***

 EXILUL LUI OVIDIU LA TOMIS

Anul 8 al erei noastre reprezintă un moment crucial din viaţa lui Publius Ovidius Naso. El marchează, pe de o parte, ultima etapă dintr-un drum lung, dar strălucit, pe care l-a parcurs poetul timp de trei decenii pentru a atinge apogeul gloriei sale literare, iar pe de alta, prăbuşirea fulgerătoare şi începutul unui noian de suferinţe fizice şi morale cărora numai moartea avea să le pună capăt.

Într-adevăr, spre sfârşitul acestui an, în luna decembrie, Ovidiu este smuls din mijlocul familiei, al prietenilor şi admiratorilor şi silit să plece în surghiun la Tomis (Constanţa de azi), pe coasta de apus a Mării Negre. Pedeapsa dată poetului nu era nici urmarea unei condamnări din partea vreunei instanţe judecătoreşti, nici a unei dezbateri publice din senat. Se pare că împăratul Augustus – căci de la el venea această pedeapsă – avea tot interesul ca discreţia cea mai riguroasă să domnească în jurul unei măsuri atât de drastice luate împotriva lui Ovidiu. De aceea, el a preferat să-l pedepsească – cum spune poetul – după o scurtă întrevedere între patru ochi, printr-un laconic edict, cu exilul. Este adevărat că i-a fost aplicată forma cea mai uşoară de exil – relegarea -, poetul păstrându-şi drepturile cetăţeneşti şi averea; dar pentru el pedeapsa era, totuşi, foarte grea, căci, prin fixarea locului unde trebuia să plece, poetul se vedea izgonit tocmai la extremitatea nord-estică a imperiului, într-un teritoriu unde stăpânirea romană nu era încă pe deplin consolidată.

„Carmen” şi „Error”

Asupra cauzelor reale ale exilului domneşte până astăzi un nepătruns mister. Începând cu scurtele menţiuni ale unor autori din antichitatea târzie, continuând cu biografiile medievale sau din epoca Renaşterii şi până în zilele noastre, cercetători din toate ţările se străduiesc să dezlege această enigmă.

Principala dificultate întâmpinată de toţi cei care s-au ocupat cu cauzele exilului constă în lipsa de mărturii contemporane. Nici unul din documentele vremii, ajunse până la noi, nu pomeneşte niciun cuvânt despre acest lucru. Tot aşa, istoricii din perioada imediat următoare, Tacit şi Suetoniu, care au cercetat toate arhivele oficiale pentru prezentarea cât mai veridică a evenimentelor sau personalităţilor acestei epoci, pătrunzând până în cele mai inaccesibile tainiţe ale curţii imperiale, nu ne dau nicio ştire despre cauzele unui pedepse atât de severe. Unicul izvor care ne-a rămas este opera din exil a lui Ovidiu.

Despre cauzele exilului vorbeşte poetul în numeroase versuri din culegerile de scrisori trimise de la Tomis, Tristete şi Ponticele. Dar din felul în care le prezintă reiese în chip evident că el caută cu orice preţ să ascundă realitatea. Nu este exclus ca împăratul însuşi, în cursul întrevederii între patru ochi cu poetul, să-i fi impus să păstreze cea mai mare taină asupra vinii lui. Ori de câte ori vorbeşte despre ofensa adusă împăratului, Ovidiu o face în termeni voalaţi, folosind o frazeologie aleasă cu multă grijă.

Pentru a păstra taina, poetul invocă mai multe pretexte. Astfel, în elegia autobiografică (Triste, IV, 10), vorbind despre vârsta pe care o avea la data plecării în exil, el spune că toţi contemporanii cunosc pricina nenorocirii sale; de aceea nu crede că e nevoie să mai insiste asupra ei. Într-o altă scrisoare îl roagă pe un prieten să intervină pe lângă împărat pentru a-l ierta şi a-l rechema la Roma, dar, în acelaşi timp, îi cere să nu aducă vorba despre vina pentru care a fost pedepsit, spre a nu redeschide o rană incurabilă.

În schimb, în scrisoarea adresată lui Augustus (care ocupă întreaga carte a II-a a Tristelor), Ovidiu se opreşte în treacăt asupra motivelor care i-au adus condamnarea, dar şi aici este evident că a ales intenţionat termenii pentru a ascunde realitatea:

Pe mine poezia şi-o oarbă rătăcire

Pierdutu-m-a; pe-a doua n-o pot destăinui...

