***

 CEA MAI FRUMOASĂ CRONICĂ CE AM CITIT-O DE ASEARĂ ȘI PÂNĂ ACUM.....

✍️UN DECENIU DE SINGURĂTATE.....

Să ai în spate o țară plus neofiți convertiți în cel mai singuratic sport al lumii. Un paradox pe care încă-l mestecăm lent, încercând să-l înțelegem pe de-a-ntregul. 

Jocul în care afli dur, cu viteza unui nas în zid, că resetul e mai important decât constanța, că nu e indicat, ci obligatoriu ca după înfrângere să înveți să zâmbești din toată inima. Sportul în care mâine e mai important decât azi, pentru că azi nu există decât în statistică și-n amintirile tale. Nimeni nu numără ce-a fost, ci calculează ce va fi.

La final, nu știm dacă am râs mai mult decât am plâns, dar suntem absolut siguri că am învățat mai multe decât știam înainte. Am învățat mai ales - vorba lor - că înfrângerea e doar prima treaptă pe care calci pe scara spre victorie. Că eșecul are un scop - cel de a te învăța că-i momentul să muncești mai mult și mai mult și mai mult până ajungi să-l pui să muncească pentru tine până când ajunge să-l transformi: va fi fost parte din tine, va fi parte din alții.

Singură-n nopți cu inimile-n dinți în iernile reci ale vremurilor trecute, cu noi înfipți în sticlă ca ghimpele-n falangă. Cu tot cu lacrimi și sudoare și sângele de rigoare. Minute petrecute pe fusuri orare difuze, vremuri în care timpul se dilată și ni se ascut simțurile, iar prin artere e traficul de luni dimineață cu tot cu claxoane și cuvinte sărace în sens și bogate în duh. 

Singură, deși acolo au fost Maria, Serena, Jelena, Sloane, Karolina, Angelique și toate celelalte faruri care ne-au tăiat întunericul, împingându-ne mai departe și mai departe în noapte. Până s-a făcut zi.

Miros de praf și miros de reavăn, culori tomnatice, rochii roșii, bătălii cu noi și cu alții, războaie cu noi și cu șuvițele cârlionțate ale Coastei de Azur, alianțe cu o lume pe care nu o cunoaștem, praful între dinți pe care n-am putut să ni-l spălăm vreme de doi ani, tona aia de pe suflet care ne va apăsa mereu pentru că vezi cum realitatea ți se-ndoaie, iar reperele încărunțesc așteptând mântuirea.

Regretul că o pată de cerneală ți-a stricat caligrafia perfectă.

După-amiezile brusc pline de sens, sunetul de minge care fâșâie și albește țărâna, un pumn în genunchi, doi pumni în genunchi, trei, patru, apoi la fel de multe zâmbete și mereu o privire-n sus, undeva spre locuri pe care noi nu le-am descifrat cu totul, pe care le doar le bănuim. Statistici pe care nu le va ține minte niciun H2H, dar care vor exista întotdeauna pentru că noi le-am numărat - le-am adunat bucată cu bucată în grămada de amintiri care acum tocmai ni se scurge prin ochi.

Singură, deși în spate sunt toți copiii care au început să vină și care vor veni. Care au început să joace tenis și care astăzi își fac loc spre locul 100 mondial, servind cu poftă și sprintând spre întuneric pentru că știu că dincolo de necunoscut există un loc care poate să-ți împartă viața în înainte și după. Copii care au crescut cu senzația dubios de colorată că nu există imposibil decât dacă vrei să existe. 

Au fost 10 ani și-un pic de levitație și de evadare. De ieșire din matcă, din limite, din structuri. Un deceniu în care o copilă din Constanța a tras de liniile albe care arestează binele de rău până când au acoperit toată planeta și-au făcut-o să fie întru totul a ei.

Singură și tăcută, discretă și misterioasă, un pumn de om care a făcut ca lumea noastră să se-nvârtă, deși înainte uitasem complet că are forma care să-i permită asta.

A fost un deceniu de singurătate în mijlocul celei mai mari mulțimi posibile.

APRINDEȚI LUMINA.....

preluare text:Meșter