozhoo, care își facuse o plută de bușteni și crengi pentru el și pentru alte animale care erau în viață. Au plutit peste o lună, dar apele nu coborâseră. Waynaboozhoo a decis că va trebui să reconstruiască pământul și avea nevoie de noroi din „lumea veche” îngropat adânc sub apă.

În primul rând, a încercat cu un cufundar, dar apa era prea adâncă. De asemenea, nici castorul nu a avut succes. În timp ce se căuta cineva care să încerce în continuare, un coon (rață mică) pe nume Aajigade a spus că va încerca. Toate animalele i-au spus să plece, ca era prea mic. Apoi au continuat să se certe până când soarele a apus. Dintr-o dată, cineva a observat corpul micuțului coon plutind la suprafață. Waynaboozhoo l-a ridicat și a văzut o bucată mică de noroi. El l-a reînviat pe Aajigade, care a zburat.

Waynaboozhoo a modelat noroiul care a devenit din ce în ce mai mare. Avea nevoie de un loc unde să-l pună, iar o broască țestoasă, Mikinaak, i-a oferit spatele. Noroiul a crescut și a crescut până a ajuns la dimensiunea întregului pamânt.

Procesul de distrugere este legat de noua construcție. Are o semnificație foarte profundă în limbă și tradiții. Unii oameni l-ar traduce ca „revoluție”

Mitul potopului in America de Sud – Mezoamerica

Multe mituri mesoamericane legate de inundații au fost documentate în formă scrisă sau transmisă în tradiția orală. Unele au în mod clar influențe creștine, dar altele sunt considerate de către cercetători că pot reprezenta mituri de origine precolumbiană.

Un mit documentat printre Tlapanec și Huaxtecs îi au în rolurile principale pe un bărbat și câinele său singurii supraviețuitori ai potopului, dar bărbatul vede că animalul ia forma unei femei în timpul zilei când era plecat. Bărbatul și femeia-câine repopulează apoi pământul. Un alt mit găsit în rândul popoarelor pre-columbiene relatează modul în care un cuplu uman supraviețuiește ascunzându-se într-un vas gol și încep să gătească un pește când apa dispare. Când fumul ajunge în ceruri, zeii se enervează și îi pedepsesc transformându-i în câini sau maimuțe în funcție de versiune.

În mitologia incasă, Unu Pachakuti este numele unui potop pe care zeul suprem Viracocha l-a provocat pentru a distruge oamenii din jurul lacului Titicaca, salvând doar doi pentru a readuce civilizația în restul lumii.

În mitologia Mayașă, așa cum este exprimată în Popol Vuh, zeii primordiali au încercat să facă creaturi care să le venereze de trei ori înainte de a reuși în cele din urmă să creeze o rasă de oameni care să aducă un om adecvat creatorilor lor. Cele trei creații anterioare au fost distruse. Cea de-a treia rasă de oameni ciopliți din lemn a fost distrusă de un potop, ucisă de animale sălbatice și spulberată de propriile unelte și ustensile. Miturile inundațiilor Mayale înregistrate de Diego de Landa în „Chilam Balam” susțin că singurii supraviețuitori ai inundațiilor au fost cei patru Bacab care și-au luat locul ca drept susținători ale celor patru colțuri ale cerului.

În miturile mezoamericane sunt prezentate o varietate de motive pentru apariția inundațiilor: fie lumea era pur și simplu foarte veche și trebuia reînnoită; oamenii își neglijaseră datoria de a-i adora pe zei; sau au fost pedepsiți pentru o transgresiune (canibalism, de exemplu). Multe dintre miturile moderne includ referințe evident creștine, cum ar fi uciderea lui Abel de către Cain ca motiv. În mitul mezoamerican, potopul a fost doar una dintre mai multe distrugeri ale creației – de obicei, primul dintre cele trei sau patru evenimente cataclismice, deși existaă unele dovezi că aztecii au considerat potopul ca fiind al patrulea.

În multe mituri ale inundațiilor mezoamericane, în special înregistrate în rândul nahuailor (azteci), oamenii spun că nu au existat supraviețuitori ai inundațiilor și că creația a trebuit să înceapă de la zero, în timp ce alte relatări povestesc că oamenii actuali sunt descendenți dintr-un număr mic de supraviețuitori. În unele relatări, supraviețuitorii se revoltă împotriva zeilor aprinzând un foc și, prin urmare, sunt transformați în animale.