Aşa voalaţi cum sunt, termenii „poezia” (carmen) şi „rătăcirea“ sau „greşeala” (error) reprezintă, după mărturia poetului, cauzele exilului, capetele de acuzare care l-au făcut să plece din Roma. Dar ce se ascunde sub aceşti termeni şi în ce măsură a tras fiecare dintre ei în cumpănă la stabilirea pedepsei? În aceasta stă cheia întregii probleme şi, în acelaşi timp, dificultatea dezlegării ei.

În ceea ce priveşte primul termen, se pare că Ovidiu însuşi se referă înainte de toate la Arta iubirii; la această operă face el aluzie de mai multe ori, atât în Triste cât şi în Pontice, numind-o cauza nenorocirii sale. Sunt semnificative, în această privinţă, câteva versuri din scrisoarea trimisă de Ovidiu regelui Cotys: anume, poetul îl roagă să considere Arta iubirii singura sa vină şi să nu mai cerceteze dacă ar mai putea fi acuzat şi de altceva. De aici se desprinde impresia că această operă nu este pentru poet decât un motiv aparent, tot aşa cum pentru împărat ea reprezenta numai un pretext oficial sub care se ascundea cauza reală. În orice caz, ea a putut juca un rol cu totul secundar. În sprijinul acestei ipoteze vine şi apariţia Artei iubirii cu zece ani înainte de trimiterea poetului în exil; deci, ea nu putea constitui principalul cap de acuzaţie, după o perioadă de timp atât de îndelungată.

Unii cercetători au încercat să dea termenului carmen o accepţie mai largă, cuprinzând întreaga operă a poetului. Căci, în afară de Amoruri şi Arta iubirii, Ovidiu a dezvoltat cu predilecţie episoade cu caracter erotic atât în Metamorfoze cât şi în Faste. Îndeosebi felul în care sunt prezentate divinităţile în ultimele două opere nu numai că nu-l îndreptăţea pe Ovidiu să aspire la titlul de poet oficial, dar era în flagrantă contradicţie cu politica lui Augustus de a restaura vechile culte şi credinţe religioase. De altfel, în spriiinul acestei supoziţii pot fi aduse numeroase versuri în care poetul se plânge de nenorocirile pe care i le-a adus poezia, numită de obicei în chip metaforic „muza” sau „talentul poetic”.

Dar divergenţele dintre cercetători sunt cu mult mai adânci când e vorba de conţinutul şi semnificaţia termenului error. Aceasta cu atât mai mult cu cât tocmai „greşeala” a fost, după cât se pare, decisivă pentru trimiterea poetului în exil. Din parte-i, Ovidiu însuşi recunoaşte că, faţă de „greşeala” sa, pedeapsa dată de împărat a fost prea blândă. În scrisoarea adresată lui Augustus, el dă o indicaţie privitoare la natura acestei „greşeli”, afirmând că singura lui vină este de a fi văzut un lucru pe care nu trebuia să-l vadă. Într-o altă elegie scrisă ceva mai târziu, poetul revine asupra acestei „greşeli” adăugând că, deoarece o avut ochi, a fost fără să vrea martorul unei crime. Acuzaţia este îndreptăţită, recunoaşte el, dar fapta în sine nu este o crimă, ci doar o greşeală.

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjecturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă.

În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

O sumară trecere în revistă a ipotezelor mai importante formulate în cursul timpului este necesară, pentru a se vedea, astfel, complexitatea problemei şi greutăţile care stau în calea soluţionării ei. Căci în jurul unora din ele s-au grupat numeroşi cercetători, opiniile lor fiind în concordanţă cu liniile fundamentale, iar deosebirile constând numai în amănunte coroborate cu noi citate din opera poetului. În felul acesta, au luat naştere şi numeroase variante ale diferitelor ipoteze. Au fost, în schimb, şi unele recunoscute de cei mai mulţi ca inacceptabile şi, în consecinţă, abandonate.

Opera erotică a lui Ovidiu

Din punct de vedere cronologic, cea mai veche ipoteză se referă la opera erotică a lui Ovidiu. Astfel, într-o biografie a lui Augustus, atribuită lui Sextus Aurelius Victor (secolul al IV-lea e.n.), vorbindu-se despre pornirile spre desfrâu ale împăratului, se arată că el nu tolera acest viciu la alţii, pedepsindu-i cu asprime, apoi continuă, ca exemplificare: „Căci a pedepsit cu exilul pe poetul Ovidiu… pentru că a scris trei cărţi despre arta iubirii”.

În acelaşi sens, dar cu o completare, avem o ştire din secolul următor de la poetul Sidonius Apollinaris, care într-una din poeziile sale spune că Ovidiu este „cunoscut pentru versurile de dragoste şi trimis la Tomis, fiind odinioară prea subjugat de o copilă regească ascunsă sub numele Corinei”. Identificând pe Corina, femeia cântată în Amoruri, cu Iulia, fiica împăratului, Sidonius Apollinaris consideră că adevărata cauză a exilului relaţiile de dragoste ce ar fi existat între ea şi Ovidiu. Această ştire s-a bucurat de mare trecere înaintea celor ce s-au ocupat cu cauzele exilului poetului în evul mediu, mai ales pentru că era mărturia cea mai apropiată în timp de epoca celui exilat, considerându-se, astfel, autentică. Aşa se explică prezenţa ei chiar şi în unele biografii ale lui Ovidiu din epoca Renaşterii. Ea a fost apoi susţinută şi fundamentată atât cu texte ovidiene, cât şi cu anumite fapte istorice, aşa că mai are partizani până în zilele noastre.

Versurile prin care Ovidiu se învinovăţeşte pentru că „a avut ochi” au servit la formularea a trei ipoteze ce pun exilul în legătură cu viaţa particulară a unor membri ai familiei imperiale. Una din acestea pune în cauză pe Augustus însuşi. Anume, pe baza unui pasaj din Suetonius – în care se spune că împăratul Caligula, pentru a dovedi că în vinele sale curgea numai sânge imperial, susţinea că Agrippina, mama sa, ar fi fost fructul relaţiilor incestuoase ale lui Augustus cu propria sa fiică, Iulia, – s-a emis ipoteza că Ovidiu ar fi fost exilat pentru vina de a fi fost, fără să vrea, martor ocular al acestui incest.

O altă ipoteză a izvorât din versurile din cartea a II-a a Tristelor, în care Ovidiu se compară cu vânătorul Acteon, care – după legendă – ar fi fost prefăcut în cerb şi apoi sfâşiat de propriii săi câini pentru vina de a fi văzut pe zeiţa Diana scăldându-se goală dimpreună cu însoţitoarele ei. Şi s-a susţinut aceasta cu atât mai mult cu cât versurile respective urmează imediat după acelea în care poetul se învinovăteşte că a văzut ceea ce nu trebuia să vadă. De aici s-a presupus că poetul ar fi surprins pe însăşi împărăteasa Livia în baie, ceea ce ar fi atras asupră-i mânia împăratului.

Un alt membru al familiei imperiale implicat în ipotezele referitoare la cauzele exilului lui Ovidiu este Iulia, nepoata lui Augustus, care provocose un scandal public prin legăturile ei extraconjugale şi, în general, prin viaţa desfrânată pe care o ducea. În cursul timpului s-au format mai multe variante ale acestei ipoteze. Astfel, după unii, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de una din aventurile amoroase ale Iuliei şi ar fi făcut glume pe socoteala ei în faţa unor prieteni şi a servitorilor acestora; din cauza indiscreţiei lor, vestea ar fi aiuns la urechile împăratului, care l-a pedepsit cu exilul.

Potrivit unei alte variante, Ovidiu ar fi avut cunoştinţă de relaţiile incestuoase ale Iuliei cu propriul ei frate, Agrippa Postumus. Legenda iubirii incestuoase dintre Caunus şi Byblis, povestită pe larg în Metemarfoze, ar fi fost o încurajare sau cel puţin o aluzie la sentimentele denaturate ale Iuliei pentru fratele ei. De acest presupus incest a fost legată şi alungarea lui Postumus din Roma şi trimiterea lui într-o insulă, precum şi intenţia lui Ovidiu, exilat curând după aceea, de a-şi distruge Metamorfozele înainte de plecarea sa la Tomis.

După o variantă mai recentă, poetul ar fi cunoscut şi tăinuit relatiile adultere ale Iuliei cu Decimus Iunius Silanus; mai mult încă: le-ar fi încurajat şi ocrotit în propria lui casă. În sprijinul acestei variante a fost adusă şi coincidenţa, confirmată de altfel şi de izvoarele istorice, dintre exilul lui Ovidiu şi alungarea nepoatei împăratului din Roma în insula Trimerus din apropierea coastei septentrionale a Apuliei. S-a mai susţinut că, după descoperirea complicităţii poetului la aceste legături adultere ale Iuliei, întreaga operă erotică a lui Ovidiu a provocat mânia neiertătoare a împăratului. Numai o jignire adusă direct familiei imperiale a putut prilejui o pedeapsă atât de severă.