Potopul din Marea Mediterana

Când privim la înregistrările istorice, găsim că în jurul anilor 6.400 i. Hr (acum 8.200 de ani), temperaturile globale au scăzut brusc. Savanții cred că această schimbare climatică s-a întâmplat când Lacul Agassiz – un lac imens, lac glaciar preistoric ce acoperea cea mai mare parte din America de Nord – s-a topit și s-a vărsat în ocean. Nivelurile mării au crescut cu peste doi metri.

Daca făceai agricultură în acele vremuri pe malurile Marii Negre sau în Mediterana te-ai fi trezit ca în vremurile biblice ale potopului. Într-o sîptămână, nivelul apei a crescut cu 3 metri, scufundând pământurile joase. Întreaga lume era sub apă. Sute de mii de oameni ce consttuiseră ferme s-au înecat. Cei care au supraviețuit și-au făcut alte case.

Aici avem varianta lui Deucalion, fiul lui Prometeu: în acest caz, potopul este provocat de Zeus, care se hotărpște să distrugă neamul omenesc degenerat și corupt, salvându-i doar pe Deucalion și pe soția acestuia, Pira. Vreme de nouă zile, Deucalion și Pira, adăpostiți pe o corabie construită de ei, plutesc pe apa ce cade neîncetat din cer, scufundând întreaga Grecie și înecându-i pe toți locuitorii. În cea de-a zecea zi, corabia se opreste pe muntele Parnas, unde, înainte ca la Delfi să se fi afirmat cultul lui Apollo, exista un oracol al zeiței Temis. Acest oracol (sau, potrivit altor izvoare, Zeus însuși) îi spune lui Deucalion cum să procedeze pentru a genera o nouă specie omeneasca: cu capul acoperit, Deucalion și Pira trebuie să arunce în urmă oasle propriei lor mame, altfel spus niște pietre, care sunt oasele Patului-Mamă. Astfel ia naștere o nouă stirpe de bărbați și de femei.

Potopul din Marea Neagra

O ipoteză care încearcă să explice prezența mitului la mai multe civilizații antice este cea a unei mari inundații în regiunea Mării Negre care a avut loc în urmă cu aproximativ 7500 de ani în urmă. În urma glaciațiunii, care a determinat acumularea de apă în calotele glaciare polare, a avut loc o scădere globală a nivelului oceanelor și mărilor, regiunea în care se află acum Marea Neagră secând și ramânând un lac cu apă dulce. La sfârșitul epocii glaciare, prin topirea calotelor polare, nivelul mării a crescut. O mișcare seismică ar fi determinat scufundarea regiunilor actuale a strâmtorilor Bosfor și Dardanele permițând inundarea unei mari regiuni de câmpie situată spre nord, regiune care a devenit actuala Marea Neagra.

Mitul potopului la aborigenii din Australia

Cultura aborigenilor din Australia are o istorie bogată în povestiri, iar povestea inundațiilor în acest caz este unică și originală. Fără zeitate furioasă și fără arcă. Dar este atât de distractivă povestea încât există mai multe cărți, pentru că este vorba despre broasca care a inundat lumea.

Unei broaște numită Tiddalik i-a fost atât de sete încât a băut toată apa din pământ, ceea ce a provocat o secetă incredibilă. Râurile au secat, plantele s-au ofilit și tot ce este verde a pierit. După ce au murit multe animale, animalele rămase s-au reunit într-un mare consiliu pentru a elabora un plan. Au decis că singura modalitate de a obține apa de la broasca era sa o faca să râdă. Canguri, emu, urși și oposumi, au încercat însă fără noroc. În cele din urmă, o anghilă s-a zvârcolit și transformat în forme amuzante, iar Tiddalik nu s-a mai putut opri din râs. Broasca a început să râdă și un sunet ca de tunet a zdruncinat pământul când a deschis gura. Apa a ieșit năvalnic din gura ei, revărsându-se peste tot pământul. Potopul s-a potolit treptat, iar pământul a fost din nou verde și liniștit.