Cauze de natură mistico-religioasă

După alţii, exilul lui Ovidiu s-ar atribui unor cauze de natură mistico-religioasă. Anume, el a fost pus în legătură cu răspândirea la Roma a unor credinţe cu practicarea unor mistere străine. Şi în această privinţă există mai multe variante. Astfel, potrivit uneia din ele, poetul ar fi profanat misterele divinităţii egiptene Isis, al cărei cult era foarte răspândit printre femeile de la Roma. Călcând prescripţiile stricte ale acestui cult, poetul s-ar fi făcut vinovat de a fi pătruns deghizat în sanctuarul zeiţei, luând parte la ceremoniile secrete organizate în cinstea ei, la care nu aveau voie să asiste decât femeile. Mai mult: cu acest prilej el ar fi aflat că şi împărăteasa Livia era iniţiată în misterele divinităţii egiptene; de aici pedeapsa atât de necruţătoare.

Dupa o altă variantă, Ovidiu ar fi asistat la o şedinţă de divinaţie organizată în iatacul Iuliei, în care s-a încercat să se scruteze viitorul cu privire la viaţa împăratului şi la succesiunea la tronul imperial. Din această scrutare ar fi reieşit că Augustus avea să moară într-un viitor apropiat şi că succesorul lui avea să fie Agrippa Postumus, nepotul împăratului, care trăia exilat în insula Planasia din Marea Adriatică. Aceste date ar fi ajuns la urechile împăratului, dar mai ales ale împărătesei Livia, care impusese ca succesor pe Tiberius, fiul său din prima căsătorie, înăbuşind cu violenţă orice încercare de a readuce din exil pe ultimul descendent în linie bărbătească al gintei Iulia, adică pe Agrippa Postumus.

În sfârşit, potrivit unei a treia variante, care pleacă de la datele celei precedente, coroborate cu descoperirea la Porta Maggiore o unei cripte a neopitagoricienilor, Ovidiu n-ar fi fost străin de activitatea acestor secte, interzise şi pedepsite de legile în vigoare. El s-ar fi lăsat atras într-una din acele cripte în care se celebrau misterele şi se căuta să se descopere viitorul cu privire la soarta imperiului şi, poate, chiar la viaţa împăratului. Aşa s-ar explica de ce Ovidiu a fost pedepsit cu exilul, pedeapsa aplicată şi neopitagoricienilor, ca profanatori ai religiei tradiţionale.

Cauze de natură politică

O ultimă categorie de ipoteze se întemeiază pe un substrat de natură politică. Ovidiu este considerat complice la o acţiune conspirativă în vederea înlăturării lui Tiberius, fiul vitreg al împăratului, de la succesiunea la tron şi pentru sprijinirea lui Agrippa Postumus sau a lui Germanicus. Prin această complicitate poetul şi-ar fi atras ura împărătesei Livia, mama lui Tiberius, care ar fi obţinut de la împărat deportarea prezumtivului pretendent la tron, netezind astfel drumul succesiunii fiului său. Organizatorul conspiraţiei ar fi fost cel mai bun prieten al lui Ovidiu, Fabius Maximus, mort în împrejurări suspecte curând după plecarea poetului în exil. Aşa s-a explicat de ce, după moartea lui Augustus, Ovidiu şi-a pierdut orice speranţă de a se mai întoarce la Roma: noul împărat, Tiberius, şi Livia, mama lui, erau duşmanii săi neînduplecaţi.

Cu substrat politic este, în fine, şi ipoteza potrivit căreia Ovidiu, prin opera sa erotică, ar fi dat o lovitură pe la spate nu numai politicii lui Augustus de restaurare a vechilor credinţe religioase şi a moralei tradiţionale, dar ar fi luat atitudine şi împotriva acelor dispoziţii din legislaţia lui care acordau valabilitate juridică denunţurilor făcute de sclavi împotriva stăpânilor lor. De asemenea, în exerciţiile sale retorice poetul s-ar fi făcut vinovat de parodierea legilor aduse de împărat pentru reprimarea adulterului.

Problema cauzelor exilului lui Ovidiu continuă încă să rămână o piatră de încercare pentru filologii clasici, pentru cercetătorii istoriei şi literaturii Romei antice. Acribia şi ingeniozitatea lor caută mereu noi combinaţii şi noi conjecturi pe marginea aceloraşi texte din Triste şi Pontice. Dar, atâta timp cât opera lui Ovidiu va fi singura mărturie scrisă, enigma va rămâne nedezlegată.

sursa: Magazin istoric, Anul II, Nr.9(18), septembrie 1968